Centrul de Zi „Micul Prinț” vă invită să descoperiți cele mai fascinante culturi ale lumii la TABĂRA DE VARĂ 2017.

Începând cu 03.07.2017, copiii cu vârsta cuprinsă între 6-14 ani sunt așteptați zilnic – dimineața (de la 9:30 la 12:00) și după-amiază (de la 14:00 la 16:00) –  în cadrul Centrului de Zi „Micul Prinț” să participe la Tabăra de Vară 2017, care se va derula pe perioada a cinci săptămâni (3 iulie 2017 – 9 august 2017).

Deschiderea taberei va avea loc luni, 3 iulie de la ora 10.00 la sediul Centrului de zi „Micul Prinț”,  iar înscrierile se vor face la sediul centrului pe principiul primul sosit, primul servit, existând 60 de locuri disponibile.

Programul este gratuit iar activitățile sunt organizate de un personal specializat (cu studii licențiale și masterale în domeniul asistenței sociale, psihologiei și pedagogiei), respectiv voluntari cu experiență.

Și în acest an, Centrul de zi Micul Prinț vă invită să descoperiți cele mai fascinante culturi ale lumii, continuând călătoria noastră înspre explorarea unor culturi cu mare impact modial, astfel încât fiecare săptămână va fi dedicată cunoașterii unei culturi. Ediția Taberei de Vară Micul Prinț 2017, este dedicată dacilor, vikingilor, eschimoșilor, civilizației mayașe și civilizației nipone. 

Printre activitățile desfășurate menționăm: cineforum pentru descoperirea celor mai fascinante culturi; excursii, jocuri, quizuri, dansuri, olimpiade sportive, crafturi, tombolă și multă distracție. Petrece vara cu Micul Prinț și intră pe cel mai minunat tărâm al cunoașterii și al prieteniei!

Vă așteptăm cu drag!

Antonia Luiza Dubovici,
Centrul de Zi „Micul Prinț”

Timpul nostru, al muritorilor, zboară nemilos. Pentru tine, prieten drag, eternitatea a aprins o stea acum patru ani. Nouă ne-au rămas amintiri, regrete, bucurii și dureri; ție, un loc în cultura sigheteană. Noi mai avem rodul muncii tale, tablouri, mobilier religios, amenajări interioare… Tu ai liniștea regăsirii fiului pierdut mult prea devreme. Aș vrea să știu dacă îi pictezi și lui Dumnezeu flori la fel de vii ori păduri în care te poți pierde? Ori poate ai reușit să clădești acolo, în cer, o biserică maramureșeană, peste care se așterne ireal de albă, zăpada; sau poate, pentru că ai plecat în zi de mare sărbătoare, ai pus la porțile Raiului o poartă maramureșeană. Poate…

Mi-e dor de glumele tale, de poveștile și întâmplările de demult din Moldova natală pe care le mai spuneai la o cafea, de jovialitatea ta, de optimismul tău, de simțul tău estetic, de îndemânarea de a da viață liniilor așternute pe hârtie. De bunul simț al copilului din tine, învățat de mic cu greutățile. Îmi amintesc de încercarea de a-ți ascunde durerea și suferința în muncă. Picturile tale sunt lumina adunată de penel din banalul fiecărei zile, bisericile din tablourile tale te îndeamnă să le treci pragul, să spui o rugăciune pentru cei ce sunt aici, pe pământ, să se bucure și să prețuiască fiecare secundă alături de semenii lor, dar și pentru cei plecați, să le fie drumul senin. Dacă erai cu noi ce surprize ne mai pregăteai, nouă, colegelor tale de 8 Martie ? Dacă soarta era alta ce mi-ai mai fi povestit despre fiul tău? Dacă…

Poți să iei aceste rânduri ca pe o altfel de rugăciune, ca pe un alt fel de a-mi aminti de tine, în rest , după cum vezi „toate-s vechi și nouă toate”. Viață și moarte.

Roxana Pontoș

Dragi cititori, astăzi m-am gândit să vă povestesc din lumea noastră, a elevilor. Probabil ați observat numărul mare de tineri care lucrează pe timpul verii, copii care își doresc să muncească din propria inițiativă.

