În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro

Poarta de intrare în Țara Maramureșului în așteptarea iernii….
Atenție, automobiliști! Pregătiți cauciucurile de iarnă!

Sursă video: Crina Voinaghi

Tristețea noastră-i simplă și fără echivoc:
Avem resurse gârlă – din cele naturale –
Da’ nu suntem aleșii ca să avem noroc
Și să ne-ajute Statu’ să nu pierdem parale.

Azi totu-i clar și Cerul ni-i martor solidar:
Avem mașini bengoase și PIB-ul cât credința
Ne batem în consumuri și nu e în zadar
Că ne-a crescut doar “faima” și prea puțin putința.

Se duc bănuții noștri rapid pe “mari” tentații,
Avem liber la viața grăbită să ne toace,
Plătim la greu chiar apa și… alte aberații –
De nas ne duc borfașii, ne place, nu ne place!

Al nostru-i viitorul deși ni-l dau cu… cântec
Cei care-au pus zăvorul la apă, aer, soare,
Și nu ne folosesc nici moaște, nici descântec,
Când ni se-arată ușa și… valea, la plimbare!

Mi-e dor de apă pură în loc de Coca – Cola,
De carne fără E-uri și lapte de la țară,
Că prea ne iau de fraieri cei ce-au stricat busola
Și-acum plătim la prețuri mai mari ca pe afară.

Ars Publica

IARBA
Vară. Trecând pe lângă grădinița sa cu bunicul, nepotul exclamă:
– Uite! Iarba a crescut peste huțuțe!.La toamnă, când vin copiii, o să trebuiască să o …binecuvânteze. Așa:… – imită el cositul.

A VIII-a, EMOȚII
Pozele, panglicile, ultimele ore, despărțirea, florile, serbarea, evaluarea națională, înscrierea… Toate sunt aștepte cu înfrigurare. Dar, mai ales, dansul, ținuta, banchetul. O absolventă izbucnește: ” Nu mai trece odată …Trecerea asta?”

TÎRZIU ÎN IUNIE…
Gimnaziu la ţară, ultimele zile din sem. II. Profesoara intrând în clasă:
– …Da’ iar sunteţi numai patru?
– Apooi…, amu, noa!… ( – un elev).

BAC’ 2015
Iunie, seară toridă. Două domnișoare o iau spre oraș: ”…Ce te temi? Tristețe, melancolie, iubire,natură… Altceva ce să fie? N-are ce să fie…”

EXPLICAȚIE
– …Noi în excursie am văzut păsări și mai frumoase. Cu roșu, roz, alb, albastru…, în toate culorile…. – spune nepotul mai mare.
– Poate era un cocoș de munte… – presupune bunicul.
– Nu, nu a fost un cocoș…
– Stiți? Poate că pasărea aia a trecu prin niște culori înainte… – se bagă în vorbă mezinul.

FRAŢII
– Ia şi mănâncă! – spune bona.
– Mulţumesc! …A, nu, nu acuma, că nu-mi dă voie mama să mănânc în pat – răspunde copilul, de lângă leptop.
– Şi mie nu-mi dă! – completează fratele său mai mic, din capul patului, mâncând.
*
– Nu staţi pe ciment, copii! – le cere bona.
– Eu nu stau! – răspunde cel mare, de pe ciment.
– Şi eu nu stau! – completează cel mic, de pe ciment.
*
– …Ce-i ăstaa? CD cu Războiul stelelor? Nici nu ştiam că-l avem! – exclamă cu bucurie copilul, cotrobăind prin sertare.
– Şi eu nu ştiam! – exclamă, la rândul său, fratele său mai mic.
*
Prânzul, iar. Fratele mai mare face mofturi. Mezinul anunţă:
– Şi eu nu pot să mănânc!
*
– Ce să iau pe mine? Nu mi-o pregătit mama hainele!
– Şi mie nu mi-o pregătit!

Autor, Marin SLUJERU

Volumul conține 156 de pagini, fotografii document, facsimile și reproduceri de colaje. Va fi lansat la „GAUDEAMUS” – București, noiembrie 2017. Imaginea de pe coperta I: „Pîini”, pictură în ulei de Teodor Rusu
*
CUPRINS

Visînd la prundu’ Izei
Huta
„Micii oameni mari” ai Sighetului de acum o sută de ani
Maramureșul și maramureșenii în Primul Război Mondial
Arhivele istoriei
Povestea celor șapte pitici din Rozavlea
Lupii Chioarului sau moara fără noroc a istoriei
La sfîrșitul lecturii…
Marius Oprea – întoarcerea la sine a poetului
„Trilogia certocratică” sau cui îi mai e frică de Dorin Tudoran
Memento Brașov 15 noiembrie 1987. O mărturie fundamentală…
Un manifest „tipărit” la Brașov în decembrie 1989
Decembrie 1989. Manifestul Copilului Necunoscut
Timișoara – decembrie 1989. De cîte gloanțe e nevoie pentru un foc de avertisment?
Text și destin
Ce mult te-aș fi iubit, Herta!
„Un manual al suferinței depășite”
Gheorghe Grigurcu la 80 de ani: un pelerin al memoriei
Din jurnalul operatorului de serviciu al Observatorului Cyberspațial Gogea’s Blog
Din UMBRĂ…
Soldatul și Imperiul sau cum Švejk renunță la „supunere”
1988. „Numai e oo!”
Redescoperind „pîinile însîngerate” ale lui Teodor Rusu
Fragmente cu Doina Cornea
Ariadna
Alibiuri pentru bătrînețe
A murit poporul român?
Mineriada ascunsă
13-15 iunie 1990. Armata română la… cumpărături?
Declarația de la Zürich
Brașov 7-9 septembrie 1990. Prima Întrunire a Rezistenței Române
Scrisoarea lui Paul Goma adresată (ne)brașovenilor în 15 noiembrie 1990.
Un posibil dicționar… român-român
Regina Ana, a loialității absolute

CODICIL
Acest nou volum de ANAMTEME îl continuă și îl completează pe primul, apărut la aceeași editură, în anul 2015. L-am alcătuit încurajat (și, într-un fel, obligat) de reacțiile și mesajele primite de la numeroși cititori (de toate categoriile și de toate vîrstele, „profesioniști” sau doar „pasionați”), de onorarea lui cu premiul „Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România și, nu în ultimul rînd, de puterea de persuasiune a generosului, neobositului director al Editurii Eikon, domnul Valentin Ajder.

În momentul în care am început „asamblarea” cărții aveam deja în minte două texte far, în funcție de care urmau să fie aduse în acest „port al memoriei” toate celelalte. Acestea două sunt Visînd la prundu’ Izei și Regina Ana, a loialității absolute. Dacă primul mi s-a părut din prima clipă că, nu doar cronologic și subiectiv, își are locul în deschiderea cărții, cel de-al doilea, după mai multe restructurări de ansamblu și modificări ale cuprinsului, a rămas oarecum însingurat la final. Cu o formulă, deja demon(et)izată, „ultimul, dar nu în ultimul rînd”. Abia față în față cu acele cîteva rînduri, aparent stinghere, un gînd mai vechi, care pulsa în mine de mult, și-a găsit expresia în cuvintele pe care le rostisem și le scrisesem de atîtea ori în ultimii ani, dar în „combinații” incomplete, s-a limpezit și a vorbit astfel:

Memoria nu este, nu a fost și nu va fi niciodată o republică. Ea rămîne mereu supusa – mai mult sau mai puțin loială – a adevărului. Acesta, și numai acesta, rămîne mereu suveran. Chiar și atunci cînd, în diverse circumstanțe, este vremelnic detronat.

Așa cum scrie un cercetător de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, conf. univ. dr. István Király V., autor al Fenomenologiei existențiale a secretului, (lucrare apărută la Editura Paralela 45, în 2001 și prea puțin comentată, ca să nu spun citită), anamtemele mele își asumă, cu modestie, doar această datorie de a umple „un gol databil al defazării temporale între istorie și memorie”.
(Cluj-Napoca, octombrie 2017)
*

La precedenta mea prezență la „Gaudeamus” – București 2013 – împreună cu Bedros Horasangian, Ion Mureșan, Valentin Ajder și Liviu antonesei

*
De același autor:

Scene din viaţa lui Anselmus, roman, Ediţia I, Editura Litera, 1990;  Premiul „Corona” al revistei Calende şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, 1991. Ediţia a II-a,  cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8.

Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal şi alte texte. (cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu), Editura Polirom, 1996. Premiul „Cartea anului”, la Salonul naţional de carte, Cluj, 1997; nominalizare la premiile ASPRO.

Propoieziţii, versuri, Editura Solstiţiu&Decalog, 1998.

Exerciţii de tragere cu puşca de soc, publicistică, Editura Paralela 45, 1998.

(Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, Editura Charmides, 2000. Premiul special al Editurii Scrisul românesc, 2ooo.

OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, Ediţia I, cu o postfaţă de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002. Medalia comemorativă a Primăriei Cluj-Napoca; nominalizare la premiile Filialei Cluj a  Uniunii Scriitorilor.  Ediţia a II-a, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012.

Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, Editura Limes, 2002. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, 2003; nominalizare la premiile ASPRO.

Repere ale gîndirii româneşti, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefaţă de Acad. Alexandru Surdu), Editura Grinta, 2003. Nominalizare la premiile Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor.

Tratat despre înfrînt, meditaţii, Editura Charmides&Eikon, 2004. Premiul Centrului pentru Cultură al judeţului Bistriţa-Năsăud  la Concursul Naţional de proză „Liviu Rebreanu”, 2004.

Încă Propoieziţii, versuri (cu o postfaţă de Ion Mureşan), Editura Grinta, 2006. Premiul Festivalului internaţional de poezie Sighetu Marmaţiei, 2006. Nominalizare la premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, interviu (cu o postfaţă de Liviu Antonesei), Ediţia I, Editura Eikon, 2010. Diploma de excelenţă a Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia, Galaţi, 2011.  Ediţia a II-a, cu trei fotografii de Constantin Cojocaru, Editura Eikon, 2013.

 Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, Editura Charmides, 2012. Premiul revistei Mişcarea literară (Bistriţa), 2013; Premiul „I.D. Sârbu” al Filialei Cluj a U.S.R., 2013.

Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), cu o prefaţă de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013. Nominalizare la Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfaţă), Editura Charmides, 2014.

La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefaţă de Dorin Tudoran, postafaţă de Letiţia Ilea), Editura Charmides, 2014. Premiul Festivalului Naţional de Proză „Saloanele Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2014; Premiul „Radu Petrescu„, al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, 2015. Nominalizare la Premiile „Observator cultural”, 2015. Nominalizare la Premiile Filialei Cluj a USR.

ANAMTEME. Exerciţii de anamneză, (postfaţă de Andrei Zanca), Editura Eikon, 2015. Premiul “Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a USR (2016).

LUCA PIŢU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspaţial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefaţă de Bedros Horasangian, post-prefaţă de Şerban Foarţă, pre-postfaţă de Dorin Tudoran, postfaţă de Vasile Gogea), Editura Charmides, 2015.

Din gramaTEMAtica, poezii, Editura Școala Ardeleană, 2016. Premiul Național pentru Poezie eCreator, Baia Mare, 2017.

Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta, 2016.

*

A tradus din limba franceză lucrarea Maramureşul,  de Alexandru Filipaşcu,  Editura Echim, 2002.

A îngrijit (alături de Adrian Michiduţă) ediţiile critice:

Mircea Florian, Filosofia Renaşterii, Editura Grinta, 2003.

Ion Petrovici, Misiunea filosofului, Editura Grinta, 2004.

*

Prezent în peste patruzeci de antologii și volume colective.

*

(pentru mai mult, vezi pagina  Cărţile mele pe Gogea’s Blog)

*

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog 

Câteodată îmi doresc să nu fi fost o persoană matinală, aș vrea să pot dormi și eu mai mult pentru a sta cât mai departe de realitatea care mă-nconjoară (doar de partea negativă a acesteia). Alteori, îmi place să fiu o persoană a dimineții, cel mai mare avantaj îl are faptul că prind primele lumini ale răsăritului, luna și stelele făcându-i loc pe cer soarelui, fiind rândul său de a veghea Pământul.

Îmi place să fiu singura persoană trează în prezența liniștii apăsătoare de care este cuprins orașul. Străzile mizere sunt fără picior de om, iar eu ies din apartament pentru a profita de momentul de liniște oferit și binemeritat. Nu pot prinde schimbul luminilor fără o cană de cafea căreia îi pun un capac și o iau cu mine pentru a nu mă simți singur. Bucuria primei guri de cafea, dimineața, însemnând pentru mine un lucru esențial pentru începerea unei zile cu adevărat bune. Trec încet pe lângă un șir de cafenele care urmează a fi deschise, auzindu-se estompat muzică în fața fiecăreia. M-am oprit un moment pentru a-mi aprinde o țigară, dar am încremenit când mi-a ajuns la ureche o melodie, provocându-mi o stare de reverie.

În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi dau seama de ce-mi aduce aminte, mă las legănat de ea, cu ochii umezi de vis. Nu știu dacă să stau sau să fug și să găsesc refugiul acelei melodii. Este una dintre piesele mele preferate și care-mi mângâie mereu sufletul, dar de această dată… a reușit să-mi frângă inima, iar prima reacție fiind de a-mi porni șiroaie de lacrimi. Sunt un bărbat intransigent, dar acum mă simt cel mai vulnerabil. Ajung în fața vitrinei unei cafenele, nu una oarecare, îmi pun mâinile în formă de ogivă deasupra ochilor pentru a vedea mai bine în încăpere chiar dacă o știu și cu ochii închiși. Acolo este apariția ei, reamintindu-mi de ce totuși un uragan îi poartă numele. M-a răvășit din nou, ca de prima dată, aceiași fluturi în stomac, inima îmi bate mai puternic decât acum trei ani și creierul o întreabă ,,Ce e? Ce-ai văzut?’’. Picioarele le simt mai grele decât înainte și este oribil pentru că aș vrea să fug, dar ele mă țin pe loc cu un motiv.

Doamne, m-a văzut. Katrina, cea care m-a învățat să fiu puternic, dar vulnerabil, fericit, dar și trist. Nu vreau să recunosc, dar ea va rămâne totodată slăbiciunea mea. În interior ard și totuși încerc să nu arăt acest lucru la suprafață, în timp ce ea se apropie de ieșirea cafenelei unde eu aștept afară cu o cafea rece. Gâtul mi-e uscat, iau o ultimă gură de cafea cu care îmi sting focul interior, știind că urmează să ținem o discuție și nu vreau să fac gestul de a bea pentru a nu sugera o lipsă de respect. Știam prea bine și faptul că urmează un ,,Bună!’’ rostit cu o voce suavă și ușor răgușită, semn că fumează.

– Bună! într-un sfârșit răsună.
– Hei! Katy…
Cel mai nesigur salut pe care l-am rostit. Nu pot să-i rostesc numele cu liniște, mă simt asemenea unui animal torturat, tortura fiind năvala unui val de sentimente care mă izbesc, nu un simplu val, mai sincer ar fi un tsunami de câteva etaje, poate și tu ai simțit asta cândva sau poate o vei face.
– Te-ai întors în oraș, c-cum așa? bâlbâindu-mă puțin.
– Am ajuns seara trecută și am vorbit la telefon cu Scott să lucrez la cafeneaua lui.
Povestea în continuare iar eu mă pierdeam printre cuvinte până ce m-am trezit când am auzit:
– Chiar mă gândeam când o să te văd.
– Păi, iată-mă!
– Nu am uitat că iubești răsăritul.
Nici eu nu am uitat că iubești drumurile cu mașina seara, cu geamurile date până jos pentru a simți apusul, nu doar pentru a-l vedea. Nu am uitat că iubești să asculți Twenty One Pilots, să citești Lauren Oliver, să ne uităm împreună la comedii romantice, să ieșim la alergat dimineața, aș putea continua, dar acum amintirile au un gust amar…,,Ce-ai făcut cu mine?’’…mă gândeam. Într-un sfârșit i-am răspuns la amintirea invocată doar cu un simplu răsuflu.

Ne uităm unul spre celălalt fără a spune ceva, îi simțeam neliniștea din corp, sigur și ea de a mea, nu era în regulă, ne putem încă transmite energia, limbajul corpului nu s-a stins niciodată din câte pot observa și asta este un semn, dar încerc să nu mă duc așa departe cu gândul. Unul trebuie să facă o mișcare, aș vrea să plec, însă am mai multe motive de a rămâne.

– Ai mai dori o cafea? gesticulând și arătând spre cafeneaua care cândva a fost ,,a noastră’’. Fără lapte și fără zahăr, nu? a completat Katrina.
– Da. Și rece.

Parcă îmi descriu anul precedent… fără vreo bucurie sufletească, spre deosebire de acum doi ani, dar asta e altă poveste. Fără o iubire de care să am parte, cel mai rău a fost însă, fără ea. Mereu i-am simțit absența, involuntar. Acel ,,fără’’…

O văd venind cu cafeaua spre masă, mereu mi-a plăcut să o privesc, s-a așezat în fața mea în timp ce îmi aprindeam, într-un sfârșit, o țigară.

-Mi-a fost prea dor de tine Enzo, trebuia să mă întorc.

Îmi ridic privirea către ea, ochii mei fiind fixați spre ai ei și viceversa, îi întind pachetul de țigări pentru a servi din el știind că nu va refuza. Astfel, în acest moment mă simt infinit, răsăritul preferat cu nuanțe de albastru și roz, cafeaua perfectă și marea mea iubire. Parcă acum începe să fie totul mai dulce chiar dacă din cafea lipsește zahărul.

Autor, Simona Popan,
studentă, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj, Facultatea de Geografie

N.R. Lucrare înscrisă la Concursul de creție literară pentru liceeni „Scriitor pentru o zi” (2016)

În Sighetu Marmației se organizează ore de dans pentru mămici. Sub denumirea ”Mami dansează!”, Ramona Cosovan, instructoare de Zumba, dar pasionată de dans în general și mămică a două fetițe care nu ratează niciun campionat de dans, cu soțul antrenor de dans, și-a propus să aducă un concept nou în Sighet. Dacă copiii și adulții fac dans, de ce nu ar face împreună? Pentru a nu-și lăsa soțul fără cursanți , Ramona va începe cursuri de dans pentru graviduțe și tinere mămici. Astfel, indiferent dacă ai un copilaș pe drum sau dacă ești cu el în brațe, poți veni la ore de dans. Beneficiile vor fi de ambele părți.

Iată ce ne spune Ramona despre cum anume i-a venit ideea de a organiza dansuri pentru graviduțe și mămici cu bebeluși: ”Sunt multe mămici cu bebeluși sau însărcinate care ar vrea să facă mișcare, dar, dintr-un motiv sau altul nu pot, în cazul de față, copilul care este foarte mic și, în cele mai multe cazuri nu au cu cine să îl lase, iar cele însărcinate nu pot să facă efort prin sărituri. De exemplu, înainte făceau sport, acum nu mai pot face aceleași mișcări, însă își doresc să aibă activitate fizică în continuare. Cel mic va sta în sistem de purtare, și, cel mai probabil, obișnuit cu legănatul din burtică, va adormi în primele 15 minute.” (Ramona Cosovan)

Dansul le ajută pe mămici prin simplul fapt că este un ansamblu de mișcări care activează întregul organism, iar mai apoi, mămicile pot socializa și face schimb de păreri, situații și soluții.

”Mămicile învață pași de dans, și, de ce nu, chiar se relaxează făcând ceea ce le place, și uită de toate o oră. Prin dans se creează o legătură mai strânsă între mamă și copil, mai ales că, cel mic simte și mama.”, spune Ramona.

De ce a ales dansul? Ramona recunoaște că dansul nu este meseria ei, însă este instructor de zumba pasionat.

”Eu sunt instructor de zumba, ceea ce fac cu plăcere și am reușit să transmit acestă plăcere de mișcare, tonifiere, distracție, bună dispoziție adică într-un cuvânt zumba, și altor persoane, care susțin că și-au schimbat viața după ce au descoperit acest stil de mișcare. Făcând la rândul meu dans, și fiind foarte implicată și dedicată în ceea ce fac, lucrând totodată cu adulți și copii, am cunoștințele și abilitatea de a mă plia pe nevoile fiecăruia, adică de a adapta dansul în funcție de cine este la oră, plus că sunt și mamă a doi copii minunați și știu ce înseamnă să fii însărcinată și chiar să porți copilul în pântec.”

Pentru Ramona, dansul înseamnă relaxare, fericire, bună dispoziție, cu toate că recunoaște că, la nivel de oraș încă nu este foarte ”abordat”.

”Dansul la nivel de oraș este privit cu reținere de către adulți, în schimb, copiii vin de regulă aduși de părinți dar și din proprie inițiativă (mă refer la adolescenți). Adulții sunt reticenți, rușinoși, comozi, și nu toți au deschidere înspre nou, înspre a învăța. Ei consideră că dacă nu au făcut de mici, acum nu mai are rost sau invocă diferite pretexte. Dar sperăm să schimbăm aceste concepții, încetul cu încetul. Ca oraș suntem încă reținuți, aruncăm o privire în Baia Mare unde vedem tineri și adulți deschiși spre dans, în număr mult mai mare și nu mai vorbim de orașele mai mari. Există un mare potențial la copii, însă din păcate, a face dans este costisitor, iar copiii au nevoie de susținere financiară, la fel ca și cluburile care în prezent sunt uitate. Dar asta este o poveste mai lungă.”, mărturisește Ramona.

Diana Apopi: Ce ți- ar plăcea să faci, dar încă ți se pare dificil în Sighet, din punct de vedere al dansului?
Ramona Cosovan: Mi-ar plăcea ca lumea să fie mai deschisă, să se organizeze mai des EVENIMENTE sportive, să iasă adulții din casă mai des să facă mișcare, să facem un eveniment sportiv unde oamenii să poată face sport în aer liber, aerobic, zumba, cangoo, să nu le fie rușine să danseze, să fie ei , poate astfel am reuși să schimbăm și mentalitatea despre sport.

Orele pentru ”Mami dansează” vor fi o dată pe săptămână, iar orarul se va stabili pe parcurs, fie de la ora 11:00 sau de la ora 18:00.

Pentru cei care doresc să se înscrie la aceste ore de dans, pot să o contacteze pe facebook pe Ramona Cosovan.

Autor, Diana Apopi

Clubul Rotaract Sighet a organizat, în weekendul 13-15 octombrie, Conferința Regională Zona 2, Rotaract, conferință la care au luat parte tineri din mai multe cluburi din țară.

Zona 2 Rotaract înseamnă o porțiune din regiunea N-V a țării, așa cum este împărțită harta Rotaract, și cuprinde cluburi din Baia Mare, Cluj, Bistrița, Oradea, Satu Mare.

Conferințele regionale au loc de două ori pe an, primăvara și toamna, iar în această toamnă, s-a ales ca locație zona Maramureșului Istoric. Într-o pensiune pitorească din Mara, reprezentanți ai cluburilor Rotaract din Zona 2 s-au întâlnit pentru a face schimb de idei de proiecte, în scopul dezvoltării comunității și a dezvoltării personale. S-a pus accentul pe proiecte care să vizeze în primul rând sustentabilitatea, astfel încât, impactul unui proiect realizat la un moment dat de cluburile Rotaract să nu fie doar de moment, ci și de viitor.

”E similar pildei cu omul care murea de foame, iar cineva i-a dat o undiță în mână pentru a-l învăța să pescuiască, fără a-i oferi doar peștii ca hrană”, spun reprezentanții cluburilor.

Pe lângă activitățile formale, Clubul Rotaract a oferit invitaților la conferință, workshopuri despre cum se cos baierele și cum se fac farfurii din lut. În plus, elevii Liceului Tehnologic Forestier le-au oferit un moment artistic învățându-i și pașii de dans tradițional popular.

La conferință au participat cluburile Rotaract Club Oradea, Rotaract Club Satu Mare, Rotaract Baia Mare, Rotaract T.E.A.M. Baia Mare, Rotaract Samvs Cluj-Napoca, Rotaract Cluj-Napoca Visio, Rotaract Club Jimbolia și Rotaract Kronstadt.

Următoarea Conferință Regională din Zona 2, va avea loc în primăvară.

Autor, Diana Apopi

Clubul de senioare din cadrul Centrului de Zi „Micul Prinț” a împlinit trei ani de existență, trei ani de mobilizare în numeroase activități comunitare, de implicare în proiecte de succes, trei ani de bucurii și momente frumoase petrecute împreună.

În acest program sunt înscrise 22 de beneficiare, centrul nostru urmărind nu doar punerea la dispoziției a unui spațiu de întâlnire și de socializare pentru persoanele vârstnice, ci și de formare și valorizare a potențialului fiecărei persoane care frecventează acest centru.

De-a lungul acestor trei ani de activitate, beneficiarele programului nostru s-au implicat în numeroase proiecte și acțiuni din cadrul comunității sighetene precum: sprijin acordat în cadrul sărbătorii anuale a voluntariatului; sprijin acordat în cadrul programului de meditații pentru copii; participare la derularea unor proiecte sociale și sportive organizate de către alte asociații, confecționarea de produse handmade cu scopul autofinanțării, etc.

Aniversarea a debutat cu un moment de rugăciune de mulțumire pentru acești minunați ani petrecuți împreună, moment organizat de preoții Asociației Frați Minori Capucini, și a continuat cu cântece și voie bună.

Pentru a marca această aniversare am ales un loc cu totul și cu totul special: “Pensiunea Doina”, o fărâmă din Maramureșul de poveste, iar doamnele sărbătorite s-au declarat absolute fascinate de peisaj, după cum mărturiesc acestea:
“Am admirat peisajul, pensiunea fiind amplasată într-un loc mirific, am avut o aniversare de neuitat” , spune Maria G.
“Aniversarea a trei ani de activitate a fost un eveniment deosebit, ne-am bucurat să petrecem împreună această seară specială”, apreciază Ileana K.

La mulți ani doamnelor senioare! La mulți ani frumoși și bogați cu noi proiecte de suflet!

Autor, Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)

7 minute primite în dar, din cei 101 ani de viață ai Domnului Șora

MOTTO:
„Realitatea este că atenția existențială (dacă și cînd e) își – ca să spun așa – secretează propria ei atenție operațională. Dar, în lipsa ei, de nu se știe unde (din umana libertate de opțiune desigur, zisă și liber arbitru) se iscă o atenție operațională capabilă să funcționeze și fără sprijinul celei existențiale.”
(Mihai Șora, în A FI, A FACE, A AVEA, Cartea Românească, 1985, pp. 170-171.)
*
Așa cum numai Poetul Ion Mureșan poate scrie „gramatica vieții”, în ultima seară a FICT 2017, de la Cluj, am ajuns în situația nevisată de a rosti „cîteva gînduri”, ca „uvertură” la proiecția unui fragment din filmul realizat de Doamna Luiza Șora, și dedicat acestui decan de vîrstă al tuturor filosofilor din lume la această oră, numit În căutarea muntelui vrăjit, o compilație, după cum a explicat Doamna Luiza Șora, între titlurile cărților lui Marcel Proust și Thomas Mann, „În căutarea timpului pierdut” și „Muntele vrăjit”, fără legătură directă cu conținutul lor literar.

În fața acestei situații, am citit – la sugestia Doamnei Luiza Șora și susținut de acest diRector al noii „Școli Ardelene” de carte și cărturari în formare care este poetul Vasile G. Dâncu – textul pe care i l-am dedicat Domnului Mihai Șora la împlinirea a 95 de ani (aveam la mine, pentru a i-l oferi, volumul meu ANAMTEME, în care apăruse). Dar, și pagina din revista Tribuna în care l-am publicat prima dată (pentru că era ilustrat cu o fotografie emblematică pentru spiritul filosofului.)

La capătul lecturii, de cîteva ori aproape rămas fără glas din cauza emoțiilor care mă copleșeau, în mijlocul aplauzelor, l-am observat pe Domnul Șora cum se ridică de pe canapeaua pe care ședea, mai repede ca cineva să-și dea seama și să-l sprijine, și se îndreaptă spre mine: o înclinație, o strîngere de mînă, o îmbrățișare…
*
Și-mi șoptește la ureche: „…mulțumesc pentru aceste șapte minute din cei 101 ani ai mei pe care mi-ați oferit ocazia să vi le dăruiesc…”
*
…eu îi mulțumesc Mai Știutorului Magistru pentru că, după vizionarea filmului, întrebîndu-l, cu „insolența” unui „ucenic” dacă ne poate spune care au fost „cea mai neagră zi și cea mai albă noapte din cei 101 ani ai vieții Sale”, am mai primit o „lecție”: „…o, multe nopți albe… nopți de lectură, nopți de iubire…  da, nopți albe de lectură… ” Și s-a oprit. Observînd că mai așteptam și răspunsul la cealaltă parte a întrebării, Doamna Șora a completat: „ Mihai Șora nu are memoria negrului… fiind un om luminos, are doar amitiri în culori și, desigur albul, care e sinteza lor…”

…Era aproape de miezul nopții… Dar era o mirabilă „noapte albă” la Cluj!
*
Textul, aici: Mihai Şora 95. O clipă solară într-un timp întunecat

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com