C.S.S. GENIUS Sighetu-Marmației (profesor – antrenor Cornelia Lucaci) organizează un Turneu de Handbal sâmbătă, 24 iunie 2017, în intervalul orar 10.00 – 15.00, la Sala Polivalentă (str. Bogdan Vodă).

Participă următoarele echipe:

ATLETIK SATU-MARE (junioare IV și V)
H.C. BISTRIȚA (junioare IV și V)
H.C. GENIUS SIGHET (junioare IV și V)

Zilele următoare vom reveni cu amănunte și un interviu în care vom afla mai multe detalii despre activitatea clubului sighetean de handbal.

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.

Sâmbătă, 24 iunie 2017, este nu doar o sărbătoare a oamenilor și a naturii (Sânzienele și Ziua Internațională a iei), ci și un moment cu o valoare aparte pentru comunitatea sigheteană. La Sala „George Enescu”, va avea loc schimbarea de mandat a cluburilor Interact-Rotaract-Rotary Sighet și Rotary-Voievodal, dar și a cluburilor din Baia Mare, Satu-Mare, Bistrița, Borșa, Vișeu, etc. La acest eveniment participă doisprezece guvernatori din trecut și se face în același timp schimbarea de mandat pentru Guvernatorul Districtului 2241 România și Republica Moldova. Vor participa reprezentanții a peste 30 de cluburi Rotary din România.

Anul rotarian se încheie, iar cei care au fost președinți în perioada 2016/2017, vor da mai departe colanul și ciocanul viitorilor președinți. La final de an rotaractian, rolurile se schimbă după cum urmează:

Ionel Mârza- președinte (past: Diana Mariana Apopi)
Flaviu Gyalog- vicepreședinte (past: Ionel Mârza)
Claudia Coman- secretar (past: Alina Liliana Moiș)
Daniela Grigor- trezorier
Valeriu Vana- PR

Anul 2016-2017 a însemnat pentru Clubul Rotaract Sighet, proiecte adresate comunității, precum și de promovare a Maramureșului. Amintim proiectele „Moș Nicolae caută Ajutoare” (70 de copii din Centrul Școlar de Educație Incluzivă au primit pachete cu dulciuri, rechizite și haine), „Poveste de Crăciun” (10 familii au primit brazi, haine și alimente), „O cană de fericire” (ce a însumat peste 3.000 de lei strânși de club, bani ce au fost direcționați către secția de obstetrică-ginecologie a Spitalului Municipal Sighet, unde s-au renovat 3 băi), „De Dragobete, Rotaract Servește” (prin care s-au strâns 2.100 de lei ce au fost folosiți în următoarele proiecte), „De ziua Femeilor Uitate” (proiect ce a presupus o după-amiază împreună cu locatarii căminului de bătrâni din oraș, în care s-a dansat, s-au împărtășit povești de viață și s-a râs), „Mărțișoare caritabile” (mărțișoare confecționate de membrii clubului și care au fost ulterior vândute), „O zi în natură” (educație ecologică – o zi petrecută în pepinierele din județ sub îndrumarea ing. Adi Danci), „Lolipop party” (petrecere de strângere de fonduri).

Au existat și proiecte comune cu celelalte cluburi Interact și Rotary din Sighet, iar în toamnă va avea loc și conferința regională Rotaract, la Sighet.

Anul rotaractian s-a încheiat cu o ședință foto prin care tinerii rotaractieni s-au îmbrăcat în haine tradiționale, dorind să promoveze specificul zonei și frumusețea oamenilor și a tradițiiilor.

„Mulțumiri alese Cluburilor Interact Sighet, Rotary Sighet și Rotary Sighet Voievodal pentru sprijinul și încrederea oferite, pentru promptitudinea cu care au dat de fiecare dată dovadă în a ne ajuta. Le suntem recunoscători și ne mândrim că suntem parte din familia lor”, mărturisește conducerea actuală a Clubului Rotaract Sighet.

Autor, Diana Mariana Apopi

„Când visăm de unii singuri, nu este nimic altceva decât un vis. Când visăm împreună cu alţii, începe să se întrevadă o realitate.” (Dom Helder Camara)

După o activitate remarcabilă de mai bine de 10 ani la Sighet, concretizată în realizări precum Oratoriul pentru tineri „Sfântul Francisc”, Casa familială „Sfânta Clara”, Centrul de Zi „Micul Prinț”, „Casa Speranța Don Bosco 18+”, părintele franciscan Filippo Aliani a plecat pe meleagurile îndepărtate ale Georgiei pentru a contribui la înfăptuirea a ceea ce deseori îi place să viseze: „civilizația iubirii și frăției pe pământ”.

M-am gândit că pentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!”, ar fi interesant de aflat noutăți privind viața lui de acolo precum și proiectele pe care le desfășoară. Profităm de acest moment pentru a-i transmite un salut cald, toată aprecierea noastră precum și îndemnul de a persevera în acest minunat drum care a „încălzit” atâtea suflete nevoiașe.

Camelia Pesek: Cum ai caracteriza contextul social și religios din Georgia?
Filippo Aliani: De 4 ani a început prezenţa noastră, a capucinilor, aici, în Georgia. A existat o prezență catolică importantă, dar odată cu anul 1845 contextul politic a făcut ca aceasta să dispară. Momentan, suntem doi călugări şi avem responsabilitatea unei parohii din sud-vestul ţării, la vama cu Turcia. Orașul se cheamă Akhaltsikhe, și are aproximativ 25.000 de locuitori.

Viaţa e simplă, în sensul că sunt puține locuri de muncă și salariile sunt foarte mici. Economia se bazează pe agricultură, iar oamenii trăiesc cu multă demnitate. Sunt foarte apropiaţi de tradiţiile si identitatea lor. Familia e destul de stabilă și copiii sunt, în general, destul de îngrijiți.

Majoritatea populației este ortodoxă, dar de fapt, comunismul a îndepărtat foarte mult oamenii de viaţa spirituală. Noi suntem într-o zonă în care sunt multe sate catolice și astfel, aici, este concentrația cea mai mare a catolicilor din ţară. În oraşul nostru nu a fost o prezenţă stabilă a preoţilor aşa că, încet, încet trebuie reconstruită comunitatea. Acesta este lucrul cel mai important pe care îl avem în vedere.

Camelia Pesek: Ne poți spune câteva cuvinte despre activitatea începută acolo?
Filippo Aliani: Activitatea noastră principală e aceea de a închega comunitatea catolică, de a ține liturghiile şi cateheza, şi de a organiza întâlniri cu familiile. Bineînţeles, în primul rând, am pus bazele unui oratoriu (loc de întâlnire și rugăciune) aşa cum a fost la Sighet pentru a-i aduna pe copii şi tineri. În fiecare sâmbătă avem întâlnirea de cateheză și jocuri, iar în vară, programul e intens datorită taberei pentru copii organizată împreună cu voluntari italieni timp de două săptămâni. La această tabără, participă de regulă 70-80 de copii. La activităţi participă copii catolici, ortodocși şi armeni. Existând mare tensiune între etnii şi religii, drept scop principal, ne-am propus să creăm un climat senin, fratern între oameni, începând cu copiii, ştiind că în spatele lor sunt familiile care îi încurajează să participe! Toţi suntem creştini, însă, de multe ori nu dăm dovadă! Dimpotrivă, tensiunile sunt puternice şi se simte nevoia dialogului, a toleranţei, a integrării. Astfel că, e mare nevoie în câmpul formării de strategii educative, de socializare și incluziune, pentru a oferi perspective de viaţă și valori. Acest lucru încercăm să-l facem şi cu tinerii, în același timp cooptând voluntari din rândul georgienilor ca educatori, care să se implice în formarea copiilor. Dar, aici e mai greu şi pentru că e un lucru nou.

Camelia Pesek: Ce dificultăți ai intâlnit în Georgia?
Filippo Aliani: Dificultatea cea mai mare e limba! Mamma mia, cât de grea e, şi, la o anumită vârstă, e şi mai greu! E o limită mare pentru ca ne împiedică să comunicăm bine şi să construim relaţii cu oamenii. Astfel că, din cauza limbii, nu reuşim să cunoaștem bine situaţia reală a persoanelor şi să ne apropiem de ele. La Sighet am reuşit să creăm legături mult mai repede şi mult mai bine cu oamenii şi cu instituţiile.