Eu, la rândul meu, lucrez la o cafenea. Am fost întrebată de multe ori: „Cum de te-ai angajat?”. Păi, dacă ocolim motivele adevărate pentru care am ieșit cu fruntea înainte din bârlogul meu, răspunsul este simplu: „Să îmi strâng niște bănuți, pentru anul viitor, poate pentru o vacanță, să ies la un suc cu prietenii…”. Lucrurile nu stau chiar așa!

Din punctul meu de vedere, principalul motiv pentru care e „la modă” să fii elev și să lucrezi, e sentimentul de independență pe care ți-l oferă salarul câștigat de tine. Toți ne dorim să fim pe cont propriu, ce-i drept, puțin cam repede. Ne imaginăm cum e să nu mai stăm cu părinții, să facem ce ne taie capul… dar, noroc cu realitatea care ne ține în frâu… sau părinții, depinde care dintre variante te prind mai repede. Sunt banii munciți de tine, așa că poți să îi gestionezi, după cum știi mai bine. Îi împarți, păstrezi o parte pentru călătorii, iar restul de cheltuit la „un suc”.

Pentru noi, sau cel puțin pentru mine, sentimentul de independență a venit odată cu satisfacția pe care o primesc când văd că munca mea este apreciată și luată în serios. Am reușit să înțeleg mult mai bine adevărata valoare a banului, cât și să apreciez eforturile pe care le fac părinții mei ca să îmi ofere tot confortul posibil. Am înțeles și că fiecare muncă este grea, indiferent de cum pare la suprafață.

Așa că, răspunsul meu e mai simplu: lucrez pentru a mă provoca, pentru a demonstra că sunt destul de înțeleaptă să-mi strâng niște bani și bineînțeles, pentru a scăpa de partea cu „Mami/Tati, ce bine arăți astăzi!”.

Autor, Ștefania Miculescu
clasa a X-a C, Colegiul Național Dragoș Vodă

Joi, 29 iunie 2017, de la ora 17:30, în Sala de expoziții temporare a Muzeului Maramureșean,  are loc vernisajul expoziției personale „Cheile Timpului” a artistului plastic sighetean Valentin  Rozsnyai. Expoziția va fi deschisă în perioada 29 iunie – 17 iulie 2017. 

Vali Rozsnyai… maestrul Măiastrei!

Vali – Valentin Rozsnyai este un pictor de care te apropii azi, aparent, greu. Te „forțează” la conexiuni mitologice, filozofice, mistice și te rupe de naturalul simplu, originar. Te forțează să gândești. Pare dificil sau prea măiestrit în formă și fond, dar, înțelegându-l, te ridică încetul cu încetul la revelații cromatice subtile. Matematică și rațiune sunt reverberațiile ce transpar – la prima vedere – de pe pânzele lui.

Valentin Rozsnyai pare „exagerat” de organizat, rânduiește cu maximă perseverență subiectul – formă pe portativul plastic și pare că oferă răspunsuri fără echivoc la/ în curgerea timpului. Dacă am fi ultra-realiști, lipsiți de „sentimente”, am putea genera câte o formulă pentru fiecare lucrare. Lucrările lui se pretează la echivalări matematice dar, la fel de bine se supun unor evaluări metaforice în cheia sufletului, în cheia metamorfozării spiritului.

Altfel percep eu zbaterile cubisto-suprarealiste ale pictorului nostru sighetean. Încerc să mă abțin de la teorii criptice și încerc să-l descopăr pe Vali nu prin mesajul formal, tehnicizat, ci prin incertitudinile pe care le ascund tablourile. Vali are o „preocupare” existențială pe care ne-o traduce cromatic în speranța că ne vom dumiri în ce astre se plimbă/ zbate.

În lumea lui nu vom putea pătrunde fără o cheie pe care ne-o va oferi după… preferințe. Ne va ademeni cu arta lui dar, va fi mereu înaintea noastră cu cel puțin un mesaj, cu cel puțin o întrebare pentru privitori.

