Fraţii Armin şi Herman Groedel, originari din Friedberg (Hessen), s-au stabilit la Sighet în 1874, fiind câştigătorii concursului organizat de Administraţia Regală a Pădurilor. În scurt timp, au devenit cei mai bogaţi oameni din comitat.

În anul 1887, cei doi fraţi construiesc pe strada Thököly Imre, câte o vilă în stil eclectic, una în vecinătatea celeilalte. La scurt timp după terminarea lucrărilor, Hermann se mută la Braşov, vila fiind cumpărată de fratele său Armin. Ulterior, cele două clădiri sunt unificate printr-un corp central, mai impunător, conferind vilei un aspect unitar.

În jurul vilei se amenajează un frumos parc, cu dealuri artificiale, alei de castani sălbatici decorate cu sculpturi. Pentru copiii familiei Groedel, a fost amenajată o grădină specială, cu ciuperci, pitici, şi alte figurine de mari dimensiuni, confecţionate din ceramică. Grădina, care se întindea până în apropierea cimitirului reformat, avea un lac artificial, iar în grădina de flori a baronesei au fost ridicate filigorii şi pavilioane bogat decorate.

În interior, vila era la fel de somptuoasă: tavanul şi pereţii erau pictaţi de artişti, mobilierul sculptat avea o mare valoare, iar camerele şi holurile erau pline de sculpturi şi picturi de o inestimabilă valoare.

În anul 1903, Armin Groedel primeşte rangul de baron, cu toate că bârfele susţin că, de fapt, l-ar fi cumpărat. Soţia, Weiner Melania, era una dintre cele mai frumoase femei din oraş. Ultima ei dorinţă a fost să parcurgă ultimul drum prin grădina vilei. Doamna ei de companie, Hrotkó Terezia, o femeie cultă, i-a înălţat piatra funerară din cimitirul romano – catolic.

Imaginea grafică și text, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012

n.r. Vila Groedel este azi Căminul de Bătrâni de pe strada Dragoș Vodă, nr. 41

Astăzi, Clubul Rotary Voievodal a organizat un eveniment caritabil într-unul din restaurantele sighetene. Peste 70 de copii au primit o masă caldă fiind serviți de membrii Cluburilor Interact Sighetu Marmației, Rotaract și Rotary Voievodal. Invitații au avut parte de surprize. Piticii Ansamblului „Mugurelul” au dansat și au colindat în jurul bradului, iar trupa Let’s Dance a oferit câteva momente de dans. Alături de Crăciuniță, în persoana doamnei Mariana Șimon, președinte în mandatul 2016/2017 al clubului Rotary Voievodal, a sosit și Moș Crăciun. Copiii au „socializat” cu Moșul și și-au primit darurile. La eveniment a fost prezent și guvernatorul districtului 2241, Mircea Solovăstru, precum și viitorul guvernator, băimăreanul Emil Sopoian.

Autor, Diana Mariana Apopi

Norii negri ai vremurilor incerte se lasă peste Europa, sau peste UE s-o spunem mai tehnic, tocmai acum când creșterea economică a României are irizări optimiste. De vreo trei ani creștem încet dar nesperat de adevărat. Cine poartă responsabilitatea acestui succes?… evident, nu politicienii! Există două lumi “aproape” paralele: sectorul privat (neutru, în consolidare, avid de investiții) și sectorul public (anost, bun consumator) asezonat de segmentul politic (multicolor, dar foarte bine organizat). Lăsat în pace și fără a i se pune piedici cu orice preț, sectorul privat este cel care contribuie la creșterea sănătoasă a PIB-ului. Din fericire, în ultimii ani au fost relaxate anumite condiții din mediul economic deși micile întreprinderi sunt în continuare cel mai mult supuse riscului. Există totuși un aspect pozitiv, micile afaceri beneficiază de prezumpția de… flexibilitate. Nu se poate nega că au fost create și programe de finanțare – deși procedurile de accesare rămân foarte greoaie – pentru infuzia de cash în sectorul privat pe partea de investiții, inclusiv de la bugetul de stat (mai ales pentru start – up – uri). Teoretic poți crește dacă ai șansa unui grant, care să-ți aducă bani “gratis” la momentul oportun. Dar, în marea majoritate a cazurilor se ratează momentul cheie, acel punct “critic” în care poți fi “împins” spre dezvoltare.