Camelia Pesek: Cum reusesti sa „împaci” cele trei țări: Italia, România și Georgia?
Filippo Aliani: Cum să împac cele trei ţări, Italia, România şi Georgia? Eu cred că nevoile omului sunt aceleaşi! Comuniune, pace, frăție şi un scop „înalt” al vieţii. Chiar şi liniştea economică, dar şi aici înțelegi văzând oamenii că nu trebuie mare lucru pentru a trăi binişor, ci mai ales cu demnitate. Şi cred că noi, franciscanii, suntem norocoși, deoarece mesajul nostru fratern este valabil în orice cultură şi vârstă pentru că e o dorinţă adâncă a omului. Aşa că, încercăm să propunem în general experienţa trăită la Sighet, dar ținând cont de diferențele legate de cultură şi context. Cred că la Sighet a fost o experienţă deosebită care a lăsat un semn în sufletul şi în viaţa mea!

Camelia Pesek:  În loc de încheiere, vrei să transmiți un mesaj sighetenilor și, implicit, responsabililor activităților  pe care le-ai început la Sighet?
Filippo Aliani: Mă bucur enorm văzând că iniţiativele începute merg înainte bine şi persoanele cu care am împărtaşit timp îndelungat valori şi idealuri, încă se implică pentru a susţine şi anima aceste proiecte prin care dorim să transmitem şi implementăm o cultură a frăţiei, a solidarităţii, a comuniunii, care e unica și adevărata cale care ne conduce la plinătatea vieţii: calea lui Isus care s-a dat cu totul pentru noi şi ne-a învăţat adevărul pe noi, oamenii. Vă salut şi vă doresc numai bine! 

Autor, Camelia Pesek

TVR Cluj a prezentat zilele trecute un material despre desfiinţarea Şcolii de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei (SMAP, unica şcoală de acest tip din Maramureş şi una din puţinele din România), post unde primarul Horia Scubli a declarat că Ministerul Educaţiei nu i-ar fi răspuns la scrisoarea prin care îi solicita ajutorul, lucru care nu este chiar adevărat!

Pentru cei care nu cunosc situaţia, iată, pe scurt, filmul evenimentelor:

-Pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care obţinuse în prealabil, pe 13 ianuarie, într-o discreţie totală, avizul Inspectoratului Şcolar Judeţean Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Ioan Mihalyi de Apşa”.

-Numai că, pe 30 ianuarie, Consiliul de Administraţie al Şcolii „Ioan Mihalyi de Apşa” a aprobat menţinerea în activitate a profesorului Nicolae Paraschiv de la „structura Şcoala de Muzică”… Cum ar veni, cei de la „Mihalyi” se ştiau deja stăpâni peste SMAP ori au simţit că, o zi mai târziu, Consiliul Local va vota comasarea SMAP cu „Mihalyi”!

-La 8 martie a fost lansată o petiţie online, „Nu desfiinţaţi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighet”, care a fost semnată de peste 670 de persoane, inclusiv de mari personalităţi ale lumii muzicale româneşti, precum celebrul pianist Dan Grigore.

-Pe 19 martie a apărut un prim articol de presă dedicat subiectului (http://www.salutsighet.ro/nu-mai-avem-nevoie-de-scoala-de-muzica-si-arte-plastice) , articol cu mii de vizualizări, urmat, pe 21 martie, de un material filmat de televiziunea locală în care primarul şi-a expus punctul de vedere (https://youtu.be/6gpiRYIRyOk). De ce Şcoala „Mihalyi”? Primarul Horia Scubli: „Pentru că acolo sunt elevi de vârste apropiate cu cei de la Şcoala de Muzică şi vârstele fiind apropiate, desigur, şi nevoile sunt cam aceleaşi”!

-Pe 23 martie, Consiliul Local, la presiunea opiniei publice, şi-a modificat propria Hotărâre, decizând revenirea la forma iniţială, adică lăsând Şcoala de Muzică de sine-stătătoare. Numai că, până azi, nimeni nu a luat act de noua Hotărâre (HCL 34/2017).