Vă invit să răspundeți, să vă raspundeți, în taină: ce (ne) ascunde pictorul?…

Valentin Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș, este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți artiști din țară, fiind la nivelul la care a depășit granițele proprii, fizice și artistice și, cucerește dezinvolt piața internațională de artă. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale “Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova). Are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Ion Mariș

O altă zi, un nou început, o nouă speranță, o nouă dimineață cu aceeași durere de spate din cauza patului din fier doar cu un sac de paie ca așternut. Mă numesc Maria Goh, o femeie în vârstă de 38 de ani care locuiește într-o celulă de închisoare, singură de 24 de luni. Cât de albi sunt pereții, parcă s-au mai înverzit; sau am devenit daltonistă?

Mă tot gândesc cât de repede au trecut anii aceștia… sigur, sau nu, suntem în anul 1954, iar eu caut cu disperare vești despre soțul meu, Iosif și cei doi fii ai mei gemeni, Petru și Samuel. Ultima informație pe care am primit-o -săptămâna trecută – sau să fi trecut deja două săptămâni de atunci? – spunea că au fost trimiși să lucreze în mină pentru a acoperi cheltuielile. Înainte de comuniști nu era așa, câștigam bani foarte ușor și nu foarte puțini.

În 1945 am absolvit Conservatorul de la Cluj pe specialitatea dirijat-coral și vocal. În același an, într-o scurtă vacanță, am reușit sa mă întorc acasă și să particip la un marș în 5 martie, un marș de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureșului la Statul Român. A fost locul și data în care l-am văzut prima dată pe Iosif, am reușit să vorbim abia în București când am avut de susținut un concert în centrul orașului iar tenorul din rândul 2 nu a reușit să ajungă fiind înlocuit de Iosif la insistența unui corist. Parcă și azi aud linia melodică și vocile coriștilor foarte talentați! Îmi aduc aminte cu plăcere de repetițiile de dinaintea concertului „Cele patru anotimpuri” de Antonio Vivaldi și coristul din rândul 2! Imediat după concert am povestit și ne-am îndrăgostit unul de altul doar vorbind. Am aflat că și el era dirijor orchestrant, este puțin diferit față de tehnica coristă, știam să dirijez și orchestra dar dădeam impresia că nu știam, urma un alt concert în care trebuia să dirijez orchestra și corul, iar repetițiile cu Iosif m-au făcut parcă să dirijez mai bine ca înainte și să-l iubesc mai mult.

Pe data de 9 aprilie 1945 m-a cerut de soție, zi în care administrația românească a fost restabilită și în Maramureș. Următorul an, Dumnezeu ne-a dăruit doi fii, Petru și Samuel, două nume din Bilblie deoarece acești oameni au fost copiii Lui Dumnezeu.

Este ora 08:00, am ieșit din celulă, tocmai ce am aflat de moartea lui Stalin din 1953 și noi suntem în 1954; informații de acest tip nu se aduc și în închisoare, mai ales în cea de la Sighet, o închisoare foarte dură unde, dacă nu era respectat regulamentul una din pedepsele care mie nu mi-au plăcut niciodată și totuși pe care am primit-o și eu era să fii dus într-o cameră cu paznici înarmați cu diferite arme, unul avea o bâtă, alții aveau biciuri, erai înconjurat de ei fără cale de scăpare. În mijlocul încăperii era o motocicletă asamblată, drept pedeapsă trebuia să o dezasamblăm și să o asamblăm la loc într-un timp scurt suportând loviturile de bici, frânghii și altele care lăsau urme dureroase.

Nu mă pot gândi la altceva decât la familia mea, pe care nu am văzut-o de 2 ani, bieții mei copii, au doar 6 ani și lucrează cu tatăl lor în mină. Îmi este așa dor de ei… Nu mai pot suporta această teroare. Este ora 18:00, m-am întors în celulă, voi ieși abia mâine afară dacă voi mai apuca. Am încercat să uit o clipă de locul unde mă aflu (am ajuns în închisoare deoarece am fost acuzată pe nedrept din cauza unor acte importante care se aflau în casa mea; nu am aflat nici astăzi cine este făptașul, nu știu care era conținutul lor, dar am fost arestată și am primit 5 ani de închisoare). Au trecut abia 2 ani… Stând singură în celula mea încerc să fredonez sonatele lui Beethoven, sonata pentru pian Nr. 23 în fa minor „Appassionata”… Pe vremea când eram la Conservator am studiat pianul și vioara, fapt pentru care știam să fredonez aceste sonate pe care le-am cântat în tinerețe.

Nimic nu mai are sens, nu voi mai afla alte informații despre familia mea, probabil sunt morți, simt acest lucru. Îmi este dor de ei, vreau să îi văd.Am găsit o bucată de frânghie în camera mea, nu știu cum a ajuns aici, nu avem voie cu aceste lucruri ]n celulă, dar profit că o am. Sunt ultimele mele cuvinte, este imposibil pentru o femeie slabă ca mine să traiască într-o asemenea lume, plec la familia mea.

Autor, Bianca Mihai
clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

A fost odată un popor a cărui singură vină era aceea de a fi evreu. Seara, când priveau bolta albastră, numărau stelele și se întrebau: oare câte vor cădea în noaptea aceasta? Dar voi, aţi numărat vreodată stelele? … Sunt la fel de multe ca şi motivele mele de recunoştinţă pentru că trăiesc într-o vreme în care nu e război în ţara mea. E sentimentul cu care am rămas la sfârşitul cărţii „Numără stelele” de Lois Lowry, același sentiment pe care l-am avut când am urmărit piesa de teatru „Janka” a lui Oscar Speace sau când am citit „Jurnalul Annei Frank”.

În Copenhaga anului 1943, oamenii se confruntă cu lipsuri și foamete. În loc de cafea, doamnele beau apă încălzită cu ierburi aromate. În loc de brioșe, copiii se mulțumesc cu o felie de pâine fără unt deoarece acesta e confiscat și dat soldaților. Sunt recunoscătoare că în vremea noastră, magazinele sunt pline de bunătăți, iar ceaiul, untul sau brioșele nu mai sunt un lux.

Kirsti Johansen, o fetiță de cinci ani, are nevoie de o pereche de pantofi noi, dar e obligată să poarte pantofi verzi din piele de pește pe care îi detestă pentru că nu este altceva la magazin. Pentru a se juca, Annemarie și Ellen decupează păpuși de hârtie din reviste. Între timp, autoritățile germane fac liste cu evrei și adresele lor. Magazinele evreilor sunt închise. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Ce rău face un magazin de nasturi?” Răspunsul îl dă tatăl fetelor, domnul Johansen: „Se cheamă relocare. Nici măcar nu știm ce înseamnă asta. Știm doar că e greșit și periculos și că trebuie să ajutăm cum putem.” Așa gândesc și Peter și Lise, doi tineri care, dorind să-i ajute pe evrei, se alătură mișcării numite Rezistența. Dar așa cum spune autoarea: „Lumea toată părea să fie altfel. Numai basmele rămăseseră neschimbate.”

Lise moare în urma unui accident de mașină provocat de soldați, iar Peter e împușcat în timpul unei acțiuni eroice de salvare a evreilor. Azi, tinerii din țara mea își pot trăi povestea de iubire până la adânci bătrâneți ca în basmele lui Annemarie.

Pe vremea aceea, oamenii deveneau numere. Peter a devenit un număr. Victor Frankl, care trece prin aceeași experiență, observă în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” că „Viața unui număr era cu totul lipsită de importanță. Iar ceea ce stătea în spatele acestui număr– soarta, povestea lui, numele acelui om – contau chiar mai puțin.” Sunt recunoscătoare că sunt Daria Nicola Colopelnic și nu un simplu număr pe o listă, printre alte numere, multe ca stelele.

