Nimeni nu putea crede. La început. Apoi?… Erau tot mai mulți acei care vorbeau. Dar, cum se întîmplă de cele mai multe ori, vorba umblă de la unul la altul încît nu mai știi ce să crezi, zicînd că-i o altă poveste din bătrîni, spusă de unul care nu văzuse bine „din cauza păharului de horincă în plus”…

Se amuza fumînd seara o țigară și stînd la taclale cu oamenii satului. Mereu se afla unul să înceapă o istorie de să te crucești. Mai ales după lăsarea întunericului. Dacă pînă atunci se vorbea despre o nefăcută petrecută în alt sat, mai apropiat sau mai îndepărtat, iată că acum parascovenia se întîmpla chiar în satul lor!

„Știu eu cine ia laptele de la vaci și nu poate fi alta. Știu că moșu’ vorbea de baba Pălăguță. A murit de mult, cam după moșu’. De atunci nu s-a mai auzit așa ceva la noi, în Strîmtura. Zîcea moșu’ că nu-i greu să afli făptașul: tri case-n stînga și tri case-n dreapta, nici o vacă nu dă lapte”.

„Așa zîcea și buna, că și ea știa. Zîcea că baba Pălagă n-avea nici o vacă, da’ umbla cu bărbînța de lapte la Sighet. Și venea acasă cu grămadă de bani. Vecinii de lîngă ea nu aveau lapte deloc de la vaci cu toate că le dădeau de mîncare ce-i mai bun: numa’ buraci și mălai. Da’ nu vedeau lapte! Or chemat și veterinaru’ care le-o zîs că el n-o văst așa vaci mîndre și sănătoase în viața lui”.

„Nime’ nu credea la început, da’ o văzut tăți și o-nceput lumea a se-ntreba după o vreme cum de numa’ tri case-n stînga și tri în dreapta nu dau vacile pic de lapte? Că pe toată ulița nu-i nici un bai…”

„Am grăit eu cu Părască lu’ Grățian. Știa de vara ori nepoata lu’ Măcuța, Ileana lu’ Mitruț din Săcel. Era muiere arătoasă, de nu se afla alta mai mîndră ca ea. Rîdea cînd vedea bărbații dîndu-se de ceasul morții ca să… Ducea  lapte la Borșa, la tîrg. Da’ pînă nu vindea tăt laptele, nime’ din tîrg nu vindea. Numa’ după ce ea pleca. Parcă-i fărmăcase pe tăți… Vasile a Baciului zîcea că are pe dracu-n ea. Știa Vasile multe, că umblase pe la școli dar nu uitase de satul său în care multe se-ntîmplau. Dar pe care auzindu-le „domnii” cei de la oraș s-ar fi strîcat de rîs. Pînă cînd ar fi pățit-o pe pielea lor! De aceea Vasile boscorodea niște vorbe încîlcite, ca pentru a scăpa de făcătură de s-ar fi abătut asupra lui”.

„Știa destule povești și baba Rodovica, da’ și de ea rîdeau, zicînd că-i „dusă”! Că nu aveau știință de ce pățise sărmana de ea în tinerețe. Ferească Dumnezău!”

El asculta detașat poveștile spuse. Asta pînă-ntr-o zi cînd hotărî că are de gînd să vadă ce și cum. Începuse urmărirea babei, notînd riguros tot ce făcea ea, pe ore. Nu trecu mult și văzu că tot a treia zi mergea la oraș, ducînd cele două bărbînțe pline cu lapte. N-avea nici o vacă în ocol. Atunci?… Uneori plătea pe unul cu „taxiul” ca s-o ducă la Sighet, la piață.

De cum se lăsa noaptea, el pleca tiptil, ca într-o plimbare. Nu se oprea pînă la casa babei care trăia singură. Căuta să nu fie văzut. Cum se însera devreme, nu era nici țipenie pe uliță. Într-o seară întîrziase pînă după miezul nopții. Îi lua ceva timp ca să ajungă. Dar ce urma să vadă avea să-i ridice părul în cap de spaimă. Plecase la mînăstire pentru trei săptămîni ca să-și revină din șoc, postind și rugîndu-se mereu, zi și noapte, fără hodină, cum îl învățaseră călugării. Care aflaseră multe slujind acolo unde vin oameni cu necazuri parcă din altă lume. Avînd credință că se vor mîntui. Dar călugării nu vorbesc niciodată despre cîte le-a fost dat să vadă…

Tare greu scăpase el de vedenia care-i bîntuia somnul.

