#CNDV100 – Sigheteanul Erich Schmidt specialist software în… SUA!

Erich Schmidt a absolvit Colegiul Național ”Dragoș Vodă” în anul 1994. A început studiile superioare la Universitatea ”Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca (Matematică – Informatică). După doi ani, Erich a părăsit România și a plecat în SUA, continuându-și studiile la California Institute of Technology (Caltech) și Princeton University. La ambele instituții de învățământ superior a fost – în paralel – și asistent. După nouă ani de muncă la celebra companie Google, Erich a trecut la o altă societate cunoscută pe plan mondial, Houzz, unde lucrează din anul 2015.

Erich Schmidt face parte din generațiile de absolvenți mai ”proaspeți” – a absolvit CNDV – ul în urmă cu doar… un sfert de secol.

Haideți să vedem ce reușite are absolventul nostru într-un sfert de veac!

Brîndușa Oanță (BO): Cum te simți având în spate un sfert de secol de viață adevărată, de muncă post – liceu?
Erich Schmidt (ES): Pe de o parte, nu foarte diferit de proaspătul absolvent din urmă cu 25 de ani. Am plecat la studii pentru că eram pasionat de informatică, și continui să fiu pasionat de munca mea, la fel ca în prima zi. E o meserie în care trebuie să învăț ceva nou în fiecare zi, așa că e ușor să îmi păstrez interesul. Pe de altă parte, simt că am deja niște realizări profesionale de care pot să fiu mândru.

BO: Ce a însemnat pentru tine CNDV-ul?
ES: O familie extinsă, un loc unde m-am simțit “ca acasă”, dar a fost și un ”cuib” perfect în care să încep să înțeleg ce vreau să găsesc mai departe în viață. Din punct de vedere academic, am avut noroc de profesori extrem de pasionați atât de materiile pe care ni le predau, dar și de dezvoltarea noastră socială. Iar colegii mi-au fost colegi, prieteni, coechipieri, competiție – tot de ce aveam nevoie la vârsta aceea.

BO: Ai pornit direct, precis, din start, pe drumul informaticii?
ES: Învățătoarea mea din clasele primare (doamna Fănățeanu) ne-a îndrumat pe toți spre matematică, la care s-a nimerit să fiu destul de bun. În clasa a 6-a în schimb, am dat de informatică, în cadrul unui nou club de la Casa Pionierilor pornit de domnul Ioan Berci. Pentru prima oară, problemele pe care le rezolvam nu se opreau când terminam de scris; programele continuau sa ruleze, puteam să le îmbunătățesc și să le combin, puteau fi folosite și de alții. Modelul meu mental de a rezolva probleme prin descompunere se aplică foarte bine la programare și în general la sisteme complexe.

Norocul meu a continuat – domnul Berci a pornit prima clasă de informatică la CNDV în 1990, părinții și primăria au strâns fonduri pentru calculatoare în noul laborator. Succesul meu la olimpiade s-a datorat atât eforturilor mele cât și sprijinului neîntrerupt din partea liceului, în special încăpățânarea domnului Berci să nu lase deciziile incorecte de la etapa județeană, ascunse în spatele ușilor închise. Pot să spun cu siguranță că, în afara familiei mele, domnul Berci a avut contribuția cea mai mare la succesul meu academic, și mai târziu, profesional. A pornit studiile informatice în școlile din Sighet, mi-a dat libertate să învăț tot ce m-a interesat în domeniu, și a eliminat toate piedicile birocratice la nivel local și județean.

BO: Aerul proaspăt de libertate al anilor ’90 te-a propulsat simplu spre… exterior? Cum ai ajuns în SUA?
ES: Ca mulți colegi în anii ’90, planul meu era să termin studiile la UBB și să continui cu specializare academică în Europa de vest. Spre norocul meu, după primul an la facultate s-a nimerit să mă întâlnesc cu un prieten (Paul Penzes) care îl urmase pe fratele lui la studii în SUA. Pe vremea când Ministerul Educației și universitățile nu aveau niciun program de colaborare cu instituțiile de învățământ din SUA, mi-am trimis dosarul la câteva universități din SUA și am primit oferta cea mai bună de la Caltech. Mi s-a oferit o bursă de studii (condiționată de menținerea mediilor la nivel înalt), un program de lucru în campus și un împrumut – în total, acestea mi-au acoperit toate cheltuielile. Pentru că mi s-au recunoscut unele din cursurile din România (matematica de la facultate, fizica din liceu), am avut nevoie numai de 3 ani să termin studiile la Caltech, după care am fost acceptat pentru studii doctorale la Princeton.