Sursa consistentă de bani nerambursabili și anume fondurile europene, fonduri ce încă se absorb într-un procent nesatisfăcător, țin de o zonă în care poveștile de succes sunt de domeniul excepției. Noi ar fi trebuit să “forțăm” modernizarea țării in integrum, nu să forțăm privatizarea patrimoniului public în avantajul “inițiaților”. De-abia acum ies la iveală, în ritm amețitor, ilegalitățile și matrapazlâcurile celor care s-au capitalizat din… nimic. Justiția se trezește încet și a început să țină contabilitatea evaziunii, fără a fi în pas și cu recuperarea prejudiciilor. Oricum, este încă foarte rentabil să faci pușcărie și să rămâi cel puțin cu o parte (bună) din banii furați de fapt din visteria țării.

Lucrurile s-au “așezat” oarecum, cei care s-au “albit” între timp (vorba americanilor cu făcutul primului milion de dolari, nu-i o glumă!) au reușit să-și crească averile, unii dirijând banii spre investiții sustenabile dar, problema gravă rămâne, la o analiză corectă, soliditatea economică a clasei de mijloc, cea care aduce unei societăți dezvoltate bunăstarea durabilă. Mai putem contabiliza un boom spectaculos al sectorului IT, dar, fără alte câteva ramuri care să ajute și partea de “hard” noi vom rămâne tot în lumea… periferiei. Stăm foarte bine și la exportul de materie cenușie dar asta ne aduce tot minusuri la buget.

Există o mare discrepanță între orașele grele din țară (București, Cluj, Tmișoara și încă 2 – 3 centre urbane) și zonele gri sau incolore din regiunile mult rămase în urmă. Într-o zonă gri se zbate și Sighetul, lipsit de investiții majore, lipsit de idei spectaculoase și – nu în ultimul rând – ducând o lipsă acută de resurse umane, meseriași, profesioniști cu studii superioare, etc. Fabricile mari din urbea noastră duc lipsă de forță de muncă, Spitalul Municipal nu are suficienți medici specialiști, micii antreprenori sunt “neinstruiți” pentru situațiile limită, populația orașului nu prea are chef de viață (vorba unui prieten!). Lipsește bucuria zilnică! Oare, de ce?

Banii, în economia Sighetului sunt și azi prea puțini. Dacă nivelul de trai al sighetenilor (și chiar al Maramureșului) stă doar pe la mijlocul clasamentului din România, poate că “vina” o poartă și cei aproape 10.000 de cetățeni “dispăruți” din oraș, care au uitat să mai alimenteze constant (evident din cauza crizei economice mondiale) conturile celor de acasă. Probabil că s-a saturat și Europa de noi (Anglia în mod sigur!) și nu ne mai plătește rezonabil, unii dintre ai noștri fiind deja (fericiți) șomeri ai Vestului. Analizând situația socio – economică a Sighetului în comparație chiar și cu Baia Mare, vom observa mai multe puncte slabe, care ne confirmă teoria conform căreia Uniunea Europeană ne-a oferit firmituri (evident nu doar din vina ei, aici putem discuta și despre capacitatea noastră creativă și managerială în întocmirea de proiecte).

Neavând nicio șansă să ne îmbogățim, propun să ieșim cu Sighetul din Uniunea Europeană că tot nu mai avem mari speranțe la banii lor (excepție fiind politicienii actuali și viitori, ce promit fonduri de parcă le-ar câștiga la… poker) . Un Sighet exit, să-l numim “siexit” ar atrage atenția Europei și, probabil, am avea cel puțin un incoming turistic exploziv, lumea s-ar înghesui să vadă minunea din Centrul Europei, atitudinea noastră hotărâtă și demnă va regenera pofta de viață a locuitorilor orașului nostru, dorința de-a rămâne aici (în primul rând pentru cei tineri!) și de-a ne consuma local resursele, fără să cotizăm la birocratica Uniune.

Cred că pasul strategic pentru noi, în lipsă de alte idei, măcar de-ar fi să ne consolidăm izolarea, ar fi această ieșire spectaculoasă dintre bogații de la masa plină de stele (galbene și nu numai), pentru a le demonstra că noi suntem printre cei mai hotărâți și serioși oameni de la munte și ne apărăm așa cum știm mai ales “sărăcia și nevoile și…”…și nu știu ce a mai rămas. Să le arătăm noi europenilor, dar mai ales vecinilor, cu o mișcare anticipativă, mușchii, că prea mulți ani, zeci de ani, s-au folosit de mușchii și de creierele noastre!

Sunt hotărât, votez “Sighet exit”!…

Autor, Ion Mariș

sursă foto fundal: Peter Lengyel

Dr. Rose Bilbool (Perl Rózsika) s-a născut la Sighet la 9 decembrie 1909 într-o familie de evrei pioşi (tatăl este descendent a rabinului Itzhak Taub de Kalever) cu opt copii: patru fete, printre care şi celebrul ginecolog Gisella Perl, şi patru băieţi. Cu toată stricteţea ortodoxismului iudaic, părinţii şi-au încurajat copiii să continue studiile astfel că trei dintre băieţi şi toate fetele au urmat studii superioare dintre care Rózsika, în anul 1933 se înscrie la Facultatea de Farmacie de la Bucureşti. Datorită intensificării activităţilor antisemite ale Gărzii de Fier, după terminarea studiilor, în 1939 emigrează în Palestina unde se alătură mişcării Haganah („Apărarea”, mişcare paramilitară sub Mandatul Britanic) şi se înscrie la Universitatea Ebraică din Ierusalim. O întâmplare din vara anului 1940 îi va schimba viaţa: cu ocazia unei excursii efectuate cu un grup de prieteni la Jericho, zăreşte pe taraba unui negustor arab un fruct – papaya – pe care nu-l mai văzuse înainte. Rose cumpără un exemplar pentru a-l duce profesorului ei de botanică dar, pe drumul de întoarcere, grupul întâlneşte un ofiţer britanic rănit care pierdea sânge. Cum grupul nu avea medicamente sau altceva cu care să oprească hemoragia care risca să fie fatală, Rose taie papaya în două şi aplică jumătatea pe rană. Spre surpriza tuturor, pe drumul spre spitalul militar, sângerarea încetează. Miraculosul efect al fructului de papaya trezeşte interesul Rosei care-l supune unei serii de cercetări şi analize care au ca rezultat un unguent hemostatic („Normacream”) folosit de atunci în multe dintre clinicile lumii precum şi o serie de preparate cosmetice. Rose Perl s-a căsătorit cu cu un om de afaceri evreu din Irak cu care se mută la Beirut în Liban unde dă naştere la doi copii, un fiu Francis şi o fiică Norma. Datorită situaţiei politice din Orientul Mijlociu din anii ’60, familia pleacă în SUA de unde ulterior se întoarce, stabilindu-se definitiv în Israel. Fire aventuroasă şi luptătoare neobosită pentru pace, Rose Bilbool a cucerit inimile şi încrederea atât a israelienilor cât şi a palestinenilor care o alintă cu numele de Rose of Jericho (Trandafirul din Jericho) sau Papaya Lady (Doamna Papaya). A publicat un volumul autobiografic intitulat „Personally Speaking: Deeds Recounted from Siget to Jerusalem” („Puncte de vedere: Fapte narate din Sighet la Ierusalim”).

