Walter Übelhart s-a născut la Baia Mare în data de 08 .05.1970, într-o familie de etnici germani.

A absolvit Școala primară și gimnazială nr. 6 (actualmente Nichita Stănescu) din Baia Mare. A urmat apoi cursurile Liceului de Științe ale Naturii (azi Emil Racoviță) din Baia Mare.

Este licențiat al Facultății de Biologie din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj Napoca.

A publicat studii științifice de biologie în Reviste de specialitate ale Academiei Române și a participat la simpozioane internaționale pe teme de biologie vegetală în România, Ungaria, Elveția și Germania.
Coautor la două cărți – Cercetări floristice în Alpii Bavarezi, Munții Jura , Fiordul Lysefiorden – Norvegia.

Autor al unor articole de specialitate pe teme de istorie în Revista Prounione din Baia Mare s-a apropiat și de etnografie, susținând conferințele ,,Satul Maramureșean” și ,, Maramureș țară veche cu oameni fără pereche“ în Tubingen și Heidelberg (Germania).

A publicat diverse articole în ziarele Neustaedter Zeitung și Suddeutsche Zeitung din Stuttgart (Germania).

În anul 2004 i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al comunei Welschenrohr, cantonul Solothurn, Elveția, iar din anul 2008 este Președintele Forumului Democrat German din România, organizația județeană Maramureș.

Din anul 1994 este antreprenor și cofondator al unei firme de producție și comerț exterior. Este reprezentant pentru județul Maramureș al Instituției Financiare Nebancare ,,Stiftung”.

În anul 2016 a publicat romanul ,,În umbra lui Shakespeare“ (Editura Maestro Tip).

La Sighetul Marmației, lansarea volumului ,,În umbra lui Shakespeare“ de Walter Übelhart va avea loc vineri, 24 noiembrie 2017, de la ora 17:00, la Casa Iurca de Călinești (str. Dragoș Vodă, nr.14). Moderator, Ion Mariș.

Cum am ajuns eu la concluzia asta care ar putea fi negată de majoritatea oamenilor din iubita noastră patrie? Îmi amintesc perfect momentul în care m-am hotărât să plec. Bucătărie, ceai, discuții, Alexandra. Mie-mi trebuie 5 minute să mă uit la ea și deja-mi vin ideile. Merci!

Uite-mă-n Danemarca, cu oameni de acasă la tot pasul – nu glumesc – pe care-i recunosc fie după limbajul pe care nu-l pot detalia aici, fie după „Aaaa, ești româncă! Credeam că eşti din Rusia.”

Primul român pe care l-am întâlnit a fost un beţiv. Stătea pe-o bancă în centrul oraşului cu sticla de vodcă lângă el şi cu ţigara în mâna stângă. Se uita în jur. Tare-aş fi vrut să ştiu la ce se gândea. Ce credeţi? Ştia că-s de-a lui. Cred că m-a întrebat dacă am ceva de băut. I-am zis că facem să fie bine.
Şi am continuat să cercetez.

Ca şi un om cu o lupă, ochelari rotunzi şi o haină lungă, maro, m-am făcut detectiv. Mă uitam în stânga şi-n dreapta, poate, poate mai găsesc pe cineva „de-al meu”.

Ce credeţi?

Trec zilele şi se face ieri, când mă hotărăsc să mă duc şi eu pe undeva să-mi caut motivaţia. Faţă-n faţă cu trei doamne superbe care încep să vorbească despre carierele lor pentru simplul fapt că vor să inspire noii studenţi, cei care poate nu mai ştiu pe unde să o apuce.

Manager, webdesigner, antreprenor, taximetrist, director, director, cântăreţ, tehnician, câte şi mai câte. N-aveam idee că la sfârşit voi avea o revelaţie. Îmi iau felia de tort şi ascult. Toate vorbesc limba română. Îmi ridic capul din farfurie şi le întreb fără să mă mai gândesc la nimic « Sunteţi românce? ». « Da! »

Românii noştri sunt aici și dincolo, fac cea mai bună treabă şi, în majoritatea timpului, zâmbesc.
Venisem aici cu scopul de a fura puţină meserie, eu chiar voiam să văd de ce suntem aşa de diferiţi, de ce la noi uneori nu se poate iar oamenii pleacă şi brusc totul devine posibil. Pentru că aici au oportunităţi, pentru că aici românii sunt trataţi la adevărata lor valoare şi chiar suntem buni. Cand zic buni, mă refer la inteligenţi, motivaţi să muncim, să învăţăm şi să ne dezvoltăm.

Românii mei sunt peste tot şi îi conduc, uneori, până şi pe cei de aici. Românii noştri îşi deschid afaceri, iar când vor să fluiere, fluieră doar că nu în ţara lor. În ţara lor s-ar putea să nu fie băgaţi în seamă pentru că deja sunt alţii mai buni care fluieră de zeci de ani şi-ar mai fluiera crezând că sunt nemuritori.

De azi cred în noi mai mult decât am crezut vreodată şi ajung la concluzia că pe zi ce trece demonstrăm din ce în ce mai mult că suntem opusul a tot ceea ce credem noi că suntem. România e o țară faină, cu oameni faini din care majoritatea aleg să plece, dar ce credeţi? Reuşesc. Am sute de exemple și încă număr, sper ca într-o zi să fiu şi eu unul dintre ele, promit că-mi fac o poză şi le-o trimit „ălora mai mari decât cei mici”, să vadă ce fericită sunt. Poate aşa mă vor crede.

Autor, Daiana Opriș
studentă la Bussines Academy Aarhus, Danemarca

A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan

LENGHEL IRIMIE (pseudonim literar: IEREMIA LENGHEL), n. la 18 nov. 1943, în com. Boiu Mare, jud. Maramureș. Psihiatru. Poet. Eseist. Prozator. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din Cluj (1968). Secundariat în Psihiatrie la Clinica de profil din Cluj-Napoca (1973-1975); medic specialist (1975, Iași) și primar (1991, Cluj). Cursuri de perfecționare în Psihiatrie și Organizare Sanitară în țară și în Franța. Doctorand în art-terapie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (din 2006). Certificat de competență lingvistică, în limba franceză, la Universitatea de Nord Baia Mare (2006). în prezent, medic primar psihiatru la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde a fost medic șef secție (1977-2009) și director medical (1990-2000). Articole și comunicări de specialitate ca prim autor sau în colaborare.

7 decembrie 2011 – obținerea titlului științific de doctor în domeniul artelor plastice și decorative OMECTS. nr. 6468/2011.

Opere literare principale: „Inocențele visării (versuri, Ed. Echim, 1998), „Timpul floral” (versuri, Ed. Echim, 1999); „Poeme pastelate” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001); „Mirajul veșniciei” (eseu, Ed. Viața Medicală Românească, 2005); „Poeme atemporale” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007); „Impasto, versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2008); „Poienile luminii” (versuri, antologie de autor, Ed. Dacia, 2010).

ACTIVITATE ART-TERAPEUTICĂ

1973-1975 – în timpul secundariatului (rezidențiatului), la Clinica de Psihiatrie din Cluj, era fascinat de lucrările patoplastice (puține, e adevărat) efectuate de bolnavi. Primele noțiuni ale terapiei prin artă le-a aflat de la medicii psihiatri: dr. Nicolae Stroilă, dr. loan Bâlcea și dr. Iuliu Albini.

1975 – Primul an de activitate la Sighet. Impresionat de numărul mare al bolnavilor, surprins de faptul că unii aveau preocupări picturale, i-a venit ideea terapiei prin artă.

1977 – Devenind medic șef de secție, a organizat primul atelier de art- terapie la Secția de Psihiatrie Bărbați a Spitalului Municipal Sighet.

*

Din noianul amintirilor se desprinde chipul unui tânăr înalt, singuratic, cu privire profundă. Nu participa la trăznăile colegilor în pauzele dintre ore. Mereu, cu o carte în mână. Așa-mi apare cel care azi își aniversează ziua de naștere, dr. IRIMIE LENGHEL. Am avut onoarea să fie colegul meu de liceu în acei ani minunați, când visai cu ochii deschiși la viața ce te așteaptă. Cred că de atunci dl. doctor „pritocea” versuri pentru viitoarele poezii: „Mergi cu mine,/spre viață,/fiindcă sunt o CALE-N DAR,/ perspectivă-n dimineața/ FIECĂRUIA cu HAR” (Cale-n dar, vol. Poeme atemporale). Tot în acea perioadă cugeta, cred, la: „Taina fericirii ce caut s-o dezleg/ E-n primăvara vieții, soare, flori și vise/ E-n taina nemuririi ce vreau ca s-o culeg/ Din raze de lumină pierdute prin abise.” (Ecce homo, vol. Inocențele visării). Acel tânăr a evoluat sclipitor atât pe plan profesional cât și literar. Sunt mândră că își amintește de anii de liceu, fapt căruia îi datorez posesia volumelor publicate.