Soldații sunt peste tot, la fiecare colț. Copiii, nu doar cei de evrei, au o mulțime de interdicții: nu au voie să alerge, nu au voie să iasă din case după ora 8. Ellen ar vrea să meargă la școală pentru că, spune ea, „Orice-ar fi trebuie să am o educație”, dar e prea periculos. Așadar, pentru a supraviețui, Ellen trebuie să renunțe la școală și, ajutată de inimoasa familie Johansen, ajunge la casa unchiului Henrik, la malul mării.

Pentru a alunga sentimentul de teamă în fața exploziilor provocate de bombe, doamna Johansen îi spune lui Kirsti că sunt artificiile cu ocazia zilei ei de naștere. Sunt recunoscătoare că azi, părinții nu sunt nevoiți să-și mintă copiii, să inventeze sau să le ascundă adevărul sub pretextul că „este mult mai ușor să fii curajos dacă nu știi totul”, iar copiii ca mine pot să-și trăiască anii copilăriei fără să se maturizeze peste noapte. După ce Annemarie află o parte din adevărul despre planul de salvare a evreilor, ea nu mai e la fel: „Dintr-odată, spune autoarea, se simțea aproape ca un om mare.”

Și planul de salvare a evreilor e unul îndrăzneț. Evreii sunt trecuți peste apă în interiorul unor bărci care îi duc spre Suedia, visând la vremea în care vor fi oameni din nou și nu doar evrei.

„Întotdeauna e bine să faci parte din mulțime, o sfătuiește doamna Rosen pe fiica ei, Ellen. Ai grijă să nu le dai niciodată un motiv să-ți țină minte figura.” Sunt recunoscătoare că părinții mei mă încurajează să ies din mulțime, să fiu originală și pe unde trec, să las o parte din sufletul meu.

Citiți „Numără stelele” de Lois Lowry. Veți deveni recunoscători pentru ce aveți și cine sunteți și, mai ales, Îl veți găsi prin paginile cărții pe Cel care a făcut posibilă salvarea atâtor evrei, Cel care stă în spatele acestui titlu, singurul care știe mulțimea stelelor, Dumnezeu.

Autor, Daria Nicola Colopelnic
clasa a VI-a, Colegiul Național Dragoș Vodă

N.R. Anul acesta Nicola Daria Colopelnic a câștigat concursul „Bătălia Cărților” la categoria copii, fiind desemnată „Cititorul Anului”.

Pe drumul dinspre centru ce duce la Carrefour
Se vede o alee ce seamănă c-un șnur,
Un șnur ce se întinde perfect spre sfânta poartă
De la o fortăreață ce-ascunde o lume… moartă.

E-un drum ce duce-n raiuri pe urme de asfalt,
Se-oprește dintr-o dată, că ceru-i prea înalt,
Și scânduri din lemn trainic barează muritorii,
Să nu conturbe plebea cetatea cu orgolii.

Mulțimea să se-nchine pe drumul lin, pavat,
Să cânte coruri sfinte: minunea s-a-ntâmplat!
Un drum născut din daruri lumești, prin umilință
Ne va deschide poarta spre marea pocăință?!

Așa porniră toate în țara noastră sfântă,
Se fac minuni din drumuri, conducători se-avântă
Să ne convingă-n forță că bunele intenții
Se nasc din duh politic, când nu avem pretenții.

Să fi vrut oare Domnul un drum neterminat
Ce poate fi modelul pentru un fel de… blat?
Sau poate urbea noastră făcută-i pe jumate,
Cu bune și cu rele, grotesc amestecate!

Ars Publica

Chiar dacă afară se înregistrează temperaturi ridicate şi nu există condiţii propice de antrenament, tenismenii sigheteni, antrenaţi de către prof. Mihaljek Eugen, îşi continuă  activităţile.

„Indiferent de condiţiile de antrenament continuăm să ne pregătim pentru competiţiile următoare în speranţa că vom beneficia pe viitor de un suport mai consistent pentru a obţine rezultate merituoase. La începutul lunii, s-a derulat la Sighet turneul de tenis dotat cu cupa „1 Iunie”. În cadrul acestuia s-au evidenţiat tenismenii Răzvan Dulugea, Alexandru Petrovan, Radu Andreicovici, Vanesa Rusnac, Alesia Roşu, Carmen Truş, care se află în vacanţă la Sighet, după un sezon foarte reuşit în Statele Unite ale Americii, Iulia Dună, fostă sportivă legitimată la Clubul Sportiv Şcolar Sighet, fiind stabilită în Germania unde înregistrează succese deosebite, Ioan Tăut, care a reuşit să câştige locul I la Cluj, în cadrul unui turneu dotat cu cupa „Napoca’”, Iulian Paşca câştigător al  concursului de la Bistriţa dotat cu cupa „Tub Integral”.  Ne derulăm  în continuare antrenamentele, accentul fiind pus pe obţinerea de rezulte dintre cele mai bune”, a spus prof. antrenor Mihaljek Eugen.

Liviu Șiman

Oana Roșca, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, este o tânără extrem de serioasă, modestă, implicată total în ceea ce înseamnă educație nu doar școlară, ci și extrașcolară, pregătindu-și terenul pentru o afirmare durabilă, indiscutabilă. Nu cu mult timp în urmă am fost plăcut surprinși la aflarea veștii că o sigheteancă a participat și a câștigat concursul Google Code-in. La invitația „Salut, Sighet!”  Oana Roșca a răspuns prompt demersului nostru și se prezintă sighetenilor într-un articol pe care-l semnează.

Cam prin clasa a V-a, când eram, recunosc, foarte materialistă, o prietenă cu rude care lucrau la Google mi-a povestit că la unul dintre sedii erau tobogane, biciclete, mâncare în abundență, săli de sport, spații libere și tot felul de minuni care m-au convins atunci că asta vreau să fac până la pensie. Sigur că nu așa funcționează slujbele din acest domeniu, dar în clasa a V-a probabil că nu mulți dintre noi aveau dorințe realiste.

De Google Code-in am aflat în clasa a VI-a, de pe tricoul unui elev, la o tabără de informatică, însă eram prea mică pentru a participa. Google Code-in este un concurs adresat elevilor cu vârste între 13 și 17 ani, având scopul de a-i introduce în lumea proiectelor open-source (cu sursă deschisă). Există mai multe organizații (în 2016 au fost 17) care pun la dispoziția elevilor diferite taskuri. Elevii pot lucra cu oricâte organizații, iar dacă ajung într-un impas, pot apela la un mentor din organizația cu care lucrează în acel moment. Taskurile pot fi atât de programare, cât și de documentație, testare sau cercetare. După aproape două luni de concurs, fiecare organizație analizează munca elevilor situați în primii zece, ca număr de taskuri la organizația respectivă, și aleg, în funcție de cât de grele lucruri au realizat, calitatea muncii și implicarea în comunitate, trei finaliști și doi câștigători. În 2016, au participat aproximativ 1.400 de elevi din 62 de țări.

Nu aș ști să spun cum mi-am amintit de concurs în clasa a X-a, când am participat prima dată. Și atunci rămăsese un pic din materialismul meu, pentru că m-am înscris știind că dacă duc la bun sfârșit 3 taskuri primesc un tricou. Am completat 16 până la urmă și curba de învățare cred că a crescut exponențial, fiind expusă la o mulțime de tehnologii de care nu auzisem până atunci și fără de care nu aș fi putut termina ce începusem deja. Am ales să lucrez cu Fossasia, o organizație care se ocupă de dezvoltarea tehnologiilor în Asia, pentru că taskurile de atunci mi se păreau cele mai potrivite și cam la limita a ceea ce știam.