BO: Câțiva ani ai lucrat, dacă nu mă înșel – atât la California Institute of Technology cât și la Princeton University ca asistent. Ai preferat să părăsești, totuși, cariera universitară. De ce și pe ce considerente?
ES: Planul meu inițial era să obțin un doctorat și să am o carieră academică, de cercetare și predare în universități. Slujbele de asistent mi-au plăcut, dar au fost și o necesitate – atât la Caltech cât și la Princeton, am lucrat o vreme ca asistent la predare (seminarii, teme, examene cu studenții), dar mai mult ca asistent în cercetare, pe imunologie și sisteme de calcul distribuite. În timpul studiilor de doctorat mi-am dat seama că sistemele acestea complexe sunt greu de studiat la scală corectă în academie – mai ales în sisteme distribuite, firmele private (de exemplu Google) au acces la mai multe date și mai multe resurse de calcul. În plus, mediul academic e destul de politic, în experiența mea, firmele private au de obicei sisteme de evaluare mai obiective bazate pe rezultate concrete. Eu prefer să fiu mai direct în interacțiunile cu colaboratorii mei, așa că nu pun mare preț pe politică.

BO: Până la urmă, ai plecat și de la Google. Ce te-a determinat să mergi spre altă… companie?
ES: Google e o firmă imensă, în mai multe dimensiuni. Ca diversitate de proiecte, e una din puținele firme unde se derulează sute de proiecte în paralel, în domenii extrem de diferite, unite de ideea că sistemele de calcul ne pot ajuta să rezolvăm probleme mari în mod eficient; ca inginer/programator, e foarte simplu să te muți de la un proiect la altul foarte diferit o dată la câțiva ani. În cei 9 ani cât am fost acolo, am lucrat pe 3 proiecte majore – Google Search, Google News și Google+. În fiecare, am lucrat pe probleme de infrastructură (cum se scriu sisteme de calcul care pot să opereze rapid pe cantități imense de date) și calitate (cum analizăm datele acestea ca să determinăm ce e cel mai folositor pentru un utilizator într-o anume aplicație, căutare etc.).

Dar Google era deja o firmă mare când am ajuns eu acolo în 2006. Cu timpul, succesul firmei a avut efecte secundare: fiecare grup de programatori a crescut, s-au introdus mai multe nivele de sincronizare, ședințe – unele necesare, altele birocratice. Rezultatul e că totul se mișcă mai încet; deciziile trebuie aprobate de mai multă lume, e mai greu de experimentat cu idei noi. Proiectele sunt tot interesante, colegii tot excelenți, și firma merge bine; dar nu mi se pare chiar așa de interesant ca la început.

S-a nimerit să vorbesc cu un coleg care se pregătea să plece de la Google la Houzz, chiar când eu și soția mea foloseam Houzz ca să ne plănuim niște lucru la casa noastră. Am vorbit cu alți programatori de la firmă, am trecut de interviuri și am decis că dacă ar fi să încerc vreodată o firmă mai mică, Houzz se potrivește în toate aspectele – avea deja succes, nu era prea mică, îmi plăcea produsul, programatorii erau la fel de buni ca cei de la Google și firma e cam la aceeași distanță de casa mea ca și Google. Am avut niște emoții la început, dar nu regret deloc decizia.

BO: Cu ce te ocupi, concret, la actuala companie – Houzz – la care lucrezi azi? Unde se află, în ce oraș, Houzz – ul?
ES: Pentru cei care nu au folosit încă Houzz – firma operează un website și aplicații mobile care oferă informații și servicii pentru utilizatori care caută idei, servicii și produse pentru a-și construi/repara/decora locuințele. Firma are sediul principal în Palo Alto, California, la doi pași de Stanford University. Mai avem birouri de inginerie în Tel Aviv, Los Angeles și Tokyo, și câteva birouri de vânzări în SUA, Europa, Asia și Australia.

Eu mi-am urmat interesul de lucru pe infrastructură și, deocamdată, mă concentrez pe platforma noastră de date: o colecție de sisteme pe care colegii care procesează datele pot să își ruleze toate operațiile la scală mare, de la agregate peste milioane de utilizatori și produse, până la fiecare detaliu de pe website și din aplicații. Contribuțiile mele sunt în dezvoltarea și operarea infrastructurii platformei de date, și consultanță pentru echipele care folosesc această platformă pentru proiectele lor.

BO: Presupun că te-ai adaptat foarte bine la viața americană. Cum “sună” global visul tău american?
ES: Da, nu e greu să te obișnuiești cu binele. Pentru mine, realitatea e că trăiesc într-o societate unde educația și experiența mea îmi oferă multe șanse să îmi găsesc o slujbă interesantă. Sunt plătit destul de bine ca să am o situație stabilă într-o zonă scumpă, și încerc să ajut lumea din jurul meu. Cred că balansez bine viața profesională și viața de familie, ajută mult că soția mea lucrează în aceeași meserie și fiecare înțelegem bine prin ce trece celălalt.

BO: Ai timp pentru distracțiile americane, extra – job?
ES: Când am venit la Caltech ca student, mi-am permis în sfârșit să învăț tenis. După ce am ieșit din școli a devenit mai greu să îmi fac timp pentru fotbal sau baschet, dar cu tenisul e mai ușor pentru că nu e nevoie de așa multă lume – așa că pot să joc destul de des. Vremea de aici cooperează mai tot timpul. Pe lângă tenis cu prieteni și familia, mai mergem la înot cu copiii, ieșim la drumeții scurte și călătorim. Înainte de a avea copii am umblat mai departe prin lume, cu copiii, deocamdată, ne restrângem la SUA și, rar, în România. Mai domestic, gătesc (mai des din necesitate și uneori de plăcere) și consum media (cărți, filme, jocuri).

BO: Cum se poate pregăti bine, ce trebuie să facă un tânăr pentru a avea succes în viață?
ES: Sună ca un refren dintr-un film optimist, dar e simplu: găsește-ți chemarea. O dată ce te apuci de studii serioase, sau ajungi să lucrezi într-un domeniu, trebuie să îți placă ce faci, ori altfel, e foarte greu. Găsește ceva ce îți place și nu te opri din învățat; trebuie învățată nu numai meseria, ci și cum să îți vinzi talentele tale în meseria pe care ți-ai ales-o. Majoritatea lumii lucrează de nevoie; dacă depui efort într-un domeniu care îți place, ai rezultate și îi convingi pe alții că știi ce faci, vei avea luxul să alegi ce și când lucrezi. Nu uita să re-evaluezi totdeauna dacă simți că ai contribuții pozitive, și dacă mai lucrezi de plăcere; să nu-ți fie frică să schimbi aspecte mici și mari dacă e nevoie.

BO: Ce conexiuni păstrezi, cultivi, cu România?
ES: În principal, rămân conectat cu România prin familie, a mea și a soției mele. Avem prieteni români și aici (aproape și departe în SUA), ținem legătura și ne întâlnim destul de des.

BO: Dar cu Sighetul?
ES: Când ajung prin Sighet, încerc să trec pe la ”Dragoș Vodă”. Din păcate, mai nou, mergem în România numai vara, așa că nu găsesc multă lume pe-acolo.

BO: Ce gânduri/ proiecte ai pentru următorii ani?
ES: Având copii relativ mici (9 ani și 5 ani) înseamnă că e greu să îmi fac planuri mari. Sunt și mulțumit de viața mea, nu simt nevoia de schimbări mari. Bineînțeles că asta se poate schimba oricând, îmi țin ochii deschiși și urechile ascuțite pentru orice oportunități noi interesante. Mai specific pentru ”Dragoș Vodă”, mi-aș dori să pornesc niște colaborări cu liceul, dar întâi trebuie să îmi dau seama la ce vreau să mă înham.

BO: Cum se vede România – dacă se vede – de la mii de kilometri distanță?
ES: În momentul de față, e destulă gălăgie aici în SUA, lumea fără relații directe cu România nu o vede deloc. În presă, România apare sau ca un loc haotic plin de demonstrații, sau ca un loc idilic pentru eco-turism. Îmi place când pot să vorbesc cu lumea de aici despre povești frumoase ca, de pildă, succesele sportive sau academice ale românilor.

BO: Nu te-ai gândit la un business în România?
ES: Nu am deloc înclinații de business, și nu m-aș implica în nicio afacere unde trebuie să iau decizii fără să fiu prezent.

BO: Când ai ajuns ultima dată acasă, la Sighet?
ES: Ultima oară am fost pe-acasă în vara anului 2017.

BO: Cum ți se pare Sighetul la fiecare revenire acasă? Este neschimbat sau percepi o evoluție vizibilă?
ES: Se schimbă, dar dureros de încet. Nu uita că eu sunt obișnuit cu o rată de schimb mult mai mare. Ultima oară, am fost foarte plăcut surprins de zona de joacă din Grădina Morii.

BO: Poți să le sugerezi tinerilor sigheteni câteva idei, propuneri?
ES: Nu cred că pot să spun mai mult decât ce am răspuns mai sus la întrebarea despre pregătirea pentru succes în viață.

BO: Mulțumesc, Riki! Succese multe și… ținând cont că în urmă cu 25 de ani ai participat – din postura de șef de promoție (!) la aniversarea celor 75 de ani de existență ai Liceului “Dragoș Vodă”, sper să ne vedem în octombrie la aniversarea de 100 de ani, nu?
ES: Voi ajunge prin Sighet vara aceasta, dar nu în octombrie. Îmi pare rău ca nu voi fi prezent la aniversare, liceul a contribuit semnificativ la tot ce am realizat în viață. Vă doresc o sărbătoare de succes, plină de amintiri și planuri mari pentru viitor.

Brîndușa OANȚĂ




EXCLUSIVITATE – Maramureșenii cu rădăcini ucrainene își sărbătoresc tradițiile în S.U.A. (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Când vorbim de cultură, vorbim despre tot ceea ce păstrăm frumos și valoros, ducând mai departe spre a fi cunoscut și altora, fiindcă obiceiurile și tradițiile înseamnă moștenirea cea mai de preț, înseamnă identitate și unicitate, iar dincolo de mândria de a trăi în spiritul culturii în care te-ai născut, se află bucuria de a o împărtăși celor din jur.

În virtutea acestui sentiment, de câțiva ani încoace, maramureșenii cu origini ucrainene stabiliți peste ocean, enoriași ai bisericii Sf. Petru și Pavel din orașul Auburn, statul New York organizează anual un deosebit festival cu un puternic impact în comunicatea americană, este vorba despre Festivalul Tradițiilor Ucrainene (Ukrainian-American Heritage Festival – desfășurat anul acesta duminică, 11 iunie). Acest festival este mai mult decât o sărbătoare, organizatorii români, ucraineni și americani deopotrivă, colaborează încercând prin eforuri mari să reînvie cele mai frumoase tradiții ucrainene și să le prezinte tuturor celor care doresc să le cunoască.

Scopul evenimentului constituie conservarea și promovarea culturii ucrainiene în comunitatea americană prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor transmise din generație în generație în materie de: preparate culinare cu specific ucrainean, muzică și dansuri tradiționale, port popular și alte atracții specifice culturii ucrainene.

Participanții au fost încântați și impresionați de tot ceea ce au văzut, degustat și ascultat, cultura ucraineană fiind celebrată într-o atmosferă de sărbătoare și multă voie bună, în compania familiei, prietenilor și tuturor celor care s-au alăturat invitației de a face cunoștință cu obiceiurile ucrainene .

Iată părerile cătorva dintre participanții la Festivalul Culturii Ucrainene din orașul Auburn, statul New York:

„Festivalul a fost deosebit, am avut mâncare tradițională ucraineană, ansamblu popular care ne-a încântat cu muzică și dansuri, ne-am distrat de minune iar fetițele mele, Brianna și Alisa au câștigat câteva premii la concusurile organizate în cadrul evenimentului”. (Maria Mihaela Ilcu, născută în comuna Remeți, stabilită în orașul Auburn, NY)

„Cred că a fost cel mai frumos festival pe care l-am avut de câțiva ani încoace. M-a impresionat în mod deosebit muzica live, calitatea fiind excepțională. Se simțea spiritul comunității prin enoriașii bisericii care au contribuit la realizarea acestui eveniment, cu mult entuziasm și multă căldură sufletescă. Ce mă îngrijorează este faptul că tineretul din biserică este seminificativ redus și foarte puțin interesat de păstrarea și promovarea tradițiilor pe care, împreună cu părinții și bunicii lor, le-au adus aici, în America, iar cu timpul, această reticență a noii generații față de propriile lor tradiții va conduce iremediabil la uitare.” (Darian Dubovici, Auburn, NY)

„Organizarea acestui festival a însemnat mult efort, în special pentru enoriașii care au pregătit cele mai alese bucate. Este important să înțelegem că acest festival oferă, înainte de toate, posibilitatea pentru localnicii din Auburn precum și din orașele apropiate, de a face cunoștință cu specificul culinar și atracțiile culturii ucrainene. Numeroși participanți devin nostalgici când iau parte la acest festival, aducându-și aminte de unde au pornit, făcând o călătorie în trecutul lor, în tinerețe, pe vremea când bunicii și părinții erau ucraineni autentici. Din păcate, majoritatea își aduc doar aminte de trecut, fără a încerca să mențină vie această cultură. Speranța enorașilor acestei parohii, constituită majoritar din persoane vârstnice, este ca prin acest festival, cultura ucraineană să renască, iar această renaștere este în primul rând legată de biserică, întrucât biserica din Auburn este singura instituție de rit ucrainean care ne-a rămas aici. Împreună cu întrega parohie, suntem foarte mândri că am reușit să organizăm acest festival sperând ca în viitor, numărul celor care doresc să îmbrățișeze cultura ucraineană să fie cel puțin la fel de numeros ca la ediția din acest an”. (Taras Colopelnic, Auburn, NY)

Autor, Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Vasyl Colopelnic




SENZAȚIONAL! Prin procedura MIORIȚA 8800 România a scufundat o navă – spion rusească! (Ion Mariș)

Membră NATO din anul 2004, România este un aliat și un scut de nădejde al occidentalilor împotriva Rusiei. Necruțătorul Donald Trump, recent instalatul președinte la cârma “crucișătorului” mondial al democrației, S.U.A., a impus partenerilor NATO un procent de 2% din PIB pentru cheltuieli de înarmare. România, soldat credincios și virtuos al alianței democrat – dominante, și-a început campania de înzestrare a armatei printr-o achiziție de avioane de vânătoare (second hand) F16, prin modernizarea elicopterelor de atac Puma și – de ce nu? – își doreste și câteva baterii (bune, rău!) de rachete PATRIOT. Toate aceste achiziții se focalizează pe dorința noastră de-a impune respect (tovărășesc!) în războiul psihologic pe care-l ducem cu Mama Rusia.

Punctul nostru forte sunt… serviciile noastre ultra – secrete și de spionaj ce lucrează și ele mai mult pe la spate (adică să nu mă-nțelegeți greșit: cu mănuși!). Noi, cei ce ne extragem strategiile din vechi legende și balade, din nemuritoare poeme din care până și viitorii absolvenți de bacalaureat (mult prea mulți!) pot înțelege esența românismului și principiul supraviețuirii naționale “…tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este”, suntem mândri că națiunea noastră a îndrăznit să preia intițativa unui atac subtil, nu doar de imagine, în disputa (tradițională!) Est – Vest. Într-o mișcare fulger, printr-un parteneriat secret TR (Togo – România) a avut loc exercițiul naval cu nume de cod “Miorița 8800”. Nava cargo (second hand), sub camuflaj comercial și pavilion togolez, cu încărcătura nesecretă de 8800 de miorițe (adică oi, OI – OI!) pur românești a scufundat în apele Bosforului nava – spion rusească Liman (dotată cu sofisticate sisteme radio – radar și rachete antiaeriene IGLA sau STRELA). Nava de cercetare și culegere de informații ce aparținea puternicei flote ruse a fost avariată în Sfânta Zi de 27 aprilie a.c. (adică anul ăsta, fraților!) și trimisă la fundul Mării Negre de suflul miorițelor noastre, soldatii ruși fiind salvați (bogdaproste!) de armata prietenă turcă. Propun Parlamentului să voteze ca ziua de 27 aprilie să fie zi liberă.

Este o dovadă de necontestat că România dispune de puternice arme tradițional – strategice și că din prima confruntare directă româno – rusă de după cel de-al Doilea Război Mondial am ieșit învingători. Este o pierdere rușinoasă pentru flota rusă și, din infomațiile complet neverificate pe care le deținem, Federația Rusă a ordonat retragerea întregii flote din Marea Neagră la baze.

Occidentul se poate oricând bizui pe noi, suntem bine pregătiți să ne luptăm cu orice tip de dușman real (pe ăia virtuali i-am răpus de mult!) și-i asigurăm pe toți partenerii noștri că… unde-s cel puțin doi puterea crește, iar dacă-s 8800…. Doamne!… ferește!

N.S. (Nota secretă): Din informațiile pe care le-am obținut din surse acoperite, România va lansa în curând exercițiul militar Kunta Kinte.

Ion Mariș
(rezervist)

sursă foto: Peter Lengyel




Despre NUME nu numere la Auschwitz (Alina Marincean)

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax