Pe drum mergând…

(Motto: „…voi fi aici, …așteptându-mi rândul la reflexie” – N. Ș.)

Grădina Morii, Iza Solovană cu digul, Solovanul… Zi de zi același peisaj – nou-nouț, unic și totodată vechi, de album.
*
Plec și observ (cu privirea periferică) niște alergători color, în vis, în tandem, cum iau în primire digul.
*
Un fel de ghețuș zgrunțuros în parc și pe dig. Nu se poate rula, nici alerga. Un biciclist grijuliu pe lângă bicicletă, 3 feciori alergând ca pe sticlă, cormoranii, tot mai mulți, văietându-se….
*
Martie în plin Februar. Ne răsfățăm între lumini și păsări. În parc, pe o bancă, un băiat și o fată își fac confidențe informatice. La râu, o bucălată cu glugă face poze (peisaj) cu un aparat foto adevărat. Pe pod, un bătrân, pe o bancă un altul, picior peste picior. Amândoi își frământă ușor mâinile, mătasea lor. Pe maluri, coanțe de nailon full, pentru cine ști’ ce steag…
*
1 Martie. „Spal-o, îi murdară, tu nu vezi cum arată?” „Amu am și eu o cursă de Baia Mare! Alții numa’ curse bune o căpătat – eu tăt Valea Mare, Valea Confundabilă… ‘Oi spăla-o după…!”
*
Cu cât ies mai de dimineață, sunt șanse mai mari de a simți acea invincibilitate de tinerețe…
*
Cerul este atât de albastru-curat, încât trebuie să mă opresc din mers, să stau smirnă.
*
Întorcându-se de la cumpărături, unii responsabili de plasă fac obligat un ocol, să vadă „cum e apa”. De fapt, ei dau onor Izei, ca niște sigheteni onorabili ce sunt.
*
Un „ABC”, sfârșit de program. Aștept…
– Atâteaa-s!… Nu înving! – apare într-un târziu vânzătoarea și în fața mea.
*
Martie, dimineață. Dealul, râul stând. O domniță într-o fereastră scutură tot felul de bruma nopții, dispare.
Pe dig, doi băieți rulează alene cu bicicleta:
– Ce pustietate! – zice unul.
– 308 metri altitudine…- citește celălalt, de pe i-phone.
„- 308. mă…?” – încearcă să se mire primul, ci renunță rapid.
*
Rece, dar nu contează, totu-i perfect. Începe înghesuiala verdelui pe deal. Noul arboret de pe Solovan crește încâlcit, greu, de-a valma.
*
Pe râu, rățuștele înaintează lin, rapid. Masculii micilor familii se mușcă sistematic, când se apropie – nu încap unul de altul, își încalcă teritoriul…
*
Incredibil ce minusculă-i păsăruica de cântă cel mai tare și mai melodios – și are repertoriul cel mai bogat!
*
1 Martie. Mi se spune că echipa Don Quijote a trecut, spre amiază, prin zona Revai, în sus. Trioletul cuprindea: în față un băiet mic și gras, făcând talente cu bicicleta, la urmă un găligan cocârjat, epuizat, la mijloc, gardată, ea – absentă, toată visare, toată înmugurire… Sigur că nu erau Sancho, Don Quijote, Dulcineea. Erau mult mai puternici. (&MV)
*
Martie, înainte de amiază. O mare dispută pentru prezența-n lumină între păsări, între copaci, în fel și chip… Câte un pensionar, câte două pensionare trec stânjeniți în tăcerea și precaritatea lor… Crește indicele de taciturnitate în oraș (nr. de taciturni la 1000 de plimbăreți). Terenul de fotbal puternic luminat, gol.
*
Zăpada asta târzie pare o ultimă reverență a iernii în fața coniferelor risipite prin oraș.
*
Privind arinii și ascultând păsărelele de pe malul Izei, realizez că au același design în unghiuri ascuțite. Ca să nu mai vorbim de cânticele.
*
După câteva zile cu ploi și mânie, astazi este deja cu cine vorbi, Iza e mult mai limpede…. Frig și lumini și umbre. Pământul îngreunează pașii, ci peste tot oglindiri…
*
Nişte copii de la o casă familială, aduşi la Iza, aplaudă cu tot corpul lor, când le apar în față spațiile mari de la Grădina Morii.
*
Grădină unde, o domnișoară își tot scutură de aur părul. Are un aparat foto, caută unghiuri potrivite.. Nu departe de bustul lui Eminescu. Da, singură.

Folbal TV ș.a.
*Înaintașul „pândește ca rechinul…, în ape adânci…, să țâșnească și să înșface prada.”
* Un șut în plin, dar jucătorul rămâne în picioare. „Cred că adversarului care l-a nimerit nu prea îi convine că nu a căzut.”
* „Jucătorul a renunțat definitiv la acel nume, ați văzut că și pe tricou are decât prenumele.”
* „Echipa concretizează o dominație teritorială categorică.”
* „O minge care plâânge până în fața porții iese în out…”
* „…aleargă spre careul advers, întoarce capul să fie informat de unde vine mingea…”
* „…merge după fentă!”
* „Un break acum ar redinamita un pic jocul.”
* „Gol la colțul scurt! R. își anunță încă o dată calitatea.”
* „…Iată, jucătorul se dovedește a fi eficient, dar nu și foarte inteligent.”
* Din ziare: „Cei nevaccinați sunt mai susceptibili la boală.” Sau: „Coșmarul Simonei Halep și-a rupt un deget.”
* Meteo RRA: „..se anunță ninsori, cele mai multe fiind preconizate în județele:…” Preconizate de cine? Să știm și noi odată!

Addenda
Am observat că nu-i jucător să nu-și așeze el însuși mingea pentru corner – o pun, o depun, o aștern, cu toată delicatețea de care sunt în stare. La loviturile libere, tandrețea este completată de un calcul amenințător. * Prim-plan cu H. K. faultat, căzut pe gazon. Cineva îi trimite mingea pentru lovitura liberă. Ea vine ca o jucărie multicoloră, rostogolindu-se, până în mâinile jucătorului – care, negrăbit, o aștepta curios.

Marin SLUJERU
(din notațiile postate pe facebook)

foto: Marin Slujeru




CRĂCIUN (autor, Endre Bandi Terdik)

Ştii? Mie nu-mi place Iarna! Nu şi nu!
Primăvara? E altceva! Primăvara promite. Omul chiar prinde puteri, se-nviorează; sângele-i clocotește, muşchii se-ncoardă în stare să dărâme ziduri, dacă e nevoie!
Apoi vine Vara, cea copleșitor de fierbinte!
Toamna mă-nfioară, este fermecătoare: recoltă bogată, păduri galbene, susurul pârâiaşelor clocotitoare, vara indiană; – totuşi aduce vîntul curgerii timpului.
Iarna? – Hm. E rece. Trebuie să te-mbraci gros. Starea fizică, de confort, se deteriorează. Se-ntunecă mai repede şi Soarele răsare mai târziu!… Oamenii se-nchid în mediul lor mai strâmt. Nici nu-i de mirare, -15° C e ceva obişnuit, dar nici -20° C nu este o noutate! Brrr!
Și totuși…. avem o singură, o singură zi de preţuit, de valoare, de excepție: este ziua Crăciunului!
A descrie ce înseamnă atmosfera Crăciunului? – Nu se poate! Este imposibil!
Femeile coc si gătesc, bărbaţii fixează bradul în suport, „aşa-i că e mai frumos ca anul trecut?”
Decoraţiile, beteala, cadourile! – „Vai, şi acesta e al meu?”
Consumul de ciocolată, nelimitat!
Liniştea. Iubirea și respectul. Calmul. Lacrimi şi râsete. Nelipsitul cozonac! Supa de peşte și salata boeuf!
Noaptea târziu, în zăpada scîrţâitoare, cu nasul roşu din cauza frigului, venind de la bunici, numeri brazii de Crăciun clipind prin geamuri: 3, 12, 25, 27, …, 48, …, 81! Stau departe bătrînii…
La slujba de la miezul nopţii, când dai frâu liber vocii tale, eşti mândru de tine văzând câţiva vârstnici zâmbind aprobator.
Şi nu în ultimul rînd, acolo este săniușul și patinajul!
Când la lumina Lunii, la -15° C, chiar şi la ora opt seara, timp de 40 de minute tragi sania până sus, în vîrful Solovanului, ca după aceea, 15 minute în continuu să aluneci pe serpentine, până la pod. Asta da aventură!
Iar dacă nu-ţi place săniușul, atunci, cu jumătatea cealaltă a locuitorilor oraşului te dai cu patinele pe Iza îngheţată. Oare, cine mai beneficiează de daruri ca acestea?
Sosit acasă, lângă soba de teracotă, în funcţie de vîrstă, o să-ţi pice bine un ceai fierbinte sau un pahar de vin de coacăze.
Apropo! Sobă cu lemne!…
Este cineva care poate să spună, oare, de câte ori trebuie să „atingi” o bucată de lemn, până ce va fi cenuşă? Prima dată, cînd descarci remorca în faţa casei de unde imediat cari totul în curte, n-ai voie să laşi lemnele pe trotuar… în curte le faci stivă, aşa se uscă mai uşor. După aceea, la timpul potrivit, le tai cu fierăstrăul sau toporul la dimensiunea stabilită, le bagi în colejnă, de unde, când e nevoie, iar le cari în casă, până în faţa sobei. Mult drum pînă la… cenuşă!

Oh, Iarnă! Porneşti cu ploi îngheţate și îţi iei rămas bun cu noroi. Eşti întunecoasă, eşti tăcută, eşti obositoare şi eşti decadentă! Gheaţă și oţel! Oţel și gheaţă.
Și totuși, mulțumită ţie apreciez ceea ce nu am azi. Când îmi aduc aminte de acele timpuri friguroase dar minunate… sufletul mi se umple de CĂLDURĂ.

Endre Bandi TERDIK, absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă”, promoția 1980
(profesor, Budapesta)




Micul caporal și corcodușele (autor, Luminița Colopelnic)

― Hai, măi, caporale, dă-te odată! Topoganul e pentru toți copiii! Tu numai stai acolo și vorbești.
― Vezi că nu știi? Nu se zice topogan, ci tobogan.
Când erau mai mici, Marian era cunoscut între copii ca șeful de șantier pentru că îi punea pe ceilalți să sape în groapa cu nisip, să grebleze, să aducă apă cu găletuța și să i se adreseze politicos. Porecla de caporal i s-a atribuit recent, după istorisirile interminabile din vârful toboganului despre războaiele de cucerire ale lui Napoleon. Nici setea de explorare, nici cutezanța, nici geniul, nici măcar amestecul perfect de lumini și umbre, nimic nu-i e străin și se vede că e mândru de asta. Acum, simt că lui Marian îi pare rău că iar l-a corectat pe Adi, dar nu se poate abține. La el în cartier, atâta timp cât va fi cel mai mare dintre copiii care vin în parc, nu va permite cuvinte stâlcite. Ca să îi poată corecta în cunoștință de cauză, a început să citească Mic dicționar enciclopedic. Când obosește, recitește câteva pagini din Omul cu masca de fier, romanul lui Dumas. Cu dicționarul, s-a poticnit la litera o, mai exact la cuvântul olog care îi amintește de ziua în care copiii l-au tachinat, iar el s-a enervat așa de tare încât a sărit de pe tobogan și a nimerit cu piciorul într-un cui ruginit. Zile la rând a umblat șchiopătând, chiar și după ce durerea trecuse. Poticnirea durează de ceva vreme și începe să ne îngrijoreze pe amândoi. Trebuie să găsească o motivație să continue lectura deoarece și-a făcut din asta un fel de misiune, de datorie față de mama lui și față de limba română. Amintindu-și de această datorie, Marian continuă: „Adi, mai pune mâna pe carte!”
― Astea nu-s vorbele tale! Așa-ți spune ție mama? Ups, scuze, iar am uitat că n-ai… zise alintat și își acoperi gura cu mîinile murdare, ignorând cu totul prezența mea la o distanță moderată.
― Am, dar nu-i aici! Și tu n-ai… altceva, zise Marian și se așeză în vârf cu brațele încrucișate pe piept.
― Altceva, ce? întrebă Adi, apropiindu-se de tobogan cu mâinile în șold și țintuindu-l cu privirea, până când se văzu nevoit să o coboare din pricina soarelui care îl orbea.
―Tu n-ai… și își încleștă gura de ciudă că nu-i venea un cuvânt salvator, dureros, sfredelitor. Tu n-ai suflet! zise deodată, sperând să aibă efectul pe care l-a avut asupra mea.
De când Irina a plecat la muncă în Italia, Marian doarme într-o cameră cu mine, într-un pat supraetajat. Mobila anticipează venirea pe lume a unei surioare, de aceea e jumătate oranj, jumătate albastră. Cel mai mult îi plac lui Marian sertarele și dulapurile care se deschid cu fluturi ornamentali. Și mai ține la dulapul mare lipit de pat care i-a adus scăparea atunci când, în nopțile bântuite de stafii, de oameni negri și păianjeni otrăvitori, făcea pe el de spaimă. Iar mama nu era acolo să-l ierte. Eu, neștiind cum să reacționez, îl ironizam, îl tratam ca pe un papă-lapte și îl obligam să se comporte bărbătește. Până la urmă, cu ajutorul unui psiholog, a scăpat de stafii și alte arătări nocturne.
De câteva săptămâni, Marian și-a făcut un prost obicei: aproape în fiecare seară, după ce vorbește cu mama la telefon, după ce eu îl învelesc, urc în patul de deasupra și ajung sub pătura îmbietoare, îmi cere un pahar cu apă. Să coboare pe întuneric îi e teamă. Nu mai știe nici el de ce sau de cine. Să se culce însetat nu dorește. Seară de seară, el cere, eu îl servesc rugându-l, de fiecare dată, să bea apă înainte de a se așterne liniștea. Într-una din seri, obosit, pe jumătate adormit, l-am refuzat.
―Ți-am spus de atâtea ori: bea apă la cină, bea înainte de culcare cât ai nevoie, dar nu mai striga după ce aproape am adormit!
―Te rog frumos, pentru ultima dată, să îmi aduci un pahar cu apă, îmi zise el cu glas mieros.
―Așa spui mereu. Ei, uite, în seara asta nu îți aduc, i-am răspuns cu fermitate.
―Te rog, tati! Nu îmi aduci? insista Marian.
―Nu!
―Tu n-ai suflet! Vezi, dacă eu aș fi fost tatăl tău, eu ți-aș fi adus. Și s-a întors cu fața la perete.
Am stat câteva secunde, m-am răsucit, am bombănit, dar m-am ridicat din pat și i-am dus paharul cu apă.
Nu, de data asta, nu avu același efect. Adi continua cu aceeași înverșunare:
―Și Adela a zis că ești orfan și schilod. Așa-i, Adela?
―Ți-a zis ție Adela asta? și se ridică în picioare cu pumnii strânși. Mincinosule! Pistruiatule!
― Schilodule!
― Nu mai înjurați ca birjarii! interveni Adela, o fată cochetă, cu un cangur de pluș în brațe. Vreau și eu să mă dau!
― Fetițele nu se dau pe tobogan! Vrei să-ți murdărești rochița roz cu volănașe? De data asta, Marian era cel care se alinta. Fetițele se plimbă cu căruciorul, uite, acolo pe aleea cu trandafiri și se fac că-s îndrăgostite de tatăl copilului.
― Sunt singura fată din bloc, nu-mi place să mă plimb singură. Și când mă voi îndrăgosti, ca să știi, va fi de-adevăratelea!
―Atunci îți dau o veste bună, zise Marian: nu mai ești singura fată din bloc. Am auzit că s-a mutat la etajul unu o fată de șase ani, dar va repeta clasa zero, deci nu poate fi mare brânză de capul ei.
După șapte ani de muncă în Franța, părinții Alessiei, noii vecini de la etajul doi, încă visau să își întemeieze un cămin printre străini, iar fata, isteață, începuse școala, cot la cot cu micuții francezi. La câteva luni de la înscriere, după ce Alessia se acomodase cu severitatea dascălilor, cu rigiditatea sportului de performanță, cu luările peste picior ale colegilor de fiecare dată când un sunet ușor diferit dădea naștere unor noi înțelesuri, căzuse din cer pandemia. Bătrânii lor rămași în țară au fost primele pietre care s-au rostogolit din fundația șubredă de pe meleaguri străine. Alessia încercase să țină pasul cu lecțiile care veneau zilnic pe email, dar grădina bunicii, chiar dacă se afla în centrul orașului, o ducea cu gândul departe de adunări și dialoguri plicticoase. Se trezea gândindu-se la colegii ei: René, Guillaume, Marguerite, Yvonne, Albert… și încerca să nu-i uite. Aveau nume atât de frumoase! În van încercară părinții să o pună cu burta pe carte. Înainte, de câte ori venea la bunica, era vacanță, erau cireșe, corcodușe sau cadouri, spiriduși și Moș Crăciun. Casa și grădina bunicii erau raiul pe pământ, iar școala era undeva la polul opus și aștepta, vorba bunicului ei, să fie unsă cu slănină s-o mănânce câinii. Părinții Alessiei deveniră conștienți că, în izolare, fata acumulase multe goluri pe care ei nu știau cum să le umple. Că va fi în țară sau în străinătate, clasa zero trebuia reluată. Și mai deveniră conștienți de un lucru: nimic nu le garanta un septembrie altfel decât acel martie pe care-l lăsară în școală, într-o sală luminoasă și pustie. Cum oamenii de la oraș se mutau la țară, convinși deodată de puritatea aerului de acolo, prețurile apartamentelor scăzură. Așa s-au gândit să facă o investiție din banii câștigați în șase ani de călcat hainele unora și de întreținut piscinele altora și să cumpere acest apartament într-un bloc la poalele Solovanului, înconjurat de verdeață și cabinete medicale private la tot pasul. Cel puțin așa am înțeles eu din spovada vecinului în timp ce doi băieți și nevastă-sa urcau accesorii în apartamentul cumpărat mobilat.
― O anabetă! concluzionă Adi.
― A-nal-fa-be-tă! Măi, Adi, nu mai folosi cuvinte pe care nu le știi! Vrei să nu mai fim prieteni?
― Serios?! interveni Adela. Voi doi prieteni? Mă sparg de râs. Iar tu, ca de obicei, stai acolo și, de sus, te dai cu părerea despre toți. Ești un înfurumat, un în-fumurat! Ar trebui să știi măcar atât: că fetele au întotdeauna prioritate, așa că lasă-mă să mă dau!
― De când au bâlbâitele prioritate? Și, apropo, părerea mea e că ar trebui să-i facem o primire, s-o intimidăm cumva, să treacă un test.
― Știi măcar cum o cheamă?
― Ce contează? Are șase ani și asta spune tot. E cu un an mai mică decât voi, iar eu sunt cu doi ani mai mare decât ea. Eu zic să-i lăsăm un șoricel mort pe prag.
― Asta e urât-urât, făcu Adela, scuturându-și capul a dezgust. E scârbos! E grețos! E…
― Bine, bine, am înțeles ideea. Voi, fetele…
― Eu am vrut să mai fie o fată în bloc și să devenim prietene. Adi, spune și tu ceva!
― Mie mi-ar plăcea să-i pun gumă în păr. Mai ales dacă are părul lung și …
― A, de asta ești tuns periuță? Și tu ai pățit-o! Ha, ha, ha!
― Adela, nu mai râde! Știi ce dureros e?
― Știu. De ce crezi că port mereu două codițe împletite? Caporale, ce faci, te dai sau nu? Cangurul meu vrea și el să se dea.
― Încă nu. Îmi place să reflectez de aici de sus. Aerul e mai curat și mă concentrez mai bine.
― De atâta stat pe tobogan, în fiecare zi, ți s-au găurit pantalonii, spuse Adela enervată la culme că nici cu cangurașul nu a reușit să îl înduplece.
― Nu e asta, zise Adi, așa umblă el. Ai uitat că mama lui nu e …
― Ia, mai lasă-mă! strigă Marian acoperindu-l. Știu ce am să fac: am să-i pun pe prag pantalonii mei scurți găuriți. Uite, acum îi dau jos.
Și, învârtindu-i pe degetul arătător ca pe-un trofeu, alunecă tot chiuind la atingerea pielii de toboganul încins și o luă la fugă în chiloți spre bloc. Devenind, în sfârșit, conștient de prezența mea, se roși până în vârful urechilor. Niciunul dintre copii nu îndrăzni să râdă până nu-l văzu dispărând în spatele ușii cu interfon.

                                                                                                     *
―Pe fata care se dă în leagăn, n-am mai văzut-o pe-aici, zise Marian ca pentru sine. O fetiță slăbuță, în tricou și pantaloni scurți albi, cu teniși albi, imaculați, cu pălărie albă, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr blond și creț, se dădea în leagăn ca o lebădă pe ape. Eleganța și echilibrul fetiței îl scoteau din sărite. Așa cum fredona Sur le pont d’Avignon, prea părea în largul ei. Și, întorcându-se spre Adi, zise: Hai să-i dăm de înțeles cine-i șeful!
― Chiar așa! răspunse Adi, bucuros că poate fi de ajutor.
― Hei, îi zise de îndată ce se apropie suficient de mult din lateral, n-ai văzut ce scrie la intrarea în parc?
― Nu. Ce scrie? întrebă fetița calm, dar încetinind legănarea și băieții fură surprinși de scânteierea de argint a dinților săi înveliți de aparat dentar.
― Scrie că leagănul e proaspăt vopsit, zise Marian uitându-se fix în ochii ei albaștri ca marea pe-nserat.
― Fir’ar! zise scurt fata și sări din leagănul în balans ca și picurată cu ceară. Băieții, zâmbind malefic, îi luară locul înghesuindu-se, împingând din fund și din picioare până când Adi, pe punctul de a cădea, renunță. Își amintiră că făcură farsa pentru a vedea reacția fetei și, potolindu-se, o cercetau cu privirea. Se așteptau ca fata să se enerveze, să se smiorcăie, să-i facă în toate felurile, dar ea nici poveste. Se întoarse și, observând două bare metalice care legau toboganul de leagăn, își puse pălăria pe o băncuță, reveni, fixă bara de jos cu privirea, se dădu puțin în spate și apoi, înaintă în fugă, sări în sus și se prinse cu brațele de ea. Își luă avânt, săltă pe cealaltă, mai înaltă, și se dădu peste cap de două ori, ținându-se strâns de bară și inversând la un moment dat, poziția mâinilor. A treia oară rămase cu picioarele în sus perfect paralele, apoi trecu pe bara joasă, se învârti și acolo o dată cât să facă o sfoară în mijlocul cerului, apoi ateriză la câțiva metri în față în groapa cu nisip. Se întoarse la timp ca să vadă patru ochi căscați de admirație:
― Uau! reuși să îngaime Marian, apropiindu-se de ea cu Adi deodată. Cum ai spus că te cheamă?!
― Alessia, zise fata gâfâind.
― Eu sunt Marian, zise caporalul, și el e Adi.
Adi vru să-i întindă mâna, dar Marian îi dădu cu palma peste ceafă și îi spuse:
― Acum nu se mai dă mâna! E mai mișto să ne atingem coatele. Și își atinseră toți trei coatele și zâmbiră.
― Alexia, mai știi și altceva să faci? întrebă Marian încă sub efectul a ceea ce văzuse.
― Alessia, te rog, nu Alexia. Să vă arăt stând în mâini cădere-n pod? Sau, și mai tare, dacă am găsi o bârnă, v-aș arăta roata țiganului. De exemplu, pe conducta de acolo… și se porni spre blocul vecin.
― Stai, asta trebuie s-o vadă și Adela! zise Marian zbughind-o spre ușa cu interfon. Tot aici ești, tată? Ai văzut și tu?

                                                                                                         *
― Și ce ți-a plăcut în Franța? întrebă Adela în timp ce stăteau toți patru pe iarba de lângă bloc și mâncau din corcodușele aduse de Alessia. Din când în când, câte o mămică îngrijorată striga la ei, de la geam sau de la balcon, să nu se apropie prea mult, să păstreze distanța. Fără să-și dea seama, după câteva minute, începeau să formeze un cerc tot mai mic.
― Mi-a plăcut că mama mă lua cu ea la servici. Când călca lenjeriile de pat, mă ascundeam sub masa de călcat ca într-un cort și, cum valurile de bumbac alb înflorat se mișcau, îmi imaginam că stau sub zăpada de acasă din care ies ghiocei. Apoi am început școala și n-am mai mers…
― Bine, insista Adela, dar nu ți-a plăcut ceva de-al lor, o brânză, că am auzit că au o grămadă sau, nu știu, altceva, așa, mai franțuzesc…
― Acum nu îmi amintesc decât că mi-era dor de corcodușele astea din grădina bunicii și nu găseam. Îmi dădeau caise.
― Caisele sunt mai dulci decât corcodușele, se băgă Marian în seamă. Astea sunt dulci-amărui și, în timp ce se strâmba de noutatea gustului, observă că Alessia avea ochii mamei lui. Oare ei îi plac corcodușele?
― Da, încuviință Alessia, dar astea scad colesterolul.
― Ce-i ăla colestelor? N-am mai auzit, recunoscu Adi.
― E o chestie pe care o măsoară bunica și, când o ia razna, o vreme mănâncă numai corcodușe, înțelegi?
― A, înțeleg, zise Adi, deși nu cred că înțelegea. Și când te-ai întors în România, continuă el, ce ți-ai adus din Franța, așa, de amintire?
Caporalului nu-i venea să creadă că Adi pusese întrebarea care și lui îi stătea pe limbă. Uitându-se când la mica gașcă de până acum, când la fata asta nouă, aterizată de pe altă planetă și totuși de aici, de aproape, îi simțea mai puțin răi, mai puțin dușmani. Și se gândi că ceea ce simțea pentru Alessia se cheamă recunoștință, dar nu era sigur. Trebuia neapărat să ajungă la litera r.
― Mi-am adus-o pe Jolie, zise Alessia ca și cum era evident pentru toată lumea.
― Cine e Jolie? întrebă Adela curioasă.
― Jolie e o pisică siameză, foarte inteligentă, curioasă și aventuroasă.
― Doar atât? insistă Adi. Ai stat în Franța atâția ani și ți-ai adus o pisică și atât?
― Cum doar atât? Jolie e mai scumpă decât tot aurul din Paris. Mititica, prin câte a trecut: paisprezece ore la vamă, apoi două săptămâni în carantină și fetiței îi dădură lacrimile.
― Bine, bine, zise Marian, deci tu te-ai dus în Franța să o vezi pe maică-ta cum calcă, să te înscrii în clasa zero, să te gândești la corcodușele bunicii și să îți cumperi o pisică. Păi, toate astea puteai să le faci și aici.
― Exact, zise Alessia, ștergându-și ochii cu o batistă călcată și brodată pe care și-o scoase din buzunarul de la pantaloni. Mă duc s-o aduc pe Jolie să ne jucăm leapșa cu ea! Și fugi să sune la interfon.

                                                                                                            *
Când se întoarse cu fuiorul de blană argintie într-o mână, Adi și Adela săriră să-l mângâie. Alessia îl dădu lor în grijă și se apropie, puțin emoționată, de Marian. Scoase cealaltă mână de la spate și i-o întinse. În punga de cadouri, Marian își recunoscu pantalonii scurți, erau cusuți și călcați. Îi mulțumi cu un zâmbet stângaci și, curios, scoase cartea pe coperta căreia scria Mic dicționar de nume proprii străine. Se uită la cuprins: 263 de pagini. Uau! și ochii lui verzi căpătară brusc străluciri de smarald.
― Ți-o dau de tot. Eu am terminat-o. Alessia: protector al oamenilor. Ce zici, caporale, am trecut testul?

Luminița Colopelnic




Refugiul (autor, prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN




Sighet – Album retro (XVI)

Podul de peste râul Iza, de la Puskapor, construit în perioada interbelică. Edilii orașului s-au mobilizat pentru „a investi” în obiective durabile – deși termenul nu era la modă în acea perioadă.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

 

Salut, Sighet!




Sighet – Album retro (XV)

Turnul de observare și popicăria de pe platoul Solovan la sfârșitul perioadei interbelice. Accesul era destul de facil, pe serpentinele amenajate ale Solovanului.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

 

Salut, Sighet!

 




Nostalgii din Sighetul de altădată și de mai apoi (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.