Tocmai era la poartă și vedea grajdul pustiu și carul de afară. Nici urmă de boi și vaci! „La ce i-o fi trebuind carul?”, se miră el. Noaptea era neagră ca smoala iar tăcerea din jur îl speria. Ca atunci cînd parcă auzi un țiuit în urechi de atîta liniște nefirească, știind într-o clipită că vine ceva din altă lume ca să-ți tulbure pacea  din suflet. Un lucru necurat…

Un scîrțîit slab îi atrase atenția. În întunericul nopții văzu o arătare cocîrjată care ieșise din casă pe tăcute, îndreptîndu-se către grajdul fără animale unde aștepta carul. Își ținu respirația cuprins de acea spaimă de necontrolat  pe care o simți cînd pășești pe cărarea cît palma de pe creasta muntelui. Cînd în stînga și-n dreapta se cască genunea care te soarbe. Acel adînc nemilos care te îndeamnă să guști căderea imponderabilă în hău.

Miji ochii pentru a vedea mai bine în întuneric. Mogîldeața babei cocîrjate îl făcu stană de piatră cînd înțelese: în lumina sclipirii de lună străluceau coarnele ascuțite  și ochii de jăratic ai NECURATULUI călărind baba și îndemnînd-o cu copitele cum îndemni calul cu pintenii. Zguduită de lovituruile în coaste, baba mulgea de zor frînghia groasă ca brațul, legată de car. Se auzea clar țîrîitul laptelui muls din frînghie în bărbînța dintre picioarele ei! Nu se opri din muls pînă ce nu umplu ochi cele două bărbînțe. Ridicînd capul, baba privi luna. Din gura ei, larg deschisă, ieșea un abur verzui, fosforescent, strălucitor. Se prăbuși ca moartă lîngă car.

El ar fi fugit mîncînd pămîntul, năucit de groaza care-i cuprinsese sufletul. Dorea să urle, dar gîtul îi era strîns ca într-o menghină. Picioarele refuzau să-l asculte. Era paralizat, văzînd iar coarnele ascuțite și ochii de jăratic scînteind. Sta lîngă gard ca un animal căutînd apărare.

„Așa, babo!”, auzi el vocea scrîșnită a demonului, ca șmirghelul frecat pe sticlă. „Acum vii cu mine. Te-ai legat să-mi dai sufletul. Am făcut ce mi-ai cerut. A venit sorocul. Destui au băut laptele blestemat, neștiind de ce se îmbolnăveau. Vei plăti pentru toate relele. Ți-am pregătit culcușul în Talpa Iadului. Noi nu putem face răul dacă voi, oamenii, nu ne cereți ajutorul. Voi sînteți mai satanici ca noi, demonii!…”

Îl văzu scuturînd-o cu putere, fără milă. Trezită parcă din somn, baba se ridică iar demonul i se cocoță din nou în cîrcă. „Hai, acum. Destul am tăndălit!”, îi porunci  Acela. O lovea cu copitele în coaste ca îndemnînd un cal prea încăpățînat. Pînă să clipească, dispăruseră, purtați de vîntul iscat ca din senin. Pătruns pînă în măduva oaselor de o răceală de gheață, se dezmetici cu greu. Se ridică și plecă spre casă. În lumina lunii care arginta iarba acoperită de brumă, văzu clar baba cocîrjată alergînd cu Sărsăilă-n spate în sus, pe coasta dealului, către pădurea întunecată care acoperea munții din depărtare. Cînd abia îi mai putu zări, auzi un urlet nefiresc și încremeni pe loc.

Ajuns acasă, căzu vlăguit pe un scaun, cuprinzîndu-și capul în mîini. Se temea să n-o ia razna cumva. În cap, gîndurile vuiau ca o apă dezlănțuită. Să spună, cui?… Zbuciumul din cuget îl urmă chinuitor cînd căzu în somn.

Se trezise în zori, luînd-o la picior către casa babei pentru a mai vedea o dată locul. Înmărmuri de ce era acolo: uși deschise vraiște, ferestre bălăngănind cu geamurile sparte, lucruri aruncate de-a valma, de parcă o vijelie ar fi întors totul pe dos. Oale, ulcele, farfurii zăceau împrăștiate prin curte. Un pustiu stăpînea acum peste tot. Iar baba, nicăieri!…
Aruncînd o privire peste gard, putu vedea fără tăgadă cele două bărbînțe pline ochi cu lapte.
Și frînghia groasă ca brațul, legată în spatele carului, din care picura din cînd în cînd cîte un strop…

Nicolae Rădoi

Sursa foto: Pixabay

Aurel Ion BRUMARU (02 aprilie 1943, Strâmtura, jud. Maramureș) filosof, eseist, traducător și critic literar, discipol al filosofului Petre Țuțea, s-a născut în casa învățătorului Ion Brumaru. Din 1993 era membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov și a fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.  Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, absolvit în 1961.

A absolvit Facultatea de Filosofie, secția Psihologie, Universitatea București.  Aurel Ion Brumaru a avut colaborări cu eseu și cronică de carte la publicațiile: Gazeta Literară, Contemporanul, Teatrul, România Literară, Luceafărul, Amfiteatru, Revista învățământului superior, Familia, Tribuna, Ramuri, Vatra, Transilvania, Ateneu, Cronica, Argeș, Poesis, Lumină Lină, Nadodrze (Polonia), Origini (U.S.A.), European Echo, Nomen Artis, Gazeta de Transilvania/ Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, Vatra veche. A colaborat la mai bine de douăzeci de volume colective, lucrări coordonate de Florentin Popescu, Emil Manu, Ion Pogorilovschi, Mircea Brenciu-Freund, Dumitru Dem Ionașcu, Artur Silvestri, Irina Petraș, M. Diaconu. A fost redactor la Astra și Vatra veche. A tradus din literatura universală, împreună cu Adrian Hamzea, lucrarea lui Tamasi Aron, „Blazonarzii”, Editura Kriterion, 1980. A debutat în 1965 în paginile Gazetei Literare.

Au scris despre Aurel Ion Brumaru și opera lui: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și mulți alții.

A debutat editorial în anul 1975 la Editura Eminescu, cu volumul Literatură și cunoaștere, în colaborare cu Mihai Nadin.  Semnătura lui A.I. Brumaru, apare pe volumele: „Literatură și cunoaștere”, în colaborare cu Mihai Nadin, Editura Eminescu, 1975, „Masca Principelui”, Editura Dacia din Cluj, 1977; „Ființă și Loc”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;„Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995; „Despre Ființa Românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007); „Lecția labirintului. 11 prelegeri de Filosofie a culturii și o Addendă” (nouă teme la propunerea studenților), Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017; „Pustia și călătorul, versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019; „Întemeierea”, Editura Eikon, București, 2024 (ultima apariție editorială).

Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 a fost redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”– Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov.

Aurel Ion Brumaru a fost distins cu numeroase premii, diplome, din partea Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Asociației Române pentru Patrimoniu ARP, Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ASTRA, Uniunii Scriitorilor din România.

Filosoful Aurel Ion Brumaru a trecut la cele veșnice în după amiaza zilei de 04 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Salut, Sighet!

Venind prin ani, cu lecturi alese și temeinice – nu mai puțin cu propriile sale Cărți – filosoful și eseistul Ion Aurel Brumaru, „un erudit școlit la cursurile lui Călinescu, Ralea și Bușulenga și format sub protecția intelectuală a lui Țuțea (căruia i-a dedicat o carte de excepție) și în admirația față de Noica (cu care a purtat o remarcabilă corespondență) împlinește iată, cu darul și voia lui Dumnezeu, 80 de ani.

Născut în 2 aprilie 1943 la Strâmtura, pe Valea Izei noastre, în casa învățătorului Ion Brumaru, („un reacționar înrăit, țărănist înfocat, care-i sfătuia pe țărani să nu intre în colhoz”), după absolvirea liceului sighetean („Dragoș – Vodă”) și a Facultății de Filosofie de la București, și după alți ani risipiți cu generozitate și talent de cronicar literar și de teatru în presa culturală a vremii, Aurel Ion Brumaru (Raul din vremea frumoșilor noștri ani de liceu) a găsit la umbra Tâmpei Brașovului, în redacția revistei literare ASTRA, „locul” care l-a legat fecund de „ființa” culturii, de care se contaminase iremediabil de la Țuțea – cel din cafenelele Bucureștilor și-apoi de la Noica – cel de la Păltiniș.

„Locul, locuirea – în cazul nostru Maramureșul – zice Brumaru, ține ființa în ordine, aduce cu el, ca și logosul, legea, sau mai presus de ea, destinul (…) dar un destin de care ai a da seamă”. Și Ion Aurel Brumaru a dat seamă… așezat și fără grăbire, precum un vechi cronicar, a dat seamă cu cărți care rămân în filosofia românească, în cultura noastră majoră. Cărți cu care a completat un loc ce-l aștepta pe el.

A debutat editorial, și semnificativ, în 1977, cu eseul „Masca Principelui”, disecând motivul/ modelul lui Eugen Barbu din romanul „Principele” cu instrumentele filosofului. I-a pus masca și i-a luat masca Principelui în anii în care Eugen Barbu bătea cu pumnul în masa Uniunii Scriitorilor. Au urmat eseurile: „Ființă și loc”, „Despre ființa românească”, „Repere ale gândirii românești” (în colaborare cu Vasile Gogea, un alt maramureșan de excepție), „Ființa muzicală”, „Forma Filosofică”, „Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii și o Addenda”, „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene”, „Apologii & navigații” (Cronici, eseuri, memorialistică), volumul de versuri „Pustia și călătorul – Versuri regăsite (1969-1974)” și, am lăsat deliberat la urmă „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, o carte prin care Ucenicul a reușit să-i mulțumescă frumos Meșterului pentru comoara de învățătură căpătată, o carte pe care numai el putea să o scrie, pentru că nimeni nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut el, o monografie de excepție a literaturii noastre de gen.
Și, dacă adăugăm aici traducerile și numărul imens de articole publicate prin mai toată presa românească de prin anii ‘60 încoace, ne putem face o idee despre dulcea trudă din viața, de până acum! a lui Aurel Ion Brumaru.

Au scris despre el și opera lui foarte mulți, începând cu un oarecare A.C., care, în „Lupta de clasă”, nr.11/1968, i-a reproșat că, în articolul „H.Marcuse sau filosofia omului unidimensional”, publicat în „Scânteia tineretului „ a redus nejustificat filosofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx” și continuând cu: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și alții.

Am selectat cu greu citatele ce urmează:
„Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc despre „rostul ficțiunii în existență”, despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând, despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală, cum ar spune Edgar Papu, mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și „sarcina ființării”, desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă-punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe. (…) Locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea” cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic”. (Adrian Dinu Rachieru, în „Orizont”, 8 april, 1988)

„Dense și atracțioase, comentariile lui A.I. Brumaru par a fi înfăptuite cu migala unui artizan din alte vremi, care nu se grăbește, gata mereu a reveni pentru încă un detaliu, pentru încă o abia perceptibilă nuanță. Deși filosofic nutrite și docte până la saturație, ele au la bază un scrupul artistic. Deși pedant informate a la page, visează a evada din veac prin metafizică. Intemporalitatea constituie lirismul lor subiacent.” (Gheorghe Grigurcu, „Artă și idee”, 1991)

„…răsplătit de Dumnezeu cu cunoașterea nemijlocită a unor mari personalități (…) considerat de Adrian Marino un metafizician al ontologiei românești, Raul Brumaru structurează într-un fel de epilog al cărții lui „Despre ființa românească” (…) o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibile gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil (…) Cartea amicului Brumaru rămâne un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem”. (Mihai Neagu Basarab, Freiburg, Germania, „Conferințe freiburgheze și alte scrieri”, 2014)

„Într-o lume a ubicuității, a falșilor oameni de cultură, a semidocților cu ștaif și pretenții de operă, a celor care nu mai citesc ci doar scriu (sic!), mai există (oare pentru câtă vreme înainte?) oameni care pun filosofia la locul meritat și pentru care metafizica văzută ca fiind filosofia însăși, nu este doar o soră vitregă a științei sau, în cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopolitice, una mai neîmplinită și aiuritoare decât alta.

Stăm față către față cu o carte cum arar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, în afara celor care se ocupă strict cu filosofia, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I. Brumaru”. (Mircea Arman, la „Forma Filosofică”, Tribuna nr.393, ian. 2019)

În timp și mai cu seamă după 1989, Ion Aurel Brumaru a fost răsplătit cu o mulțime de diplome, distincții și premii, dintre care amintim:  „Omul Anului” în 1998, Diploma de excelență a Uniunii Scriitorilor, a ASTREI, a Societății „Eminescu” din S.U.A. și diferite premii literare pentru aproape fiecare volum apărut.
Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 este redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”- Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov, al cărei fidel credincios este.

De câțiva ani, retras în casa lui de om gospodar, cu iarba verde de acasă, cu via, cu pomii roditori și animalele curții, prietenul meu, al nostru, se bucură la un pahar de „cogârț”, cum se și cuvine, de grija distinsei sale Doamne și a celor doi feciori, dar mai cu seamă se bucură de cei doi nepoți, care vor duce mai departe numele neamului Brumarilor de pe Valea Izei, pentru că în Maramureșul nostru „NEAMUL” a fost și mai este singurul punct fix din Lume.

Așadar, Prietene, nu-ți urez (cum se obișnuiește) „La mulți ani!”. Sunt deja prea mulți în urmă, și pentru tine și pentru mine, ca să mai poată fi mulți și înainte. Deși loc mai este și ce citi și scrie de asemenea, ci îți doresc doar multă, cât mai multă sănătate și… minte limpede pentru vremurile ce ne sunt date.

                                                   Ioan Ardeleanu-Pruncu

***

Filosoful Aurel Ion Brumaru este „o flacără neclintită” ce ființează în Patria cuvântului creator și cultivă cu mândrie conexiunea cu locul de baștină.  Maramureșeanului și „prințului fericit” al filosofiei, Domnului Aurel Ion Brumaru, îi dorim să rămână cu Spiritul tânăr, mulți ani, lângă „coloana infinirii” vieții Domniei Sale !

Echipa „Salut, Sighet!”