Există mereu ceva, undeva, care ne poate face fericiți (autor, Ștefania Miculescu)

Ștefania Miculescu

Haideți să vorbim puțin despre noi, în această perioadă de izolare. Haideți să stăm jos la o cafea într-o cameră goală, tolăniţi într-o relaxare profundă și pentru o secundă să stăm cu persoana noastră. Atât.

Probabil primul lucru pe care poţi să il gândești într-o interacțiune atât de abstractă este cât de puternică poate fii prezentă singurătății sufletului în mintea noastră. Cât de singuri putem să fim în realitate, atunci când înțelegem că, indiferent de cât de iubiți suntem de cei din jur, nimeni, dar nimeni, nu te poate înțelege pe tine așa cum o faci tu.

După valuri de gânduri încâlcite, ajungem la concluzia că poate, e bine să fim singuri uneori și că acest fapt nu ar trebui să ne sperie. Dar ce ar trebui să ne sperie? Simplu. Timpul pe care îl petrecem cu oamenii care ne fac sa ne simțim mai puțin singuri. Ne gândim să investim mai mult timp cu familia, cu prietenii, cu cei pe care ii iubim, cei care ne vindecă rănile, cei ce vor să ne vadă fericiți. Să profităm de fiecare moment cu ei, pentru că niciodată nu știm când nu vor mai fi, când nu vom mai fi… să ținem de fiecare secundă petrecută cu ei ca de ultima picătură de apă. Realizăm că și atunci cand momentele sunt grele, poate e mai bine să ne mușcăm limba și să înțelegem că timpul petrecut în distanță și supărare, e doar timp petrecut greșit.

După ce ne aducem aminte de valorile sociale, ne aducem aminte că mai sunt lucuri in viața care, deși nu ne fac să ne simțim mai puțin singuri, cu siguranță ne fac fericiți… lucruri precum cafeaua sau razele soarelui de după-masă care intră în casă, sunetul liniștii, al naturii, ciocolata, cărțile, florile, multe, multe, detalii mărunte și mai mărunte, aproape invizibile cu ochiul omului preocupat de viața cotideană.

Apoi, ne întoarcem în tabloul cel mare, înapoi la noi și la discuția noastră. Ne vedem într-un punct în care înțelegem că, indiferent de situație, există mereu ceva, undeva, care ne poate face fericiți. Observăm că, timpul dispare și vine prea repede și că ne ramâne o singură variantă spre a fi confortabili în poziția de victimă a timpului. Să fim cea mai bună variantă a noastră în fiecare zi, cu cei ce merită.

Tu când ai stat ultima dată cu tine la o cafea?

Ștefania MICULESCU
studentă, Facultatea de Drept, UBB, Cluj-Napoca




Aș putea să scriu despre… (autor, Ștefania Miculescu)

Îmi e greu să scriu.

Îmi e greu să scriu ce simt în ultima vreme, în ultimul timp… și nu știu de ce. Acum câțiva ani, simțeam că fiecare colţ al interiorului meu are ceva de spus dacă nu de strigat, într-o lume atâta de tăcută și de ignorantă. Astăzi, simt doar că acea voce e doar în interiorul meu și ea sună ca o melodie în surdină, dată pe un volum mic, ca să nu deranjeze restul gândurilor de zi cu zi. Nu înteleg dacă mă pierd sau pur și simplu nu mă mai iubesc destul de mult încât să mă las să fac parte din mine.

Să fii tânar e groaznic și atât de frumos în acelasi timp, încât aș putea să scriu despre fericire pe hârtie, pe pereți, în poze și în sticle de vin, dar aș putea scrie și nopți întregi despre supărare, despre gânduri care îmi bat la ușă, pe rând, să mă doboare la pământ. Aș putea să scriu despre atâtea coincidențe care-mi oferă șansa să zâmbesc și totuși să pot doar să-mi ordonez cuvintele în ură. E complicat. Simt totul și nimic în același timp, tot timpul, ca și cum aș pluti pe un val de nepăsare către ceea ce există în îndepartarea ființei mele și totuși, dacă ceva lovește mai aproape de suflet, pot să umplu căsuțe vocale cu frustrări și supărări nesemnificative. Nu e niciodată vorba că nu doresc să scriu, dar pentru cineva care trebuie să își desfacă pieptul în carne vie ca să își poată vărsa pe o foaie un gram de sentiment, vulnerabilitatea nu e prea prietenoasă cu mine.

Pe lângă toate astea, sunt într-o perioada în care încerc să îmi dau seama ce se întamplă, în care fiecare pas pe care îl fac îmi aduce o nouă întrebare, uneori o altă supărare și, rareori, o rază de înțelegere a ceea ce ar trebui să cunosc. Sunt zile în care mă trezesc plină de forță să construiesc un drum spre succes și zile în care îmi doresc să îmi ascund existența între două perne și să nu văd o altă pereche de ochi.

Cum aș putea să scriu, despre ce simt și ce trăiesc, când știu că mâine s-ar putea să prind alte ramuri și alte sensuri? Ironic e, că doar scriind, pot să îmi răspund la această întrebare.

Ștefania MICULESCU
studentă




CNDV-iștii performeri și în dezbateri! (autor, Luminița Colopelnic)

Spre deosebire de regimurile totalitare sau nedemocratice în care un set limitat de idei este impus ca adevăr absolut, societățile democratice depind de schimbul deschis și liber de opinii. Pentru ca democrația să funcționeze, valorile pe care debate-ul le încurajează – gândirea critică, toleranța și capacitatea de persuasiune – se cer prețuite și încurajate.

Astfel, miercuri, 6 iunie, a avut loc la Baia Mare etapa județeană a Olimpiadei „Tinerii dezbat”, aflată la a doua ediție. Cu o mai lungă tradiție de concurs național, în anul școlar 2016-2017 această competiție se transformă în olimpiadă pentru a sublinia importanța exersării abilităților de comunicare în spațiu public, de gândire critică și de argumentare logică.

După o astfel de confruntare, echipa Colegiului Național „Dragoș Vodă” formată din elevii Darius Colopelnic, clasa a XI-a, Ștefania Miculescu, clasa a XI-a și Crina Tămaș, clasa a X-a, s-a clasat pe locul al III-lea, un rezultat bun pentru prima participare, un început promițător.

După o documentare riguroasă asupra stării de fapt cu privire la teme precum uniformele școlare sau educația financiară la liceu, 8 licee cu echipe de începători și/sau avansați s-au confruntat pentru a demonstra că adevărul nu este final, ci deschis îmbunătățirii, iar discuția critică este cea care ne duce mai aproape de adevăr. Arbitrii au evaluat conținutul, stilul și strategia echipelor. De asemenea, ascultarea atentă, umorul și fair-play-ul au fost și sunt importante în această competiție, dar și răbdarea, concentrarea în condițiile în care debate-ul a durat 8 ore.

Dacă încă vă întrebați: la ce bun să dezbați? Ei bine, răspunsurile sunt multiple. În primul rând, pentru a deprinde argumentarea, vitală pentru a hotărî în multe situații din viața cotidiană în care apar diferențe de opinii, întrebări sau incertitudini. Adică pentru formarea discernământului. În al doilea rând, pentru că într-o societate modernă, lucrurile evoluează datorită schimbului liber de idei. Și nu în ultimul rând, pentru a oferi tinerilor o posibilitate de a se întâlni și altfel, de a se întâlni în idei și opinii.

Ce frumos și util ar fi dacă în Sighet s-ar crea un club de dezbateri cu întâlniri săptămânale ale tinerilor de liceu, monitorizați de studenți sau profesori atrași de acest domeniu! Sunt atâtea chestiuni de dezbătut! În plus, am veni cu o soluție la întrebarea rămasă deschisă: ce să facă tinerii sigheteni în timpul liber? Stimulați de această confruntare frumoasă de la Baia Mare, primul pas a fost făcut la CNDV: un curs de pregătire a profesorilor/ consilierilor educativi interesați de dezbateri va începe în vacanța de vară.

Prof. Luminița Colopelnic, consilier educativ, coordonator al echipei câștigătoare




Jurnal de (pseudo) vacanță: elev de serviciu (autor, Ștefania Miculescu)

Dragi cititori, astăzi m-am gândit să vă povestesc din lumea noastră, a elevilor. Probabil ați observat numărul mare de tineri care lucrează pe timpul verii, copii care își doresc să muncească din propria inițiativă.

Eu, la rândul meu, lucrez la o cafenea. Am fost întrebată de multe ori: „Cum de te-ai angajat?”. Păi, dacă ocolim motivele adevărate pentru care am ieșit cu fruntea înainte din bârlogul meu, răspunsul este simplu: „Să îmi strâng niște bănuți, pentru anul viitor, poate pentru o vacanță, să ies la un suc cu prietenii…”. Lucrurile nu stau chiar așa!

Din punctul meu de vedere, principalul motiv pentru care e „la modă” să fii elev și să lucrezi, e sentimentul de independență pe care ți-l oferă salarul câștigat de tine. Toți ne dorim să fim pe cont propriu, ce-i drept, puțin cam repede. Ne imaginăm cum e să nu mai stăm cu părinții, să facem ce ne taie capul… dar, noroc cu realitatea care ne ține în frâu… sau părinții, depinde care dintre variante te prind mai repede. Sunt banii munciți de tine, așa că poți să îi gestionezi, după cum știi mai bine. Îi împarți, păstrezi o parte pentru călătorii, iar restul de cheltuit la „un suc”.

Pentru noi, sau cel puțin pentru mine, sentimentul de independență a venit odată cu satisfacția pe care o primesc când văd că munca mea este apreciată și luată în serios. Am reușit să înțeleg mult mai bine adevărata valoare a banului, cât și să apreciez eforturile pe care le fac părinții mei ca să îmi ofere tot confortul posibil. Am înțeles și că fiecare muncă este grea, indiferent de cum pare la suprafață.

Așa că, răspunsul meu e mai simplu: lucrez pentru a mă provoca, pentru a demonstra că sunt destul de înțeleaptă să-mi strâng niște bani și bineînțeles, pentru a scăpa de partea cu „Mami/Tati, ce bine arăți astăzi!”.

Autor, Ștefania Miculescu
clasa a X-a C, Colegiul Național Dragoș Vodă