Autor, Ioan J. Popescu

Ștefan Hrușcă s-a născut la Ieud (Țara Maramureșului), în 08 decembrie 1957, fiind unul dintre cei mai importanți cantautori, vocea distinctă a colindelor maramureșene. S-a stabilit din 1991 în Canada, dar revine an de an acasă, în România, pentru tradiționalele concerte de colinde pe care le susține în marile orașe din țară.

sursă foto: facebook

Afară a început febra. Înlăuntru încep să se ascută lupte. E un peisaj cunoscut, care revine, cu ostentație și tumult, cu un deja-vu gregar sau recuperator, peste universul nostru, al oamenilor. Brusc și nelalocul lor, se fac înțelegeri, acorduri, alianțe, uniuni. False afișări care știm cu toții că nu vor ține decât până la trecerea rîului. În cel mai bun caz. Pentru că, în multe situații, în vâltoarea apelor, se aruncă unii pe alții, se îmbrîncesc, se calcă în picioare, se face orice pentru a trece pe malul celălalt, fără a se ține cont că este doar un mal, nimic mai mult. Se țes urzeli, intrigi, se rup legături vechi, se pierd prietenii – toate pe fondul afișării ostentative, de pe stâlpi pe ziduri sau de pe garduri pe cer, a ceea ce nu suntem în realitate. Brusc reinventăm – doar în registrul mărturisirii – valori, credințe, biserica, familia, bunul simț. Toate cu un afișaj excesiv, aproape convingător. Renunțăm la oameni pentru a câștiga voturi; împărțim zîmbete pentru a câștiga, pe moment, simpatie. În spatele cuvintelor nu se mai ascund oameni sau sentimente, ci numere. Convertim, cu îndârjire, tot ce avem mai bun pentru a ne face calcule, a aduna, a număra. Uitând cu desăvârșire că poți câștiga o lume întreagă, dar ce folos dacă îți pierzi sufletul!? Invocăm, blamăm, tot sub semnul cîștigului, criza. Și mă gândesc ce bine ar fi să ne aducem aminte de adevăratele momente de criză ale lumii noastre, cum ar fi și cel în care, după un război mondial, câțiva călugări s-au adunat la Mănăstirea Optina, în Rusia, pentru a clădi, din cuvinte, un crez. Și câți oare dintre noi îl cunosc? Și dintre cei ce îl cunosc, mă întreb câți oare îl pot simți…

„Doamne, dă-mi puterea să primesc cu sufeltul liniştit tot ceea ce îmi va aduce ziua de mâine. Dă-mi puterea să mă las cu totul în Voia Ta cea Sfântă. Şi în fiecare clipă stai în preajma mea şi întăreşte-mă. Orice veste va aduce cu sine ziua de mâine, bună sau rea, învaţă-mă să o primesc cu inima împăcată şi cu încuviinţarea neclintită că Voinţa Ta stă deasupra tuturor. Fie ca în tot ce fac şi în tot ce spun Voia Ta să-mi stăpânească cugetul şi simţirea. Iar cînd asupra mea vor veni împrejurări neaşteptate, ajută-mă să nu uit că Tu le-ai trimis. Dă-mi puterea să lucrez cu tărie şi
înţelepciune în comunitatea din care fac parte fără să amărăsc pe aproapele meu. Ajută-mă, Doamne, să pot duce povara zilei de mâine cu toate câte le va aduce ea. Struneşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să sper, să cred, să îndur, să iubesc şi să iert. Iar cînd mă rog fie ca Tu însuţi să fii Cel ce se roagă în mine. Amin.”

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto (principală): www.realitatea.net

Moș Nicolae a fost darnic și în acest an, întreptându-și atenția și către 30 de copii de la trei case de tip familial din Sighetu Marmației care au primit din partea membrilor Kiwanis Maramureș cadouri. De bucurie și zâmbete au avut parte și 40 de copii, tot cu ocazia Moșului Nicolae, de la școala gimnazială și grădinița din cătunul Uloha din comuna Poienile de sub Munte, princhindei la care au ajuns cu cadouri membrii Kiwanis Maramureș. Totodată, au fost donate jucării, materiale didactice și îmbrăcăminte la 130 de copii de la Centrul de Educație Incluzivă Sighet (Școala Specială).

De asemenea, recent, Kiwanis Maramureș a distribuit către Spitalul Municipal Sighetu Marmației 5 tone de materiale (paturi, mobilier medical, fotolii rulante, consumabile etc) și a donat 2 fotolii rulante electrice performante unor persoane cu probleme de sănătate din Sighet și Ieud. Pe data de 3 decembrie 2016, s-a încheiat proiectul prin care Kiwanis Maramureș a sărbătorit zilele de naștere a 11 copii dintr-o casă de tip familial din Sighetu Marmației. Fiecare copil a avut parte de un tort aniversar, de cadouri și bineînțeles de oameni dragi care i-au cântat La Mulți Ani, o bucurie de nedescris atât pentru fiecare sărbătorit, cât și pentru voluntarii din Clubul Kiwanis Maramureș.

Membrii din Clubul Kiwanis Maramureș au fost răsplătiți cu colinde, poezii, zâmbete și bucuria acestor copii frumoși, talentați și plini de emoție.

Pe facebook Kiwanis Maramures (organizație non-profit)

Președinte Kiwanis Club Maramureș
Adela Ulici – tel: 0744.289.461

Sursa: comunicat de presă

Binecunoscutul violonist Florin Ionescu – Galați (fiul dirijorului Ilarion Ionescu-Galați) a revenit la Sighet cu un recital foarte apreciat de public, oferit celor prezenți la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică din municipiul nostru, în 22 noiembrie 2016.

Florin Ionescu – Galați (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) a cântat în toate marile și celebrele săli ale lumii: Carnegie Hall NY, Beethoven Halle Bonn, Santori Hall Tokyo, Bilkent Ankara, etc., fiind acompaniat de orchestrele filarmonice din U.S.A., Germania, Japonia, Turcia, Grecia, Canada, Elveția, etc.

Prezența solistului Filarmonicii din Brașov la Sighet a fost facilitată de Rotary Club Sighet. Maestrul a fost acompaniat la pian de doamna Corina Ibănescu. Programul muzical al violonistului a cuprins lucrări de Giuseppe Tartini, Friedrich Kreisler, Pablo de Sarasate, Camille Saint – Saëns, Vittorio Monti.

Peste 200 de spectatori au asistat plăcut impresionați la o demonstrație de virtuozitate și trăire maximă a splendidei muzici interpretate de un adevărat MAESTRU al viorii.

Florin Ionescu Galați:

Autor, Brîndușa Oanță

Liceul Tehnologic Marmația din Sighetu-Marmației se află printre câștigătorii unui proiect în valoare de 15. 000 de euro, bani sponsorizați de comunitatea ”Idei în Țara lui Andrei”. Proiectul se numește ”Artizan în Maramureș”, iar scopul acestuia este să renoveze, să modernizeze și să doteze cu utilaje și mașini, atelierul de croitorie al liceului.

”Mihaela Ona este cea care a auzit la radio de această competiție de proiecte și a venit cu ideea la liceu. Pasul următor a fost să formăm o echipă de proiect și astfel l-am scris și l-am trimis mai departe. Anual se înscriu sute de proiecte, iar modalitatea de evaluare se împarte în două: un procent de 70% este acoperit de modul în care este scris proiectul, iar 30% contează numărul de voturi. Este astfel nu doar o competiție de idei, ci și una de voturi.”, declară Adriana Ioana Vescan, directorul liceului.

La întrebarea ”Cum ați reușit să strângeți peste 600 de voturi?”, d-na director răspunde:
”Am mers piramidal, din om în om. Am apelat la elevii noștri, ceea ce ne-a ridicat foarte mult procentul de voturi, apoi am apelat la foștii elevi cu mesajul ‘Dacă ți-e dor de liceul tău, oferă-i un ajutor’iar ziua Sfântului Andrei a fost benefică în ideea în care am mobilizat lumea prin toate rețelele de socializare să voteze: ”De ziua Sfântului Andrei, votează un proiect în țara lui Andrei.”

Proiectul este un pas înainte spre modernizarea liceului, însă oferă și efect pe termen lung fiindcă acest atelier poate fi ulterior închiriat pentru cursuri de formare profesională, iar elevii vor putea să își promoveze zona prin confecționarea unor obiecte de artizanat.

Autor, Diana Mariana Apopi

Decembrie, dintre toate lunile anului, este un fel de cireaşă de pe tort. Numele lunii vine de la cuvântul latinesc decem (zece) pentru că era a 10-a lună în calendarul roman vechi, devenind a 12-a în calendarul iulian iar mai apoi în cel gregorian. În limbaj popular e Undrea sau Andrea, de la sfântul Andrei sărbătorit pe 30 noiembrie, sărbătoare importantă a românilor. Dar nu, să nu credeţi că veţi citi ceva obiectiv şi bine documentat, e o pistă falsă, o introducere drăguţă, voi încerca să fiu cât mai subiectivă cu putinţă.

Decembrie este luna proiectelor fanteziste, a planurilor duse mai mult sau mai puţin la bun sfârşit, a cântărilor false sau pe mai multe voci şi a dorinţelor împlinite sau nici pe departe. „Ce faci de Rev?” devine laitmotivul majorităţii conversaţiilor din această lună cu răspunsuri extrem de variate, de la cele serioase, „La restaurant” sau „La schi în Austria”, la răspunsuri glumeţe de genul „La hotel plăpumioara” sau „Nu ştiu, cântărim opţiunile”. S-ar putea face nişte reguli de folosire a lunii decembrie pentru că, în mare, toţi tânjim după aceleaşi lucruri, toţi avem dorinţe de bine, confort şi îndestulare dar ceea ce diferă e manifestarea lor şi locul pe care îl ocupă pe lista cu priorităţi a fiecăruia.

În capul listei unora e iPhonul 7 prezentat cu mândrie pe facebook ca să ştie toţi că Moşul nu e acelaşi pentru toţi, pentru alţii, o familie prezentă cu mic cu mare în jurul mesei îmbelşugate e idealul de fericire. Mai sunt şi cei care sunt veşnic gri şi critică totul în jurul lor, îşi plătesc cu greu facturile şi nu se pot bucura într-o lună cu cheltuieli inutile. Sau cei care se bucură simplu, cu bani puţini, fără fast şi cu poftă de viaţă. Oamenii de afaceri cu profituri serioase, vânzătorii şi ospătarii care lucrează cât pentru un an şi pentru care sărbătorile ideale ar însemna somn continuu, copiii care aşteaptă vacanţa şi cei cu capul în nori şi vise la purtător. Pentru aceştia din urmă e greu să dai tot timpul peste o mulţime gata să te ia cu asalt pentru că se grăbeşte să-şi facă provizii, să cumpere, să încerce sau să măsoare.

Pare din ce spun aici că există mai multe tabere care se înfruntă în decembrie. Poate aşa şi este, ar trebui să ne regăsim într-o oază de linişte dar ne separă un ocean de agitaţie şi nelinişte. Ar trebui să fie totul alb dar beculeţele, luminiţele şi moşii căţărători apar ca dovezi incontestabile ale unei luni în care primează sărbătorile iar voia bună este un must have. Suntem diferiţi, e normal să ne placă lucruri diferite dar în decembrie apare un fel de uniformizare, ca o molimă colorată care pune stăpânire pe toate locurile cunoscute şi care va dispărea doar pe la mijlocul lunii ianuarie.

Ideea e că în decembrie devenim conştienţi de celălalt, de alteritatea noastră şi de faptul că devine din ce în ce mai greu să te bucuri de ceva real şi palpabil care să nu fie de mâncat, de băut sau de trăit virtual. Devine din ce în ce mai greu să îţi aperi universul interior. Dar, ca să nu fiu acuzată că devin mohorâtă, poate lumea veselă din jurul nostru, copiii care aşteaptă Moşul cu obrajii roşii, prietenii, aşa puţini sau unici cum sunt, oraşul, casa şi familia noastră, faptul că suntem cât de cât sănătoşi şi mai putem râde ori plânge, poate toate acestea înseamnă decembrie, final de an, bucurie şi clinchet de pahare.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto (principal): Peter Lengyel