În clasa a XI-a, am lucrat cu aceeași organizație, de data aceasta pe taskuri mai grele care presupuneau mai multă muncă și atenție. De asemenea, am activat mult mai mult pe Slack, mijlocul de comunicare dintre noi, elevii, și mentorii organizației, care s-a dovedit a fi un fantastic mediu de învățare. Fossasia este o organizație numeroasă, astfel că am avut ocazia să discutăm cu mai mulți mentori care se ocupau de diverse lucruri în cadrul ei, să ne familiarizăm mai bine cu scopul și cu proiectele sale. Pe lângă mentori, am cunoscut mulți elevi care m-au impresionat plăcut prin cunoștințele lor, iar cu unii, în special cu cei din primii zece, am rămas prietenă și ne mai ajutăm unii pe alții în proiectele noastre. Pe lângă experiența acumulată în materie de tehnologii, limbaje și tehnici de programare, cred că am strâns și niște abilități de comunicare, mi-am construit răbdarea (pentru că mulți care se alăturau organizației aveau puțină experiență, mentorii s-au gândit să ne lase și pe noi să îi ghidăm în diverse aspecte) și toleranța (pentru că am întâlnit tot felul de persoane, fiecare mai mult sau mai puțin deschisă la a primi ajutor). Peste 600 de elevi au lucrat cu Fossasia în ediția din 2016 a concursului.

Dacă la început am avut încredere că pot să câștig, sau cel puțin să fiu aleasă finalistă, până la sfârșit speranța a scăzut, crezând că nu merit să câștig mai mult decât aproape orice alt elev din primii 10, fiindcă erau niște programatori chiar buni, scriau cod de calitate și se implicau în comunitate. Se pare însă că mentorii nu au rezonat cu părerea mea despre cât de bine am lucrat, astfel că eu și Yuki (Kaisar Arkhan), un băiat din Indonezia, am fost aleși câștigătorii concursului din partea Fossasia. Premiul a fost o excursie la sediul Google din Mountain View, California, unde urma să ne întâlnim cu ceilalți câștigători și cu un mentor de la fiecare organizație. Au fost 34 de câștigători din 16 țări. Din România a mai câștigat Alexandru Bratosin, care a lucrat cu CCExtractor Development (o unealtă pentru subtitrări).

Deși afectați de schimbarea fusului orar (în primele zile ne întâlneam în recepția hotelului noaptea târziu sau dimineața devreme ca să discutăm pentru că eram prea activi să dormim), am petrecut câteva zile superbe împreună. Am fost premiați la sediul Google din Mountain View de către Chris DiBona, directorul Open Source-ului de la Google. Tot acolo fiecare a avut ocazia să întâlnească un googler din țara lui. Am vizitat și sediul din San Francisco (și orașul, cu ocazia asta, oraș care s-a dovedit a fi poate cel mai curat și îngrijit din câte am vizitat până acum), am avut numeroase întâlniri și discuții cu inginerii Google (printre care și vicepreședintele departamentului de ingineri de la Google), am primit poate prea multe cadouri pentru cât de buni ne consideram, ne-am consolidat mult mai bine prieteniile dintre noi acum că ne-am întâlnit în persoană, pe scurt a fost o experiență într-adevăr unică la care sper că vor aspira tot mai mulți de acum înainte.

Am întâlnit zeci de oameni deosebiți, de la care am învățat și pe care i-am învățat la rândul meu. Tratând fiecare task ca pe o oportunitate să învăț ceva nou, observ nu doar câte am acumulat până atunci, ci mai ales cât de copleșitor de multe lucruri sunt încă neexplorate. Sunt sigură că ceea ce am învățat în acest timp îmi va folosi pentru ani de acum înainte, și îi încurajez pe toți cei cu aspirații mari, realiste sau nu, în domeniul acesta sau nu, să încerce și ei și să persevereze, pentru că, deși în aparență eu am câștigat un tricou, un hanorac sau o excursie, în esență am câștigat mult mai mult.

Autor, Oana Roșca

N.R. Felicitări, Oana! La cât mai multe și mai strălucitoare premii!!!

Domnule Primar,

Văzând că urmăriți cu interes ceea ce se scrie în publicația “Salut, Sighet!” și că sunteți nemulțumit de ceea ce se scrie aici la adresa dumneavoastră și a instituției pe care o reprezentați, vreau sa vă scriu ceea ce mulți sigheteni gândesc și vorbesc, dar nu au curajul să o spună direct și deschis.

Articolele scrise de mine nu au rolul de a vă defăima și nici de a face acuzații nefondate. Dreptul la libera opinie și la libertatea cuvântului dă curajul oricărui cetățean onest de a semnala lucruri care nu plac și nu contribuie la evoluția orașului. Dumneavoastră, liber și nesilit de nimeni, în timpul campaniei electorale ați făcut niște promisiuni. Chiar dacă lumea nu a crezut în totalitate în ele a sperat că ceva se va mișca în sens pozitiv, că viața cetățenilor care v-au ales se va schimba în bine, că orașul se va trezi la viața pe care a avut-o odată. În nici un caz nu s-au gândit că le va fi mai rău, că indiferența și nepăsarea vor aduce după ele tot ceea ce poate fi mai “poluant” într-un oraș cândva curat, civilizat și muncitor.

Ne omoară gunoaiele din toate părțile. Este praf și mizerie peste tot nu numai în parcul dendrologic, lacul lui Năsui sau maidanul cu bălării și gunoaie de pe strada Plevnei, în plin centru al orașului. Gunoaie sunt peste tot in cartiere, în piață, în piața rușilor și ne sufocă gropile și șanțurile din trotuare.

Nu aveți nici o scuză! Chiar dacă nici parcul, nici lacul și nici maidanul printr-o întâmplare bizară spuneți că nu sunt ale Primăriei, Primăria este instituția care reprezintă orașul și are DATORIA să se ocupe de întreținerea și curățarea lui. Ați văzut cum fac pe străzi curat cei care sunt plătiți pentru asta? Cine îi verifică și cine îi trage la răspundere? Sau responsabilii pieței agro-alimentare unde se vând pantofi, lenjerie intimă și marfă rusească, deși există o altă piață anume făcută pentru astea? Unde sunt că să vadă cum se vinde pe sub mână carne de vițel neverificată și țigări de contrabandă? Ce fel de comerț se practica în piață de către intermediarii pe care nimeni nu îi verifică deși se știe că unii fură la cântar de rup? Până când trebuie sa ne lăsăm mințiți, jefuiți și înșelați? Nici aceste lucruri nu țin de Primărie? Nu avem firme de curățenie, nu avem poliție, nu avem poliție ecologică, nu există controale, nu există amenzi, fiecare face cum îl taie capul?

Și atunci rolul Primăriei care este? Să se tot facă ședințe peste ședințe? Să iasă din “templu” numai la depuneri de coroane și la inaugurări de cuie? Și dacă tot a venit vorba despre acel cui al discordiei nimeni nu v-a spus că nu acolo îi este locul? După cum bine știți, Sighetu – Marmației este considerat punctul zero al Europei pentru că este echidistant între Est și Vest. Faptul că este la extremitatea României putea să fie scos în evidență prin amplasarea lui la una din intrările în oraș sau la punctul vamal de la podul de peste Tisa. DAR ÎN NICI UN CAZ ACOLO. L-ați amplasat tocmai pe singura stradă îngrijită de pe centru, înaintea Memorialului Durerii, care ESTE cu adevărat un lucru serios, făcut cu cap și cu suflet.

Și, ca să nu uit un lucru la fel de important: când veți reabilita Primăria, care e gata să se dezintegreze și nu veți mai avea unde ține ședințe, când veți repara străzile, când veți replanta pomi pe străzile cele mai circulate din oraș, când va fi curat , când se vor repara clădirile de pe centru, când nu vom mai fi un oraș uitat de lume pe care și cuiul în care stă aninat l-a uitat?

Vă adresez dumneavoastră aceste întrebări nu pentru ca să vă “stresez”, ci pentru că vă consider cel mai important om din oraș. O vorbă din bătrâni spune că omul sfințește locul, iar o alta, că ” Să sii mare nu-i mirare/Să sii OM îi lucru mare”.

Poate că scrisoarea mea deschisă va ajunge la „adrisant” și poate că nu v-a supărat atât de tare încât să nu luați măsuri.

NUMA’ BINE, DOMNULE PRIMAR!

Mariana Ona

sursă foto: https://www.facebook.com/djikum/posts/10211506173346306