-Pe 29 martie a fost organizat un marş şi protest public, la care au participat părinţi, elevi, profesori ai Şcolii, dar şi alţi cetăţeni; filmările şi imaginile fiind preluate de aproape toată mass-media maramureşeană.

-În data de 4 aprilie, primarul Horia Scubli a trimis o Scrisoare deschisă Ministrului Educaţiei, prin care solicita ajutor pentru păstrarea statutului independent al prestigioasei Şcoli.

-Pe 19 mai, Ministerul i-a răspuns primarului (vezi ataşamentul), demolându-i părerea eronată conform căreia Ministerul sau Inspectoratul Şcolar sunt autorităţile care decid soarta Şcolii de Muzică: „reţeaua şcolară este organizată de autorităţile locale pe baza avizului Inspectoratului Şcolar … Ministerul nu are atribuţii în emiterea de aviz”.

Cu alte cuvinte, primarul, în loc să depună documentaţia necesară la Inspectoratul Judeţean Şcolar, a preferat să ceară sprijinul unei autorităţi care nu are competenţe pe acest subiect…

-În fine, TVR Cluj a difuzat pe 19 iunie un material despre Şcoala de Muzică (https://www.facebook.com/tvrcluj/videos/1343770309009552/), unde primarul a declarat senin că nu a primit nici un răspuns de la Ministrul Educaţiei, dar că va reveni cu o scrisoare adresată noului Ministru, atunci când acesta va fi numit…

Da, avea dreptate în felul său, pentru că nu Ministrul însuşi i-a răspuns, ci Ministerul, prin Directorul General Corina Marin, din cadrul Direcţiei Generale Management Preuniversitar!

Concret, elevii, părinţii şi cadrele didactice doresc ca SMAP să funcţioneze ca instituţie independentă cu personalitate juridică. Doar în această formulă s-au obţinut cele mai bune rezultate din istoria instituţiei, ducându-se numele Sighetului peste hotare.

Pe de altă parte, primarul şi Consiliul Local vor să economisească banii Ministerului Educaţiei (fondurile necesare funcţionării nu provin din bugetul local!), urmărind reducerea cheltuielilor salariale prin desfiinţarea postului de director. Cel puţin, asta ne-a spus în mod repetat edilul.

Unde se află adevărul?
Cine are dreptate?
De ce nu se respectă munca şi talentul celor 215 copii (din toamnă ar fi fost 308 elevi, depăşindu-se şi această barieră legislativă!) şi a profesorilor acestora?
De ce Sighetul nu poate avea o Şcoală cu care să ne mândrim cu toţii?

Aşteptând un nou „adrisant” la Ministerul Educaţiei, toamna aduce un nou an şcolar în care Şcoala de Muzică va fi doar anexă la o şcoală generală „cu copii de vârste apropiate”.

Teofil Ivanciuc

Există un loc în lume, singurul de pe pământ unde unicul sunet permis e cel al paşilor grăbiţi şi siguri ai groparului. E singurul care poate să deranjeze nemilos cu bocancii scâlciaţi şi plini de noroi culorile florilor, să ignore complet durerea, să întrerupă lacrimile pentru o întrebare pur logistică, să străpungă tăcerea şi durerea cu un oftat sincer şi sănătos la ridicarea sicriului. El are dreptul să calce peste oasele întărite şi înfrigurate ale celor trecuţi, şi lui îi incredinţăm trupul celui pierdut, cu toată încrederea că-l va aşeza tandru şi cu grijă Acolo.

Ce ne-am face noi, cei îndureraţi dacă ar trebui să ne săpăm cu lopeţi de plumb gropile celor dragi, să ne înconjurăm de munţi de lut roşu sângeriu îngropând sleiţi de putere trupuri, amintiri, vieţi? Pentru că, cei care pleacă dintre noi nu pleacă niciodata singuri. Ne iau cu ei. Pe unii o viaţă întreagă, pe alţii mai puţin, dar nu mai suntem niciunul niciodată întregi după. Timpul durerii se cere plâns atunci când vine. Atunci când noaptea nu mai e noapte şi ziua nu e decât noapte.

Ne plângem viaţa şi de viaţă. Unii cât trăim, alţii o plâng pentru noi după ce ne trecem. În mijlocul iadului deznădejdii speranţa unei reîntâlniri undeva, cândva, a unei vieţi veşnice şi a odihnei uşoare nu va umple spaţiul gol din fotografiile familiei, nu face nici patul mai cald, nici nopţile mai puţin reci, nici camera mai puţin goală, nici gândul iubirii mai real. Cel puţin nu o vreme. Apoi vine iar viaţa cu uitare, cu de toate de fapt, dar şi cu acceaşi speranţă a unei regăsiri. Undeva, cândva.

Le-am revăzut pe toate azi şi cerul s-a întunecat când mi-am adus aminte că noi mai existăm trăind şi am plâns viaţa oamenilor. Părinţi înstrăinaţi, soţi însinguraţi, copii îndureraţi, nepoţi vitregiţi, colegi sărăciţi, prieteni pustiiţi, oameni deznădăjduiţi pentru că drumul unui om drag se opreşte aici, în mâinile tandre ale groparului.

Cu dor de ai mei,
Alina Marincean

Doamna Adina Storin ne povestește, în timpul excursiei domniei sale prin Maramureș, despre Maestrul Aurel Storin alături de care și-a petrecut mai bine de 40 ani din viață.

N.R. Aurel Storin (12 ianuarie 1937 – 6 noiembrie 2015). Între 1955-1959 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Aurel Storin a scris textele a peste 400 de melodii, marea majoritate devenite șlagăre, premiate la festivaluri și fredonate de-a lungul timpului și până astăzi de toată lumea.

A colaborat ca textier cu toți marii compozitori de muzică ușoară care, la rândul lor, au încredințat creațiile devenite imediat șlagăre unor nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Luigi Ionescu („Lalele, lalele” de Temistocle Popa), Angela Similea („Să mori din dragoste rănită” de Marcel Dragomir, „Mă gândesc la dumneata” de Edmond Deda), Aura Urziceanu („Mai rămâi și nu pleca” de Marcel Dragomir), Margareta Pâslaru („Cu tine” de V. Veselovski — Premiul Radioteleviziunii 1965, „Liniștea mea” de Gelu Solomonescu), Margareta Pâslaru și Marina Voica („Balada” de Radu Șerban), Dan Spătaru („Prietene” de Temistocle Popa), Aurelian Andreescu („Te-ai schimbat” de Petre Mihăescu), Mădălina Manole („Fără dragostea ta”, „Vino, dragoste”, „Marea, cât dragostea noastră” de Șerban Georgescu), Mirabela Dauer („Să știi că nu e adevărat” de Horia Moculescu, „Dacă nu erai tu” de Jolt Kerestely), Corina Chiriac („Vino, iubire înapoi” de Ion Cristinoiu, „Parfumul străzilor” de Radu Șerban, „Serenadă” de Mircea Chiriac, „Și ieri și azi și mâine” de Horia Moculescu, în duet), Carmen Rădulescu („Nu mai știu ce să cred” de George Grigoriu, „Acasă” de Dan Ardelean).

Din aprilie 1960 până în 2007 a fost secretar literar al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al UNITER, dar și redactor-șef al revistei „Realitatea evreiască”, publicație a Federației Comunităților Evreiești din România. A scris versuri, proză, piese de teatru, eseuri, în publicații precum „Viața românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Adevărul”, „Realitatea evreiască”, etc.

În 2007 a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 (sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2015/11/08/a-murit-textierul-poetul-si-scriitorul-aurel-storin-17-18-04)

Autor, Sorin Markus

Rotary Club Sighet & Asociația Valea Verde vă invită la Alex Harding & Lucian Ban – „Somethin’ Holy” – Turneul european de jazz 2017 Reunion Tour

Alex HARDING, originar din Detroit, este considerat astăzi unul dintre cei mai importanți și distinctivi saxofoniști baritoni în jazz-ul contemporan. Cu un sound extrem de personal ancorat în blues și în jazz-ul free de avant-gardă, Alex Harding colaborează cu o serie de muzicieni și grupuri de prim rang în jazz: Sun Ra Orkestra, Julius Hemphill, Abdullah Ibrahim, Lester Bowie, David Murray, Defunkt, Clark Terry, etc. În același timp, Alex Harding apare pe înregistrări și concerte cu legende precum Aretha Franklin, Bjork, David Lee Roth sau musicalul Fela pe Broadway.

Colaborează cu pianistul de origine română Lucian BAN de aproape două decenii, odată cu mutarea acestuia la New York la sfârșitul anilor 90’, colaborând la mai multe proiecte, editând o serie de albume sub nume propriu, și susținând sute de concerte de ambele părți ale Atlanticului. Grupuri precum Lumination Ensemble, Lucian Ban & Alex Harding Quintet, Tuba Project sau duetul Somethin’ Holy s-au bucurat de elogiile presei de specialitate și ale publicului. În 2003, Quintetul lor cu invitatul special, legendarul baterist Barry Altschul câștiga premiul „Best Show of The Year” din partea ziarului All About Jazz NYC alături de concerte cu Joe Lovano și Cecil Taylor. În 2006 Alex Harding si Lucian Ban fondează TUBA PROJECT un grup construit în jurul mareului tubist de jazz Bob Stewart, iar în 2009 Alex Harding este prezent pe albumul „The Romanian-American Jazz Suite” condus de Sam Newsome și Lucian Ban.

Albumul „Somethin’ Holy” apărut în 2001 la CIMP Records primește 3 stars în ALL Music Guide iar criticul Terrell Holmes recenzând albumul în All About Jazz spune „Ban cântă cu o sensibillitate și fluență ce amintesc atât un McCoy Tyner cât și un Vladimir Horowitz, în timp ce Harding poate să-ți rupă inima cu tandrețe sau să te covârșească cu intensitatea sa”. Câțiva ani mai târziu cricitul Jeff Stockton îi descrie astfel pe cei doi „Alex Harding și Lucian Ban au dezvoltat un parteneriat muzical extrem de fructos, cu sunetul bluesy al lui Harding, un adevărat urmaș al unui Hamiett Bluiett, și pianul reflexiv al lui Ban ce combină eleganța tradiției clasice europene cu pasiunea pentru improvizație”.

Concertul excepțional de la Sighet, al celor doi mari muzicieni, va avea loc marți, 27 iunie 2017, la Școala de Muzică, Sala „George Enescu”, de la ora 19:30. Preț bilet: 10 lei.

Sponsori: Hotel Grădina Morii și Aska Grafika SRL

Partener media: www.salutsighet.ro

Stimată doamnă profesor Livia Monica Chifor, onoraţi foşti şi actuali profesori ai Şcolii Gimnaziale de Arte, mă adresez dumneavoastră şi corpului didactic auxiliar şi nedidactic.

Mă gândeam că aș putea vorbi despre dascălul Livia Monica Chifor, dar probabil aș spune lucruri pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră le cunosc, pentru că marea majoritate a avut privilegiul de a activa în preajma domniei sale. Aș putea spune ceva despre pianistul Monica Chifor, dar, cu siguranță, sunt alții mult mai bine plasați decât mine pentru a face o descriere a carierei Domniei Sale. Și atunci, cred că din postura deținută astăzi, cel mai potrivit ar fi să spun câteva cuvinte despre dascălul Monica Chifor. Și dacă ar fi să spun în foarte puține cuvinte ceva despre asta, aș spune că a fost omul potrivit, la locul potrivit şi la momentul potrivit.

Participăm astăzi cu emoţie şi deosebită bucurie la un distins eveniment: pensionarea doamnei profesor Livia Monica Chifor.

Doresc să subliniez că ne aflăm în compania unei personalităţi marcante a învăţământului din şcoala noastră şi nu numai. Timp de 40 de ani, doamna Livia Monica Chifor a onorat catedra de pian a şcolii pe care a slujit-o cu dăruire şi mai ales cu pasiune şi competenţă.

Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că doamna profesor este înzestrată cu talentul de dascăl, fiind şlefuitorul a zeci de generaţii de pianişti şi a contribuit la consolidarea şcolii. Prin activitatea depusă, a reuşit să revoluţioneze actul de predare al pianului. Prezenţa deosebit de activă a doamnei profesor în plan pianistic, şi nu numai, i- a adus o înaltă recunoaştere a meritelor şi o deosebită apreciere din partea colegilor şi a unui public larg, elevi, părinţi, autorităţi publice, ceea ce na face să afirmăm că, domnia sa, întruchipează personalitatea unui pedagog de mare valoare, recunoscut la nivel local, naţional şi, de ce nu, şi la nivel internaţional.

De asemenea, traseul didactic s-a împletit armonios cu funcţiile deţinute de-a lungul carierei didactice: membră în juriul mai multor concursuri; membră în consiliul consultativ al profesorilor de muzică; membră a echipei RODIS; profesor corepetitor al elevilor la toate concursurile; membră a corului Cristos Rege; membră a grupului Voces; voluntară la Casa Madre Colomba a surorilor Benedictine de Caritate; responsabil catedră din 1985 până în 2015.
A obţinut peste 260 de premii cu elevii clasei la diferite concursuri interne şi internaţionale.

Dragă doamnă colegă Livia Monica Chifor, întâlnirea de astăzi, reprezintă, pentru noi toţi, cei care au activat şi activează la Şcoala Gimnazială de Arte, prilejul de a vă arăta preţuirea de care vă bucuraţi pentru excepţionala dumneavoastră activitate didactică şi umană.

(prof. Nicolae Paraschiv, director al Școlii Gimnaziale de Arte – fragment din alocuțiunea rostită în data de 5 iunie 2017 la pensionarea doamnei profesor Monica Chifor)

***

Draga noastră Monica… Îmi spuneai mereu râzând „tu ai întotdeauna vorbele la tine” fiindcă găseam mereu ce să scot în evidență în orice situație. Dar azi… n-a fost nevoie de vorbe, nici ORGA nu s-a auzit în biserică… s-a auzit foarte clar corul deși toți plângeam în hohote. TE CÂNTAM PE TINE, de fapt! A fost cea mai tristă liturghie din viața noastră dar, sunt sigură că tu ne auzeai de pe norii albi care brăzdau cerul privirii mele… doar eu eram cu fața spre cer și cred că te zăream fiindcă gândurile mele au curs doar spre tine, de-a valma cu lacrimile.

Știu că o să ma cerți că sunt atât de siropoasă, tu cea pragmatică și atât de sigură pe-o partitură. Aici însă, vorbesc de partitura VIEȚII care ni te-a răpit fără explicații, fără să ne dezmeticim din nebuloasă!

Ți-am cântat azi „RUGĂCIUNE” de Eminescu, apoi „CUM SUNT, PRIMEȘTE-MĂ”  ca Dumnezeu să te adăposteacă în grădinile lui nesfârșite în care, vei învăța îngerii să cânte la pian… îi vei învăța cum să atingă clapele ca ele să sune DUMNEZEIEȘTE așa cum ne-ai încântat tu pe noi toată viața!
Corul CRISTOS REGE te va însoți pretutindeni în cântări iar eu, te-am cuibărit în sufletul meu pe veci… când am întrebări, îmi mângâi sufletul și te aștept la sfat!

ODIHNĂ VEȘNICĂ, SCUMPA NOASTRĂ! 
(Rodica Gheorghiu – profesor, coleg)

***

Nu pot să cred, nu pot accepta gândul că profesoara Monica Chifor ne-a părăsit pur și simplu. S-a retras din activitate în urmă cu doar câteva zile, avea în sfârșit planuri pentru a se ocupa un pic și de sine însăși, după o viață de muncă remarcabilă, cu rezultate excepționale. Discretă, cu mult bun simț, iubită de către prieteni și cunoștințe, atentă la cei din jur, așa am cunoscut-o atât din întâlnirile Clubului Rotary Sighet – din care soțul ei, Alexandru Chifor face parte – dar mai ales am admirat-o, mult mai îndeaproape, la Roma, integrată într-un grup care s-a solidificat prin plimbările lungi, dar deloc obositoare, din Piața Sfântul Petru și prin spiritul Vaticanului.

Doamna Monica Chifor a plecat lăsându-ne roadele muncii de zeci de ani, elevi – pianiști realizați, a lăsat o școală cunoscută pe plan național și internațional, a lăsat colegi, prieteni îndurerați, dar mai ales, ne-a lăsat imaginea dascălului de “modă veche”, dedicat total muncii, pianului, muzicii. Din păcate, de azi înainte doamna profesoară va avea parte doar de acompaniament celest.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea Cerurilor! 
(Ion Mariș – Rotary Club Sighet)

***

Sunt alături de colegul nostru Alexandru Chifor, membru al Rotary Club Sighet, past – president, în momentele acestea deosebit de grele, când se desparte de soția lui, profesoara Monica Chifor, o doamnă din familia noastră rotariană, care și-a dedicat viața educației muzicale a copiilor din comunitatea sigheteană. Condoleanțe familiei îndoliate!

Dumnezeu s-o odihnească în pace!
(Emil Sopoian – Guvernator 2017 – 2018, District Rotary 2241, România & Republica Moldova)

***

Mi-este greu să aștern câteva gânduri concise despre doamna Chifor la atât de scurt timp după ce am aflat tragica veste… Tot ce mi-a trecut azi prin cap a fost, mereu și mereu: „Fără dânsa, eu nu aș fi eu, cea de azi”. Și, spunând asta, nu ma refer doar la faptul că dânsa mi-a deschis calea muzicii și m-a îndrumat să continui. Ci, poate și mai important, felul în care a făcut-o în acei primi ani cruciali ai dezvoltării unui copil. Am început studiul pianului cu dânsa la vârsta de 5 ani, însă mi-am dat seama abia după ce am plecat de la dânsa, cât a fost de valoroasă educația pe care am primit-o. Din punct de vedere al bazelor educației muzicale, cred că foarte greu s-ar fi găsit un profesor asemănător cu ea la noi în țară. Pe lângă asta însă, dânsa ne-a făcut să ne simțim bine pe scenă, să privim activitatea noastră ca pe ceva firesc – lucru pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața. S-a stins din viață un om care, prin faptul că a insuflat dragostea de muzică și de artă atâtor copii talentați, a adus o rază de lumină miilor de oameni care au ajuns și vor ajunge să asculte această muzică din mâinile și sufletele celor pe care i-a îndrumat.

Dumnezeu s-o odihnească!
(Aurelia Vișovan, asistent universitar, Universitatea de Muzică, Viena)

***

Am primit cu mare durere vestea morții doamnei Chifor Monica. Îmi aduc aminte cu nostalgie de momentele frumoase petrecute împreună, descoperind tainele muzicii și ale pianului. A dăruit din timpul ei, din resursele ei, investind în mine așa cum nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă. Azi pot să sper la un viitor mai luminos datorită ei, de aceea, dragă doamnă profesoară, vă mulțumesc din suflet!
(Cadmiel Boțac, student, Conservatorul „Gheorghe Dima”, Cluj – Napoca)

N.R.: Ceremonia funerară va avea loc miercuri, 21 iunie 2017, ora 12:00, la Capela Romano – Catolică, Sighetu Marmației.

Echipa “Salut, Sighet!” transmite sincere condoleanțe familiei!

Din cauză că depozitarea prafului de puşcă era interzisă în interiorul oraşului, armata a construit pe malul râului Iza un turn special destinat acestui scop, în care, praful de puşcă era depozitat în butoaie de lemn. Clădirea, sub forma unui mic bastion, avea perimetrul împrejmuit şi păzit cu stricteţe.

Terminarea Primului Război Mondial a dus la schimbarea tipului de armament, astfel că turnul, ca depozit de praf de puşcă, a devenit inutil, el fiind dat în chirie unui anume Klein Dávid, comerciant de combustibil. Datorită frecventelor scurgeri de petrol care au poluat chiar şi fântânile din zonă, adminsitraţia a luat decizia de a închide turnul, pentru ca în anul 1930 să fie demolat.

Numele de „Puskapor” (Praf de puşcă) s-a păstrat până în prezent, el fiind şi numele podului de peste Iza aflat în imediata vecinătate.

Pietrele rămase în urma demolării au fost utilizate la construirea unor mici case, ridicate în locul vechiului turn.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)