Cu cât știința avansează și ne copleșește cu noi descoperiri, cu atât viața noastră de zi cu zi ar trebui să se înbunătățească.

Eu m-aș referi doar la „suprema” invenție și anume telefonul mobil, prietenul de fiecare moment, devenit indispensabil, mai ceva ca tubul de oxigen pe vreme de pandemie. Din păcate însă (asemeni multor prieteni), poate deveni și agasant, deranjându-te cu anumite aplicații repetitive, ca în cazul alertelor de orice fel. El te „iubește” și vrea să te protejeze cu orice preț; dacă apar nori pe cer, dacă bate vîntul prea tare, dacă soarele arde, dacă confortul tău va fi tulburat sau ți se va strica zenul. Dacă într-adevăr i-ar păsa, ar fi OK, numai că, din partea unui mecanism funcțional, n-ar trebui să avem prea mari așteptări. Exact ca în cazul unui analfabet funcțional! El țârâie, transmite mesajul și te consideră salvat! E fix problema ta cum îți gestionezi criza.

Sunt bune aceste alerte, numai că sunt prea puține. Păi, dacă la o temperatură de aproape 40 de grade, sfatul e să stai în casă, să eviți deplasările în soare, orice om normal încearcă să le îndeplinească. Dacă totuși trebuie să se expună riscului, măcar îl mai atenuează sărind în primul autobus (care circulă din 3 în 3 ore) – fără să știe că a intrat direct în gura iadului! Nicio „ro-alertă” nu-l previne că înăuntru temperatura e mai încinsă ca afară, că autobuzului nu-i funcționează aerul condiționat (cu toate că e înzestrat cu el), că barele de susținere te ard la mîini, că n-are în dotare banalul chepeng de deasupra, care se deschidea și mai puteai și tu ca om omenesc să respiri. Mai rău ca într-un bou-vagon atâta doar că distanța era mai scurtă decât până la Auschwitz, era doar până pe Șugău. La coborâre, grăbești pașii să ajungi cât mai repede la căsuța ta cu umbră și verdeață ca să poți în sfârșit să respiri ușurat că ai scăpat! Aici, altă stupoare!

Nu te întîmpină nicio ro-alertă de la poartă ca să faci cale întoarsă, deoarece aerul e de nerespirat, înecăcios de la fumul rezultat din arderea resturilor vegetale și a gunoaielor de pe câmp. Pentru că așa înțeleg „vajnicii gospodari” de ultimă modă să-și respecte vecinii, dând foc vegetației și afumîndu-i fără nicio reținere! Aproape în fiecare an repet aceeași lozincă, că e un fenomen care devine deja normal și nimeni nu ia nicio măsură. Cum să stai în casă dacă ea ți se umple de fum și ți-e frică să intri peste noapte să nu te sufoci în somn? În ultimă instanță, am apelat la 112 și într-un final, s-a dizlocat o autocisternă de câteva zeci de tone care să mărșăluiască pe traseul indicat de mine de unde se ridicau vălătuci de fum albicioși.

Avem atâtea „servicii” nou-înființate: garda de mediu, Poliția ecologică, Protecția mediului etc., și nu au găsit o mașină de teren mai silențioasă cu un agent constatator care să-i prindă în fapt pe cei cu punerea focului. Așa mai cîștigam și noi Încredere și Siguranță! Bineînțeles că totul a fost tardiv, nimeni nu-i vinovat, iar târziu în noapte fumurile au reânceput nestingherite…

Domnule primar, mai încerc pentru ultima oară să vă sugerez să vă luați în mod serios atribuțiile, să vă scoateți personalul autorizat din birouri, să mărșăluiască prin sectoarele arondate pentru care sunt plătiți gras din buzunarele noastre subțiri! Mai ales pe timp de caniculă să treacă măcar seara să vadă fumurile care deja fac parte din cotidian! Atenție că unde-i fum e întotdeauna și foc! Că ne luați banii pe impozite degeaba e una, dar că ni se ia și aerul e deja prea mult!

Ileana PISUC

Preotul profesor Marius Vișovan aniversează miercuri, 22 mai 2019, un sfert de secol (25 de ani) de preoție. La un asemenea moment, nu puteam evita curiozitățile lumești și ne premite(m) să-l interogăm… pe colegul nostru din echipa redacției „Salut, Sighet!”.

Salut, Sighet!: La mulți, mulți ani întru preoție, părinte Marius Vișovan! Spuneți-ne, vă rugăm, privind în urmă peste ani, cum și de ce ați luat decizia de-a abandona catedra de matematică pentru veșmântul preoțesc! Ce v-a determinat să… schimbați „auditoriul”?
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc pentru urare… Când am luat decizia de a urma Matematica, în 1985, alternativele mele nu erau prea multe. Datorită statutului meu de fiu de deținut politic (tatăl meu a avut cea mai mare condamnare din județul Maramureș la ora aceea) nu puteam urma Istoria – ceea ce mi-ar fi plăcut foarte mult – nici Dreptul, Filosofia sau domeniile care presupuneau legături cu străinătatea. Iar pentru Politehnică sau Medicină n-aveam înclinație. Așa că m-am orientat din timp spre Matematică, la care eram destul de bun dar o făceam cu o pasiune (să-i zicem) medie… Cât despre Teologie, era imposibil, Biserica Greco-Catolică fiind interzisă în timpul regimului comunist. În fine, chiar dacă nu a fost vocația mea, mulțumesc matematicii pentru că mi-a structurat gândirea și mi-a deschis multe orizonturi.

Salut, Sighet!: Știm că ați fost un absolvent – cu rezultate foarte bune – al Liceului „Dragoș Vodă” și al Facultății de Matematică din Cluj – Universitatea „Babeș – Bolyai”. Dacă nu ați fi îmbrăcat haina preoțească, unde ați fi fost azi?
Preot Marius Vișovan: Greu de spus… poate în politică (pare o glumă, dar nu e…). Am candidat pentru Parlament pe listele Convenției Democratice în 1992, dar fiind doar al patrulea pe listă n-am intrat… am fost vicepreședintele PNȚCD Sighet între 1992 și 1994, când m-am retras complet înaintea hirotonirii. Preoții catolici nu pot fi membri ai unui partid politic. Am continuat însă lupta anticomunistă de pe pozițiile societății civile; voi saluta și voi susține orice inițiativă care aduce în România adevăr și dreptate, transparență și solidaritate, cinste și responsabilitate. A fi apolitic nu înseamnă a fi pasiv sau indiferent. Dar înainte ca aceste valori să se reflecte în societate trebuie ca ele să existe în sufletul omului. Aici intervine munca preotului…

Salut, Sighet!: Au trecut 25 de ani de „muncă” duhovnicească, în slujba credincioșilor greco – catolici, azi având parohia pe Șugău. De la început ați avut în grijă acest cartier din marginea… Sighetului?
Preot Marius Vișovan: Da, am fost hirotonit la Șugău la 22 mai 1994 și de atunci păstoresc neîntrerupt această comunitate. Am reînființat însă și parohia greco-catolică din Vadu Izei în 1996 și îmi desfășor în paralel activitatea și acolo. Pe șugăieni și vădeni însă îi desparte doar… buletinul, cu toții fiind rude și prieteni și locuind într-un spațiu comun din punct de vedere economic și cultural – doar administrativ sunt în localități diferite. Deci, practic, am o singură comunitate cu două locuri de celebrare liturgică.

Salut, Sighet!: Ce ați reușit să faceți pentru comunitatea greco – catolică de pe Șugău în acești ani?
Preot Marius Vișovan: La Șugău s-a construit biserica (sfințită în 1996) și casa parohială (data în folosință în 1999) iar la Vadu Izei biserica (începută în 2001) și aflată acum în faza finală. Realizări frumoase, fără îndoială, dar aici parohul a fost doar unul din instrumentele Domnului… au contat mult munca și sacrificiile creștinilor din parohie precum și ajutoarele primite de la catolicii din alte țări, fără de care presiunea financiară ne-ar fi sufocat.