Domnule doctor Irimie, la ceas aniversar primește, virtual, din partea mea, o floare de magnolie. Îmi dau seama acum, că „Liniștea nu e o tăcere!” (Liniștea, vol. Timpul floral)

La mulți ani!
Cu prețuire, Eva Oanță

*

Să fii un om mereu îngândurat e ca şi cum planurile tale cu lumea sau cu vibraţia unui univers viu se nasc unele din altele, aşa cum un lan de floarea- soarelui atinge şi cerul şi pământul. Domnul Lenghel Irimie este un astfel de om. Prins neîncetat în contemplare cu determinare. Şi inevitabil prins şi într-un proces de vindecare prin artă. Detaliile conştiinţei care lucrează constant sunt pentru el izvoare de autocunoaştere şi de dezlegare din neputinţele inexplicabile. Simplu şi aerian ca un ulm călător, acest creator de momente luminoase este prietenul nostru neştiut. Dar azi îi urez vădit, pe faţă, ani mulţi şi buni lângă oameni buni!
(Doina Rândunica Anton)

*

Între profesie și poezie!

Investigând timp de decenii abisurile conștiinței umane, cu luminile și umbrele ei, doctorul și poetul Lenghel Irimie a acumulat o experiență profesională și de viață excepționale și un prestigiu remarcabil în comunitatea specialiștilor.

Pacienții doctorului au beneficiat de generozitatea și competența sa, mulți în situații limită pentru existența lor. Le-a prescris nu doar tratamente convenționale ci a privit în și dincolo de boală, în profunzimile sufletului, în povestea vieții fiecăruia, convins că printr-un exercițiu de empatie profesională poate identifica, înțelege mai bine, trata eficient și sufletul omului, rănile lui nevăzute, restituindu-i dreptul la speranță.

Acolo unde unii au văzut doar întuneric și un orizont închis, el a căutat lumina pe care a eliberat-o, a întreținut-o și sub inspirația Celui care a modelat lutul originar și l-a investit cu Ființă prin Cuvânt. Pentru că medicina este în egală măsură “știință și conștiință” (I. Hațieganu) și, adăugăm noi, credință, misiune și vocație.

Dar, unde a mai încăput și poezia?… te întrebi. În toate cele amintite. Pentru că medicina este și artă și ritual ce transcede urii și banalității.

Cuvântul zidește și vindecă, muzica încântă, pictura luminează ochiul și incită privirea, toate înnobilând ființa. Cred că din astfel de convingeri intelectuale s-a apropiat doctorul de literatură și artă. Și pentru funcția lor terapeutică. Cu poezia s-a logodit la anii maturității, legând-o intim de destin.

Tentația de a-i citi poezia și prin “cheia” profesiei, mi-a permis să descopăr și să înțeleg preaplinul sufletesc al poetului, în exprimări relativ scurte și sentențioase, un diagnostic liric, alteori în confesiuni mai elaborate ce ocolesc cu deliberată discreție, metaforizarea în exces, în favoarea relevanței ideilor, aluzive la experiențe de viață, ca meditație a eului poetic.

Sunt sigur că poezia și dragostea de artă, de viață și oameni, îl vor însoți încă mulți ani.

Să ne bucurăm împreună!
(Gheorghe Mihai Bârlea)

*

Numele Irimie Lenghel, medic primar psihiatru, Doctor în ştiinţe medicale, impune admiraţie şi respect. Domnia sa are o atitudine firească faţă de noi, ceilalţi, nu induce ştiuta distanţă de castă medicală. Este atent, manifestă interes pentru ce spunem, ce gândim. Pe cei care scriem ne citeşte, ne apreciază. Este el însuşi poet, un atent caligraf al aurei intime… Propensiunea creativ-artistică se regăseşte şi în demersul său profesional, specializându-se în artterapie. La Mulţi Ani, domnule doctor!
(Marin Slujeru – 18 nov. 2017)

În primul rând, am o întrebare: v-ați gândit vreodată ce înseamnă să fii voluntar? A fi voluntar înseamnă să oferi timpul, energia și abilitățile tale unei organizații caritabile fără a avea așteptări financiare. A fi voluntar înseamnă a oferi dragoste, a împărți fericire și a lega prietenii, cel mai important lucru într-o organizație non-profit.

De ce alegem să fim voluntari?
Alegem să fim voluntari pentru a împărtăși ideile noastre și pentru a le pune în practică;
Pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de timpul, experiența și abilitățile noastre;
Pentru că a fi voluntar înseamnă să ne maturizăm, să învețăm mai mult despre viață și să simțim satisfacția unui lucru bine făcut;
Pentru a aduce bucurie, dragoste și pentru a împlini visele celor care au nevoie de un vis împlinit pentru a se ridica în picioare să își ia viața în brațe și pentru a-și construi propriul drum.

Sunt sigură că măcar o dată ați auzit de acest cuvânt ,”voluntar” , dar nu v-ați întrebat ce se află în sufletul unei asemenea persoane când împlinește un vis unui copil. Cu toții, de când eram mici copii, aveam, cel puțin, câte un vis – unii am avut norocul să ne fie împlinit visul, alții nu – atunci, haideți să ne implicăm în împlinirea viselor celor care nu au avut norocul pe care noi l-am avut! Haideți să cooperăm nu doar prin vorbe, ci și prin fapte .

Știți ce înseamnă să fii copil ?
Să fii copil înseamnă să crezi în dragoste, să ai credință. Înseamnă să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche, înseamnă să transformi bostanii în calești și șoriceii în vizitii, josnicia în noblețe și nimicul în orice, căci orice copil are o zână – nașă în sufletul lui .

Haideți să nu lăsăm visurile copiilor sa treacă pe lângă ei ca un pescăruș furând pește de la pescari. Să nu lăsăm copilăria să fugă pe lângă ei, fără ca ei să simtă cu adevărat dragostea de copilărie.

O grupă de elevi voluntari ai Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației a realizat activități caritabile în cadrul Centrului Școlar de Educație Incluzivă, participând, împreună cu profesorii coordonatori (Luminița Colopelnic – responsabil SNAC – Strategia Națională de acțiune Comunitară, Daniela Andrașciuc, Simona Nodiș și Lenuța Petrovan), la…”Ziua fructelor și a legumelor”. Copiii s-au simțit foarte bine alături de elevii care au încercat să se apropie cât de mult au putut de viziunea – eco a micuților îngeri. Elevii le-au spus povești și au participat alături de ei la reprezentarea grafică a grădinii de fructe și legume din visele acestor copii, manifestând o dragoste și afecțiune speciale pentru micuți.

Voluntarii au oferit fructe mărturisind că au învățat ce înseamnă să dăruiești și să primești dragoste sinceră din partea unor copii deosebiți. În ochii copiilor se citea bucuria, dragostea dar și faptul că va urma o perioadă foarte frumoasă în viața lor deoarece elevii voluntari vor continua să îi viziteze și să împartă cu ei bucuria și dragostea care sălășluiește în sufletul lor.

Concluzia pe care o tragem din această activitate: voluntarii nu au doar mult timp liber, ei au o inimă în care îi implică pe acești spiriduși drăgălași și doritori de afecțiune. Haideți să fim fericiți și să împărtășim fericirea noastră cu toate persoanele care au nevoie de noi și de sprijinul nostru sufletesc, să fim alături de ei și să îi ajutăm să găsească drumul cel bun, drum care să le aducă vise împlinite și mai ales împlinire sufletească!

Autor, Nistor Georgiana
Colegiul Național ,,Dragoș Vodă’’
Clasa a XI- a F

N.R. CSEI Sighet: „Săptămâna legumelor şi fructelor donate” este o acţiune care se bazează pe voluntariatul elevilor şi al cadrelor didactice care donează legume şi fructe ce vor ajunge, mai apoi, la copii nevoiaşi sau adulţi aflaţi în dificultate. Evenimentul este cuprins în Calendarul Activităţilor Educative Naţionale, fiind un demers al Strategiei Naţionale de Acţiune Comunitară (SNAC).

Sursă foto: pagina de facebook a CSEI Sighet

Muzeul Maramureșean din Sighet vă invită joi, 16 noiembrie 2017, la expoziția „Semne cusute pe țolurile maramureșene”. Vernisajul are loc de la ora 14:00, la Muzeul Etnografic al Maramureșului, strada Bogdan Vodă, nr. 1.

Prin expoziția de azi ne-am propus să prezentăm o foarte mică parte din covoarele sau țolurile pe care muzeul nostru le deține (acestea numărând peste 550 de piese), colecţie care în ansamblul ei acoperă zona etnografică Maramureş.

Arta alesului şi ţesutului a fost şi a rămas în continuare unul din meşteşugurile cele mai îndrăgite ale ţărăncii maramureşene. Covoarele sau “ţolurile” maramureşene, pe lângă funcția lor utilitară, dobândesc și elemente estetice, au o funcţie decorativă, în vederea împodobirii interiorului, prin etalarea pe pat, pe masă, pe rudă, pe perete, pe ladă. Sunt nu doar utile ci și frumoase. Pe lângă util și frumos aveau și o funcție de ritual: covorul pe care îngenunchează miri când depun jurământul, cel pe care se așează copilul la botejune, dar și covorul de pe copârșău când mortul este dus la cimitir.

De ce am intitulat expoziția „Semne cusute pe țolurile maramureșene”? Deoarece am dorit ca, pe lângă cunoașterea fizică a patrimoniului muzeului și aici vorbim despre colecția de covoare, să aflăm împreună, să încercăm să înțelegem mesajele transmise prin aceste motive ornamentale, înscrise într-un gen de alfabet secret și care rețin în adâncul lor înțelesuri străvechi rătăcite sau dispărute în negura timpului. Motivele sunt considerate a fi simboluri, care la origini erau religioase, magice și apoi sociale, pentru ca în timp acestea să se piardă rămânând doar esteticul.

Expoziția de azi prezintă atât covoare vechi, cât și covoare noi, atât covoare vopsite vegetal, cât și covoare vopsite cu coloranți chimici (anilină). Avem expuse covoare care au aparținut unor țesătoare desăvârșite, și aici este vorba de Doamna Voina Doina și Doamna Aglaia Popovici, care din păcate nu mai este printre noi. Muzeul nostru are in expoziția permanentă o expoziție de covoare, covoare care s-au intors acasa după ce în urma Dictatului de Viena, colecțiile muzeului de atunci au fost salvate de intelectualii vremii si trimise la București la Muzeul Național de Artă și apoi Muzeului Țăranului Român. Aceste covoare sunt printre cele mai vechi pe care muzeul nostru le deține, vopsite vegetal, cu motive exclusiv geometrice.

Revenind la ornament putem vorbi despre o copie realizată după natură. La început au fost liniile simple sau curbe, motivele geometrice numite de țesătoare colțișori, steluțe, apoi reproducerea elementelor din natură: dintele de lup, cercul, romburi simple sau cu cârlige, coarnele de berbec, S-uri, X-uri, imagini stilizate fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. Trebuie remarcate si motivele complexe, și aici amintim: arborele vieții care apare in toate cele trei tipare: traco-dac, elenistic și iranian, călărețul, unda apei, steaua, soarele. Soarele este reprezentarea cea mai depărtată în timp și a luat forma unui cerc care conține o cruce sau o stea (la noi denumită roata). Grădinile create pe țolurile maramureșene (pt. ca le putem numi astfel) cu: flori de negăsit în nici un atlas botanic, cu reprezentări ale arborelui vieții sunt pline totodată și de vietățile lumii noastre: călăreții ca reminiscență a cavalerului și calul asociat cultului solar.

Toate aceste semne au acumulat de-a lungul vremii semnificații magico-mitice mai greu sau mai uşor de gramaticalizat şi apoi de citit, care de peste veacuri ne transmit mesaje despre concepţia asupra lumii și vieții strămoşilor noștri, dar care s-au pierdut în timp, devenind azi doar o manifestare a esteticului. Toate aceste semnificații sunt aduse la lumină prin studiu și cercetare în muzee sau în spațiul rural unde se mai pot întâlni și azi.

Ornamentica artei populare a fost una din cele mai strălucite și mai convingătoare dovezi ale continuității și unității poporului român. Decriptarea acesteia se constituie într-un amplu proces de cercetare cercetare în muzee sau în spațiul rural unde se mai pot întâlni și azi. (muzeograf Mirela Barz, șeful Secției de Etnografie al Muzeului Maramureșean)

Joi, 16 noiembrie 2017, de la ora 16:00, Sala Radio România Sighet găzduiește vernisajul expoziției personale de pictură ‘’Ecouri de Toamnă’’, a artistului plastic Sorin Halici.

Sorin Halici este un nume binecunoscut de comunitatea sigheteană. Este instructor de karate Shotokan cu centură 6 Dan, titlu acordat de Federaţia Japoneză de Karate, preşedinte Takashi Shibuya, 9 Dan. De asemenea, este instructor sportiv în cadrul Federaţiei Române de Karate (WUKF) şi Preşedinte al Clubului Sportiv KAMIZA DO din Sighetu Marmaţiei, singurul club din țară afiliat, din 2016, la organizaţia ESKA (European Shotokan Karate Association). Sorin Halici este preşedintele ESKA pe ROMÂNIA și președinte JKA ROMÂNIA din partea JKA JAPONIA (Asociația Japoneză de Karate Shotokan).

Pentru Sorin Halici, pictura este o completare a profesiei de instructor sportiv.

Între anii 1984-1986 urmează cursurile de pictură de la Şcoala Populară de Arte din Sighetu Marmaţiei sub îndrumarea doamnei profesor Erzsébet Péter Ütő.

A participat la numeroase expoziţii locale şi naţionale. Lucrările sale se află în multe colecţii private din ţară şi străinătate. Tehnicile de lucru preferate de artist sunt pictura în ulei şi vopseaua acrilică, pictând cu precădere peisaje.

Vernisajul este completat de un moment poetico – muzical susținut de Doina Rândunica Anton și de prof. Gheorghe Ștețca.

Expoziția va fi deschisă în perioada 16.11.2017 – 30.11.2017.

Comunicat de presă

Ziua care nu se uită

Marius OPREA

„Atîta vreme cît Braşovul, vechiul Kronstadt, după numele ctitorilor săi saşi, sau Brasso, cum îl numeau maghiarii, s‑a numit Stalin, parcă nimic nu se putea întîmpla în oraş. Localnicii aveau parte de un prezent cenuşiu şi duşmănos, vegheat de o imensă inscripţie cu numele dictatorului sovietic, trasată cu brazi plantaţi în pădurea de foioase de pe un versant al Tîmpei, iar cartierele muncitoreşti, asemenea unor ghetouri, ocupau fiecare margine a oraşului. La sfîrşitul anilor ’50, cînd despre Stalin nu mai vorbeau cu emoţie nici măcar comuniştii români, oraşului i s‑a permis să‑şi reia numele. Singurele evenimente care răsturnau viaţa politică şi socială a noului oraş industrial rămîneau vizitele-fulger întreprinse de Gheorghiu‑Dej, apoi ale cuplului Ceauşescu. Pînă într‑o zi din toamna anului 1987. 15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar, în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu“ au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti‑Ceau­şescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau, în sfîrşit, curajul să protesteze. Pentru ei și pentru toți românii pentru care dictatura lui Ceaușescu părea eternă, această zi a însemnat că se poate, că trăiesc începutul sfîrșitului ei, trăiesc ziua care nu se uită. Cele două relatări de mai jos deschid o fereastră către istoria din spatele unei fotografii, în care apar chipurile a trei tineri în hala unei întreprinderi, către trecut, către acea zi care a făcut din simpli muncitori ai unei întreprinderi socialiste oameni ai istoriei.”

*

Citește tot articolul în Observator cultural :

https://www.observatorcultural.ro/articol/ziua-care-nu-se-uita/.

*

Cartea Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987  va fi lansată  la Braşov şi Bucureşti. La Braşov, pe 15 noiembrie, la Muzeul Judeţean, unde va fi prezentată şi expoziţia 15 noiembrie 1987. La Bucureşti, la Tîrgul de Carte „Gaudeamus”, pe 25 noiembrie, la ora 15.00, la standul Editurii Polirom, într‑o lansare susţinută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

*

Recitește și
Braşov. 15 Noiembrie 1987. Documentar Gogea’s Blog

Sursă articol: Gogea’s blog

Miercuri, 15 noiembrie 2017, în Sala Transist a Primăriei Municipiului Sighetu Marmației, de la ora 12:00, va avea loc ședința ordinară în cadrul căreia se va decerna post mortem titlul de „Cetățean de Onoare” profesorului Caius Lugojan și jurnalistului Ioan J. Popescu. La ceremonie pot lua parte toți cei care i-au cunoscut și apreciat.

În timpul vieții, atât profesorul Caius Lugojan cât și jurnalistul Ioan J. Popescu au activat în comunitate cu dăruire, și-au stabilit traiectorii diferite, dar cu un impact surprinzător și benefic asupra colectivității în care au trăit.

Cu o activitate sportivă susținută în domeniul artelor marțiale, pe care a desfășurat-o ani de zile, profesorul Caius Lugojan a fost și un dascăl minunat – generații întregi de copii s-au aflat sub atenta lui îndrumare la cercurile de pictură, a cizelat și a construit caractere care își amintesc cu drag de el. În ultimii ani de viață el a adus în comunitate un proiect minunat, Culori pentru Pace. Desenele copiilor din întreaga lume au ajuns la Sighetu Marmației. Fiecare copil are ceva de spus, iar când copiii din toată lumea au ales culoarea pentru a transmite mesajul Păcii, profesorul Caius Lugojan nu a făcut decât să ne facă cunoscută dorința lor! Și-a dorit mult ca acest proiect ce a pornit pe plan mondial și a fost adus pe meleaguri sighetene să rămână în comunitate, să nu se altereze sub nicio formă, iar inocența copiilor să fie protejată de adulți responsabili și dăruiți în educarea generației tinere.

Jurnalistul Ioan J.Popescu a fost istoricul nerecunoscut oficial al comunității, a cules informații, a studiat și disecat neobosit arhive importante pentru a aduce în atenția noastră trecutul istoric real, acele evenimente și fapte pe care nu le învățăm la școală. A fost pasionat de cultura iudaică, dar și de comunitatea sigheteană evreiască, comunitate care, de-a lungul timpului, a trecut prin transformări incredibile, dar a suferit și pierderi umane și materiale. A fost realizator de emisiuni radio, jurnalist, pamfletar, artist plastic.

Chiar dacă ei nu se mai află printre noi, rămân în conștiința comunității locale.

Comunicat de presă, Primăria Sighet

Am cunoscut, nu cu mult timp în urmă, doi tineri din Bihor deosebit de simpatici, plini de energie și sociabili, care, fără rezerve, ne-au făcut părtași la povestea lor de succes. Cei doi tineri au părăsit Oradea și slujbele “domnești” ca să-și găsească fericirea și împlinirea într-un sat “înregistrat” pe harta turistică a lumii de însuși… prințul Charles. La un pahar de vorbă, devoalând idei și proiecte, am încercat să deslușim taina care a stat în spatele “strămutării” lor benevole.

Salut, Sighet!: Vorba maramureșeanului: de-a cui din Bihor, dragilor?
Irina & Radu: Un pic din Bihor, un pic din Arad, un pic din Cluj… însă Bihoru’ ne-a unit, acolo cunoscându-ne.

Salut, Sighet!: Ce v-a determinat să alegeți Maramureșul, Satu’ Nost’, ca să începeți o nouă viață?
Irina & Radu: Dorința de a avea un trai normal, de a avea un timp pentru de toate cu rânduiala și semnificația fiecărui lucru pe care-l faci… de la a planta în grădină până la a vorbi cu un vecin, lucruri care, încă, există vii în Maramureș și se întâmplă zi de zi.

Salut, Sighet!: Și de ce, totuși, Brebul?
Irina & Radu: Din întâmplare, pentru început ajungând ca turiști în zonă, apoi din dragoste pentru tot ce am găsit aici: natură, oameni, hrană, comunitate, tradiții.

Salut, Sighet!: Ce resurse minimale presupune acest gen de “migrație”?
Irina & Radu: Presupune să poți renunța la tot ce înseamnă viața anterioară de la oraș, să vinzi tot ce ai și să o iei de la capăt în acest loc minunat. Primul pas e mai greu, dar, după ce îl faci, lucrurile curg și tind să se îndrepte spre direcția care trebuie.

Salut, Sighet!: Care a fost primul pas în noua voastră întreprindere?
Irina & Radu: Căutarea unui teren, căutare care a durat cam 6 luni, timp în care am bătut la pas tot satul din poartă în poartă căutând locul nost’. A fost, însă, un timp util care ne-a permis să cunoaștem sătenii cu adevărat și să ne accepte treptat și natural.

Salut, Sighet!: Care au fost conexiunile voastre cu turismul rural, anterior acestei investiții?
Irina & Radu: Cu turismul rural nu putem zice că am avut conexiuni în trecut, ci doar cu viața rurală, cu agricultura, etc, noi experimentând cu un an înaintea mutării noastre, munca în agricultură cu o plantație de lavandă pe care o gospodăream.

Salut, Sighet!: Știm că și Bihorul are o zonă rurală deosebit de frumoasă. Care credeți că sunt punctele forte ale (Țării) Maramureșului comparativ cu Bihorul?
Irina & Radu: Da, într-adevăr, și Bihorul are zone minunate, dar, pășind pentru prima dată în Maramureș, a fost dragoste la prima vedere, o energie magică pe care nu o putem explica, energie completată mai apoi de tot traiul rural și de tradiții mult mai bine conservate decât în alte zone, cu pământuri pure și neinfestate, și oameni așișderea.

Salut, Sighet!: În ce stadiu vă aflați și până la ce nivel va crește investiția voastră?
Irina & Radu: Momentan, avem 4 case vechi aduse din diferite sate ale Maramureșului pe care le-am restaurat pentru a le reda circuitului turistic. De asemenea, avem o fermă de oi și capre, grădină, seră și livadă, scopul fiind acela ca în final să ajungem la o autosusținere alimentară, dar făcută în modul vechi și tradițional, fără a brusca natura lucrurilor.

Salut, Sighet!: Cum vă împărțiți sarcinile de muncă? Cine este… generalul… manager?
Irina & Radu: Sarcinile de muncă s-au împărțit în mod natural, în funcție de formația și pasiunile fiecăruia, prin urmare, Radu a preluat partea de logistica, șantier, hârțogăreală, iar eu partea mai mult artistică și emoțională, de a amenaja căsuțele, de a colecta mobila veche de la săteni și a o restaura, de a crea o legătură constantă și stabilă cu comunitatea și necesitățile ei.

Salut, Sighet!: Spuneți-ne câteva aspecte negative pe care le-ați observat în zona satului vost’.
Irina & Radu: Probabil infrastructura drumurilor, problemele alimentării cu apă sunt principalele probleme ale comunității brebene, lucruri de altfel foarte importante pentru un sat aflat în dezvoltare turistică.

Salut, Sighet!: Brebul are pensiuni deosebite, investitori internaționali, cu experiență în turism. Cum veți face față concurenței?
Irina & Radu: Părerea noastră este că, practic, există o concurență sănătoasă, care duce la creșterea turismului rural de calitate, în acest mod putând împărtăși tradițiile adevărate, românești, în întreaga lume, și un turism sustenabil de calitate.

Salut, Sighet!: Dați-ne câteva detalii despre oferta voastră cu… parfum tineresc.
Irina & Radu: Ceea ce dorim noi să oferim, nu sunt doar locuri de cazare și mâncare, ci o întreagă experiență a Maramureșului autentic, pentru ca turistul să resimtă adevăratele rădăcini atât prin tradiții și arhitectură, cât și conexiunea cu natura, cu rânduiala lucrurilor, ei putând să participe la activitățile din gospodărie, să facă fânu, să hrănească găinile, să planteze în grădină, să trăiască o zi la stâna noastră și să facă brânză împreună cu ciobanii, să învețe să țeasă la un război de țesut și să mănânce alimente simple pe care le fac sătenii, dar cu o puritate a materiei prime cum nu prea mai găsești altundeva. Să învețe să dea valoare lucrurilor de altădată mergând în vizite la săteni, să le cunoască traiul și să reînvețe să-și acorde timp pentru de toate.

Salut, Sighet!: Știm că cei mai buni bucătari sunt… bărbații. Cine va găti în casă la voi – evident, pentru turiști? Ce rețete veți oferi: bihorene și/sau maramureșene?
Irina & Radu: De bucătărit, va bucătări o socăciță din sat petru că ele fac asta de o viață cu o pricepere și un farmec greu de egalat. Plus că vrem să respectăm bucătăria locului și să readucem în atenție doar rețetele locale vechi, simple, curate, reprezentative acestui sat, cu o materie primă proaspătă și doar de sezon, pentru a valorifica cât mai bine resursele sătenilor și a susține corect producția locală.

Salut, Sighet!: Când veți inaugura Satu’ nost’/ vost’?
Irina & Radu: Satu’ Nost’ va fi deschis începând cu luna decembrie și cu aceste sărbători de iarnă, urmând ca, pe parcurs, să ne dezvoltăm treptat și natural, intenționând să mai ridicăm câteva căsuțe și o unitate separată de luat masa.

Salut, Sighet!: V-ați gândit la elemente – surpriză în oferta voastră turistică? Veți avea oaspeți/ turiști de sărbătorile din această iarnă?
Irina & Radu: Vom încerca să aducem în casele din Satu’ Nost’ tot ce este autentic și reprezentativ pentru acest sat, dar într-un mod blând și natural, bazat pe relațiile reale cu sătenii, nu doar de marketing sau de ochii turiștilor, cum se zice. Prin urmare, vom avea seri cu ceterașii noștri dragi din Breb, plimbări cu sania, vizită la stână, serate la foc afară cu horincă și vin fiert, așteptând vecinii și prietenii să ne colinde și să simțim cu toții că suntem o adevărată comunitate care poate duce adevăratele lucruri la lumină…. și, poate, dându-le o idee turiștilor că viața la sat nu e un lucru atât de rău precum am fost lăsați să credem atâția zeci de ani.

Salut, Sighet!: Conform „dicționarului” tradițional maramureșean – nu neapărat de Breb – este o vorbă: “greu îi puntea de trecut/ numa’- oleacă de-ai băut”. V-ați adaptat la/ cu… tăria noastră?
Irina & Radu: La început a fost mai greu, că doar nu-i frumos să refuzi, și aci îmbietura-i la tot pasu’, dar acum ne-am obișnuit și o luăm mai încetuț și responsabil.

Salut, Sighet!: Vă mulțumim și vă promitem că nu vom lipsi de la inaugurarea Satului Vost’ primitor! Mult noroc și… Doamne – ajută!
Irina & Radu: Vă mulțumim și noi, și ne bucurăm că v-am cumoscut! Aci suntem, vă așteptăm cu drag!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș