Speram ca atunci când urma să revin cu un articol să fie unul vesel, probabil despre noile schimbări ce au loc în viața mea, însă o întâmplare de zilele trecute m-a făcut să abordez un subiect mai serios de data aceasta și mai exact rușinea de a vorbi despre sănătatea mentală, anxietate, depresie și terapie.
Moartea lui Liam Payne a zguduit profund milioane de oameni din întreaga lume, eu fiind unul dintre ei. Un artist iubit, o figură publică… ce părea să aibă totul – succes, faimă, talent – dar care, dincolo de reflectoarele scenei, se lupta cu demoni invizibili. Depresia, anxietatea și hate-ul din online au jucat un rol devastator în viața lui, lăsând în urmă o pierdere tragică și două întrebări apăsătoare: de ce ne este greu să vorbim deschis despre sănătatea noastră mentală? De ce continuăm să fim răi în mediul online, chit că este vorba despre o persoană publică?
Pentru mulți dintre noi, rușinea de a admite că suferim este aproape copleșitoare. Ne temem de judecata celor din jur, de stigmatizarea care vine odată cu recunoașterea faptului că, indiferent de vârstă sau statut, ne confruntăm cu probleme ce nu pot fi rezolvate pe cont propriu. Moartea lui Liam ne amintește că depresia nu discriminează – poate aftecta pe oricine, chiar și pe cei care par invincibili. Totodată, tragedia sa subliniază o realitate dureroasă: cultura tăcerii și a negării ne împinge adesea într-un colț întunecat, unde singurătatea devine o povară prea greu de dus.
Acest articol nu este doar un omagiu adus unui suflet pierdut, ci și un apel la acțiune. Este timpul să vorbim deschis despre sănătatea noastră mentală, să lăsăm rușinea deoparte și să înțelegem că a cere ajutorul nu este un semn de slăbiciune, ci un act de curaj. Să discutăm despre depresie, anxietate și presiunea pe care hate-ul din online o pune asupra noastră – pentru că tăcerea nu face decât să alimenteze suferința.
În rândul adulților, dar și al adolescenților, există o rușine generalizată în a recunoaște că sănătatea mentală are nevoie de atenție. În multe societăți, inclusiv în cultura noastră, recunoașterea faptului că te confrunți cu depresia sau anxietatea este percepută adesea ca un semn de slăbiciune. Ne temem că vom fi judecați sau respinși, că vom fi considerați „prea sensibili” sau „incapabili să facem față”. Pentru mulți bărbați, în special, presiunea de a fi „puternici” și „stabili” adâncește și mai mult această rușine. Această tăcere devine o mască  pe care o purtăm pentru a menține aparențele, în timp ce în interior ne simțim din ce în ce mai pierduți.
Această rușine nu doar că ne împiedică să cerem ajutor, ci ne izolează. Ne face să credem că suntem singuri în suferința noastră, când, în realitate, milioane de oameni se confruntă cu aceleași probleme. Depresia și anxietatea nu aleg după vârstă, statut social sau gen – ele pot afecta pe oricine. Să vorbim deschis despre ele este primul pas spre vindecare, dar și spre a sparge acest stigmat dăunător care ne ține prizonieri în tăcere.
Cum spuneam și la început, moartea lui Liam Payne ne-a zguduit pe toți. Un artist cunoscut, iubit de milioane de fani, care părea să aibă tot ce și-ar fi dorit – faimă, succes, talent. Cu toate acestea, Liam nu a ascuns niciodată faptul că se confrunta cu depresia. De-a lungul carierei sale a vorbit deschis despre presiunile pe care le simțea și despre greutățile care îl măcinau. Această deschidere a fost un semn clar că, dincolo de fațada de artist de succes, Liam era un om care cerea, indirect, ajutor. În spatele zâmbetului său molipsitor se ascundea un suflet rănit, nu un suflet rău.
Dar, în loc să primească sprijin și înțelegere, Liam s-a confruntat cu valuri de hate în mediul online. Critici, mesaje pline de jigniri și atacuri personale – toate acestea au adâncit rănile deja provocate de depresie. Pentru el, hate-ul online nu a fost doar o răutate trecătoare, ci a devenit o povară emoțională care l-a împins și mai departe în întunericul în care deja se afla. Într-o lume în care ar fi trebuit să găsească alinare și sprijin, a fost întâmpinat cu ură și respingere, mai ales după ce One Direction au luat o pauză care până la urmă a devenit confirmarea unei despărțiri.
Fiecare mesaj negativ, fiecare comentariu toxic a contribuit la un sentiment crescând de neîncredere și izolare. În mod tragic, aceste cuvinte de ură au devenit pentru Liam o confirmare a celor mai întunecate gânduri pe care depresia i le aducea: că nu este suficient de bun, că nu merita să fie iubit, că toată lumea îl urăște. Deși el a încercat să vorbească despre suferința sa, lumea din jur a răspuns cu o tăcere dureroasă sau, și mai grav, cu ură. Iar acum țin să menționez că nu sunt de acord cu toate acțiunile lui Liam, dar fiecare om duce o luptă interioară de care noi nu știm, iar amenințările și hate-ul nu vor ajuta în niciun mod acea persoană să devină mai bună, mai ales când persoana respectivă spune că vrea să se schimbe și că regretă acțiunile făcute.
Cazul lui Liam Payne ne forțează să privim cu atenție efectele devastatoare pe care le poate avea hate-ul din mediul online. În epoca rețelelor sociale, cuvintele noastre călătoresc rapid, ajungând la persoane care, poate, sunt deja într-o stare emoțională fragilă. Deși hate-ul poate părea inofensiv pentru cel care îl aruncă în online, pentru cei care îl primesc, efectul poate fi devastator.
Comentariile negative nu sunt doar simple cuvinte – ele pot răni profund și pot agrava problemele deja existente de sănătate mentală. Persoanele care se luptă cu depresia sau anxietatea sunt extrem de vulnerabile la aceste atacuri. Pentru ele, fiecare comentariu dur poate alimenta gânduri autodistructive și poate întâri sentimentul de izolare și neîncredere în sine.
Este crucial să conștientizăm puterea cuvintelor noastre. În spatele fiecărei postări sau imagini pe care o vedem pe rețelele de socializare se află un OM REAL, cu emoții și lupte personale. Este timpul să ne asumăm responsabilitatea pentru felul în care ne comportăm online și să încurajăm un mediu mai empatic și mai susținător.
Pentru mulți dintre noi, a recunoaște că avem nevoie de ajutor este înfricoșător. Ne temem că vom fi judecați, că oamenii din jur nu ne vor înțelege sau că vor crede că nu suntem capabili să ne descurcăm cu viața. Această teamă de a cere ajutor devine o barieră invizibilă, dar extrem de puternică.
Tăcerea însă NU este o soluție. A cere ajutor este un semn de curaj, nu un semn de slăbiciune. Este un prim pas spre vindecare și spre a ne recăpăta controlul asupra vieții noastre. Fie că alegem să mergem la terapie, să vorbim cu un prieten apropiat sau să căutăm sprijin într-o comunitate online, este esențial să nu ne închidem în noi înșine. Sănătatea mentală trebuie să fie o prioritate, iar a vorbi despre suferințele noastre ar trebui să fie normalizat, nu stigmatizat.
Pierderea lui Liam a venit ca un mare apel la trezire pentru mine. Ne arată cât de urgent este să schimbăm modul în care discutăm despre sănătatea mentală. Fiecare dintre noi poate juca un rol în crearea unei culturi a empatiei și a sprijinului. În loc să răspundem cu ură și judecată, trebuie să oferim compasiune și înțelegere. Fiecare gest mic de bunătate poate face o diferență enormă pentru cineva care se luptă cu propria minte.
Așadar, haideți să începem să vorbim deschis despre depresie și anxietate. Să nu ne fie rușine să cerem ajutor atunci când avem nevoie și să oferim sprijin celor din jurul nostru. În fața luptei cu sănătatea mentală, tăcerea ucide. Dar cuvintele, atunci când sunt pline de bunătate și înțelegere, ar putea vindeca. Iar atunci când împrăștiem ură asupra cuiva în mediul online să nu uităm, la finalul zilei, că persoana aceea este un om, un frate, o soră, copilul sau părintele cuiva, la fel ca noi toți.

Liam Payne a fost mai mult decât un artist; a fost un om care a purtat cu el atât de multe emoții și vulnerbilități, împărtășindu-le cu lumea într-un mod sincer și profund. Moștenirea lui va rămâne vie prin muzica și amintirile pe care le-a lăsat în urmă. Ne-ai învățat că nimic nu e greșit în a cere ajutor și că deschiderea sufletească este un act de curaj. Versurile din „Hey Angel” rezonează cu această pierdere și ne amintesc că, undeva, Liam veghează asupra noastră: „Hey Angel, do you look at us and laugh, when we hold on to the past? Hey angel, I wish I could be more like you, do you wish you could be more like me?”. Acum Liam este eliberat de suferințele sale, un înger care va rămâne mereu în inimile celor care l-au iubit și admirat. Ne vei lipsi profund Liam, dar vei fi mereu o lumină care strălucește deasupra noastră.

Antonia Ilaria Ștețiu
Studentă, ASE București

O să încep prin a spune „bine v-am regăsit” după o pauză… destul de lungă din cauza schimbărilor majore ce au avut loc în viața mea după terminarea liceului (CNDV Sighet). Din fericire, m-am întors și am o mulțime de lucruri de comunicat, mai ales persoanelor de vârsta mea sau apropiate de vârsta mea. Dar pentru început am o micuță „lecție” ce cred că se potivește tuturor, indiferent de vârstă: fiecare moment fericit este suficient, iar „excesul” nu duce niciodată la lucruri mai bune. Doar se îngrămădește și se îngrămădește peste lucrurile care sunt deja din belșug în fața noastră, cum ar fi respiratul, dansul, certurile, râsul și țipatul din toți rărunchii pe melodii naive de dragoste.

Două dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat până acum au fost că dacă nu sângerezi, nu vei crește niciodată (mulțumesc, Taylor Swift!). Al doilea în schimb… e dintr-un film care m-a marcat de prima dată când l-am văzut și a devenit unul dintre filmele care mereu îmi aduc zâmbetul pe buze și îmi oferă o stare de familiaritate, mai exact momentul din „Mamma mia” când Dona spune „viața e scurtă, lumea e mare… iar eu vreau să creez niște amintiri”. Nimeni nu crește rămânând în zona de confort… și recunosc… e cel mai greu lucru să pleci și să te rupi de tot, asta până o faci. După aceea vei realiza că este cea mai bună decizie și vei avea un sentiment de eliberare ca și cum ai întreaga lume la picioare (Și ghici ce? Chiar o ai!)

Am aproape 20 de ani, m-am mutat în celălat capăt al țării, undeva departe de părinți, bunici, prieteni. Nu cred că aș fi putut lua o decizie mai bună. Am avut o groază de momente la început în care, atunci când încercam să adorm, mă întrebam Oare am luat decizia cea bună? Oare nu mai bine mergeam la Cluj, mai aproape de casă și, mai ales, în același oraș cu prietenii mei? Cu toate acestea, în timp, am realizat că am găsit locul unde îmi doresc să fiu și pe care îl descopăr în fiecare zi… puțin câte puțin.
Cea mai mare frică a mea în momentul în care m-am mutat într-un oraș imens nu a fost traficul (deși mă sperie și mă va speria posibil încă mult și bine), ci teama că nu îmi voi face prieteni. Și, Doamne, cât am greșit! Odată ajunsă la facultate am realizat că toți colegii mei erau în aceeași situație ca mine și toți ne doream două chestii care merg mână-n mână: să ne facem un grup de prieteni cu care să ne putem distra și să profităm împreună de anii studenției. Când am realizat asta, totul a devenit ușor și am găsit niște persoane pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume și pe care le iubesc din suflet. Nu zic nu, puteți găsi toate tipurile de persoane, unele mai bune, altele mai puțin bune. Dar pe cei potriviți îi puteți recunoaște imediat. Ca să descriu altcumva… e exact ca atunci când eram la grădiniță și ne împrieteneam foarte ușor cu toți. Da, nu se mai folosește întrebarea „Vrei să fim prieteni?”, dar e la fel de ușor ca atunci. Nu gândi prea mult și doar… go with the flow.

Alt sfat pe care l-aș putea da, în oricare oraș ai merge, important este să… ieși. Ieși și profită de acești ani care nu se mai întorc (chiar dacă testele, colocviile și mai ales sesiunea vor fi și ele un stres). Ia-ți prietenii care îți acceptă toate nebuniile și planificați măcar o mică chestie în fiecare lună. O să vezi că așa viața va deveni mai palpitantă și mai frumoasă și vei fi mult mai fericit/ă.

Spre exemplu, eu și o prietenă am mers la un concert la Hard Rock Cafe zilele trecute și chiar dacă a fost o decizie destul de impulsivă (și îi mulțumesc, în caz că citește acest articol că a mers cu mine la cafenea cu 2 ore înainte de concert, ca să ne asigurăm că prindem loc în primul rând și m-a ascultat „țipând” toate piesele) a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am avut în ultima perioadă și pe care, sincer, nu îl voi uita prea repede. Iar după concert, târziu în noapte, am mâncat burgeri în mașină și am povestit cum a fost concertul, chit că urma să ne trezim în câteva ore pentru că aveam curs de la 7:30 dimineața. Deci, cum ziceam… ieși și creează-ți amintiri. Și în caz că prietenii tăi nu vor să iasă sau nu au chef în acel moment de concerte/ cafele/ explorat orașul… fă-o tu pe cont propriu. Du-te și profită de fiecare ocazie să cunoști oameni noi, niciodată nu ai de unde să știi pe cine vei întâlni și cum îți va schimba viața.
Cum am afirmat și la început… viața e scurtă, lumea e mare… du-te și fă-ți amintiri. Pentru că atunci când vei ajunge la o vârstă mai înaintată și vei privi înapoi la momentele astea nu-ți vei aminti că plângeai din vina lui X sau Y, nici definițiile învățate în liceu, ci îți vei aminti de momentele când ai simțit că ai trăit. Fericirea e o „opțiune” și e decizia noastră dacă vrem să fim fericiți sau nu. Așa că, de ce să lăsăm viața să treacă pe lângă noi, nu?

Dacă ești de-o vârstă cu mine și ai momente în care te gândești ce faci cu viața ta, sfatul meu e să respiri și să realizezi că ești acolo unde trebuie. Poate că perioada asta este despre momentele când ai o mini criză existențială și decizi într-un mod foarte impulsiv să-ți vopsești părul acasă, să plănuiești cu prietenii călătorii în care probabil nu veți merge prea repede, rețete eșuate, să fii rănit/ă în moduri în care nu vei mai permite nimănui să te rănească vreodată, să te separi de persoanele de care ai crezut că vor fi acolo pentru totdeauna, să te îndrăgostești atunci când crezi că nu o vei mai face vreodată, să plângi și să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni (chiar dacă poate cineva o face). Poate vârsta asta e despre încercarea de a înțelege viața, doar ca să realizezi că viața nu a fost niciodată vreun rebus pe care trebuie să îl rezolvi, ci doar un caleidoscop de experiențe pe care ești obligat/ă să le trăiești.

Așa că dragilor, poate v-am mai spus-o, bucurați-vă de tot. Bucurați-vă de fluturașii pe care îi aveți în stomac, bucurați-vă de naivitatea pură pe care o aveți în voi. Bucurați-vă de emoție și de presiune. Bucurați-vă de procesul de maturizare și vă garantez că veți găsi niște persoane minunate pe… drum. Înconjurați-vă de oameni de care vă pasă și pe care îi iubiți și se bucură să fie lângă voi pe drumul pe care mergeți. Petreceți timpul cu oamenii care vă iubesc. Profitați de fiecare oportunitate ce vi se arată și să nu vă pese ce au alții de „povestit” despre voi.

Ștețiu Antonia Ilaria
Studentă, anul I
Academia de Studii Economice București
Relații economice internaționale