Salut, Sighet!: Ați avut perioade când v-ați simțit discriminat, din punct de vedere religios, pe parcursul acestor ani?
Preot Marius Vișovan: Eu, ca persoană nu, dar Biserica Greco – Catolică continuă să fie nedreptățită la 3 decenii după Revoluție. Patrimonial a trebuit să luăm totul de la zero (cu rare excepții) iar moral… efectele minciunilor comuniste încă sunt prezente în mentalul colectiv și în mass-media. După 30 de ani de (așa- zisă) libertate a informației încă mulți maramureșeni nu știu că părinții sau bunicii lor au fost greco-catolici și cum au fost forțați să-și schimbe religia… Suntem departe de o adevărată libertate a conștiinței, chiar dacă nu mai suntem arestați pentru credința noastră, ca în 1948… La Șugău, nu am avut conflicte cu Biserica Ortodoxă, dar la Vadu Izei a existat tristul episod din 2001 cu demolarea bisericii vechi… dar ăsta e subiect pentru un alt interviu… Trebuie spus însă că atmosfera s-a detensionat mult în ultimii ani.

Salut, Sighet!: Cum vă privește/ percepe „lumea” Șugăului? Dar a capitalei Țării Maramureșului, Sighetul?
Preot Marius Vișovan: La prima întrebare pot să aproximez un răspuns… după atitudinea curentă a șugăienilor cu care mă întâlnesc (indiferent de confesiune), a vecinilor, a foștilor elevi, a persoanelor ce participă la diverse oficii religioase… cred că mă bucur de respect și chiar simpatie, pentru că la rândul meu asta am oferit… Nu există oameni perfecți, nici relații perfecte, dar, după 20 de ani de locuire efectivă pot să spun că mă simt bine aici, la Șugău. La a doua întrebare ar trebui să răspundeți dvs… Cum calculăm gradul de simpatie din Sighet? După numărul de vizualizări ale articolelor de pe “Salut, Sighet!” (ha, ha…)? Eu iubesc Sighetul cu ardoare și mă mândresc cu el oriunde mă duc. Cred într-un Spirit al Sighetului la care munca și jertfa părinților mei a contribuit. Sighetul meu este Unic și Tainic, Sacru și Veșnic…

Salut, Sighet!: Care credeți că sunt spaimele, angoasele omului modern și cum pot fi contracarate?
Preot Marius Vișovan: În principal, provin din iluzia că tehnologia și bunăstarea materială duc la fericire. Societatea de consum ne asurzește cu promisiunea acestei „fericiri” iar când omul obosește de acest zgomot continuu își dă seama că de fapt e foarte singur… Și unde creștinisimul se retrage, reapare păgânismul (ocultism, hedonism și alte forme de idolatrie) și umple spațiul. Natura are oroare de vid… Soluția? Intoacerea la izvorul Vieții – Isus Cristos!

Salut, Sighet!: De ce ar trebui – într-un secol „relativ” laic – să fim religioși?
Preot Marius Vișovan: Subiectul e mult prea complex. Să spunem doar atât, că orice om (din orice epocă) are nevoie să creadă în ceva, are nevoie de repere pentru a trăi, a gândi și acționa… Citiți Evanghelia și veți vedea o luptă permanentă între adevăratele și falsele repere. Doar adevărul ne face liberi (Ioan 8,32).

Salut, Sighet!: Cu ce argumente convingeți tinerii să abandoneze multitudinea ofertelor „lumești” – care pervertesc spiritul – și să se îndrepe spre… biserică?
Preot Marius Vișovan: Munca cu tinerii e mai grea azi decât în trecut – valorile nu se mai transmit automat prin familie ca în societatea tradițională. Deci Evanghelia trebuie prezentată fiecărei generații pe „limba” ei, dar asta e forța Spiritului Sfânt de a face Cuvântul Domnului mereu nou, mereu actual. Nu am rețete prefabricate, esențial este să fim sinceri, să fim autentici. Tinerii nu suportă falsitatea, fățărnicia… Și cred că e foarte sănătos ca și preoții și profesorii (și alți formatori de opinie) să recunoaștem din când în când că nu avem răspuns la toate întrebările… dar îi însoțim cu dragoste pe tineri pe drumul cunoașterii…

Salut, Sighet!: Ce vă doriți, părinte, pentru următorii ani? Ce… proiecte aveți?
Preot Marius Vișovan: Să-mi binecuvânteze Dumnezeu familia și parohia cu acele daruri pe care știe El că sunt mai urgente! Iar neamul românesc să trăiască autentic Evanghelia lui Cristos! Să crească Lumina în sufletele românilor!

Salut, Sighet!: Multă sănătate, părinte, și, mai ales, multă putere și forță pentru a vă putea îndeplini menirea spirituală pe care v-ați asumat-o!
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc.

Salut, Sighet!

Comportamentul electoral al șugăienilor este reflectat de rezultatele votului exprimat, de-a lungul anilor, la secția de votare nr. 22 (dacă nu s-a schimbat cumva numărătoarea între timp…) situată în incinta școlii de la Șugău (din care a rămas doar grădinița…) la diversele alegeri din ultimele trei decenii, în special la cele locale (unde ponderea unui cartier ce deține 2 % din populația orașului poate totuși influența rezultatul final…). Prezența la vot a fost în general mai mică decât în alte secții de votare datorită faptului că cetățenii “martori ai lui Iehova” (circa 15 % din populație) nu votează din motive doctrinare.

Opțiunea șugăienilor s-a îndreptat (majoritar sau în proporție semnificativă) spre partidele și alianțele de dreapta (CDR, PAC, PNL, PDL, apoi iar PNL) în 1992, 1996, 2000, 2008, 2016… cu excepția notabilă a alegerilor din 2004 când primarul PSD Eugenia Godja a câștigat masiv și la Șugău, locuitorii atribuindu-i (parțial corect) meritul asfaltării drumului, eveniment cu adevărat epocal (după o veșnică așteptare… comunistă și neocomunistă, înotând în bălți și noroaie, iar vara inhalând oceanul de praf…).

O altă noutate s-a petrecut în 2012 când, pentru prima dată după Revoluție, un locuitor al Șugăului a fost ales în Consiliul Local Sighetu Marmației, în persoana doamnei educatoare Liliana Vîrsta (acum la al doilea mandat). Rezultatele bune obținute de PNL la Șugău se datorează și activității dânsei.

Ce va fi pe 26 mai la europarlamentare și referendum? Vom vedea…și vă vom informa.

Fratello Marius

Acum vreo 3-4 săptămâni, gropile din asfaltul de la Șugău (unele adevărate cratere… ) au fost umplute cu un fel de pietriș și au devenit oarecum suportabile. Bravo! mi-am spus, autoritățile s-au mișcat repede primăvara asta… nu e rău, poate că mai mult nu se putea face până nu se încălzește… hai să apreciem când se face ceva bun (cât de cât…). Nici nu știu dacă e meritul Primăriei Sighet sau al Primăriei Vadu Izei (sau al ambelor…), drumul fiind cam jumi-juma pe teritoriul celor două unități administrative.

Întrebarea este alta – de ce se strică drumul în fiecare iarnă ? De ce e plin de gropi în fiecare primăvară și până nu se plombează (de obicei târziu) e groaznic! De ce n-a fost făcut bine de la început? Dacă ar fi să credem comentariile de la televizor (valabile mai mult sau mai puțin pentru toate șoselele din țară) banii au intrat în alte buzunare și lucrările s-au executat cu „economie de materiale”. Așa o fi și la Șugău? Nu știu… Sau, dacă totul a fost curat, înseamnă că din start s-a dorit o lucrare de mântuială? Ciudat… Știu doar că entuziasmul a fost mare în 2004 când s-a asfaltat, pentru prima data în istorie, și pe bună dreptate, pentru că bolovanii, praful și noroiul dinainte ne-au fost de ajuns… dar realitatea e mai puțin roz și bucuria ni s-a mai estompat…

În ultimele săptămâni gropile s-au „reconstituit”… mi-am propus să le număr, dar cred ca nu îmi ajunge timpul… oricum cele mari sunt cel puțin 20, poate 30, mă refer la cele care trebuie evitate neapărat pentru a nu strica mașinile… De fapt, stau și mă gândesc, așa filosofic… există o definiție a gropii? E nevoie de o adâncime standard pentru ca o stricăciune din asfalt să fie declarată oficial „groapă” ? Nu cumva să folosesc ilegal termenul?!

Dar ceea ce îi afectează cel mai mult pe șoferii de la Șugău este bucata finală de 3 metri a drumului (exact la ieșirea în DN 18) care a fost lăsată pur și simplu neterminată la ultimele reparații! De fiecare dată când vor să iasă în drumul național (și se așteaptă mult până se prinde secunda magică în care să fie “liber”, traficul fiind infernal de multe ori), mașinile se izbesc pur și simplu de denivelarea din asfalt! Sporturi extreme? Și asta zilnic de luni și luni de zile… tot așteptăm, și ne întrebăm… chiar pe nimeni nu interesează…? Sau procedura e foarte complicată… trebuie studii de fezabilitate?

După cum vedeți, la Șugău nu ne plictisim…

Fratello Marius

La Șugău școală am avut, dar nu mai avem… în clădirea școlii mai funcționează doar gradinița (și… secția de votare…). Am avut școală timp vreo 85 de ani și majoritatea locuitorilor actuali ai Șugăului, plus părinții și bunicii lor au parcurs aici prima parte a școlarizării, unii dintre ei continuând apoi la licee sau școli profesionale din Sighet sau din alte părți, unii ajungând chiar la studii superioare în centrele universitare. Singura persoană născută la Șugău (după știința mea) care a ajuns să obțină un doctorat este domnul ing. dr. Vasile Moldovan din Alba Iulia.

De ce s-a desființat școala? Datorită numărului foarte mic de elevi, evident, dar cum s-a ajuns aici? Problema este foarte complexă și oricât am dori nu putem numi un singur vinovat. Principala cauză este scăderea natalității, numărul de copii născuți anual la Șugău fiind mult mai mic după Revoluție (populația de vârstă școlară – 6-14 ani – a scăzut de la aprox. 130 – 150 de copii la mai puțin de 60 de copii în prezent) ceea ce a dus la înființarea de clase simultane și implicit scăderea calității învățământului.

A doua cauză importantă este atracția exercitată de școlile din centrul orașului (sau școala din Vadu Izei, unde cel puțin nu sunt clase simultane), mulți părinți având acum mașini personale au considerat că naveta este posibilă și că merită să-și dea copiii la școlile „cu pretenții”. Pariul n-a fost întotdeauna câștigător (unii copii nereușind să facă față în oraș), dar fenomenul n-a putut fi oprit. În lipsa unei legislații care să le protejeze, școlile de periferie sunt condamnate la dispariție peste tot în țară. Și ar mai fi desigur și unele motive locale care au influențat negativ demografia școlară la Șugău dar spațiul nu ne permite o tratare amănunțită.

Învățământul la Șugău a început în anii ‘30 prin strădaniile învățătorului Petru Codrea, un dascăl de excepție, adevărat apostol al ridicării prin cultură a poporului român. Acesta a construit pe cheltuiala proprie școala veche (clădirea nu mai există) care a funcționat până la construirea școlii noi în anii ’60. Petru Codrea a fost omagiat la Șugău în 1991 printr-o frumoasă festivitate (la care am participat și eu ca tânar profesor) la împlinirea vârstei de 90 de ani. Cei 4 copii ai săi (Gheorghe, Petru, Eugen și Georgeta), deși trecuți acum de 80 de ani, vin deseori la Șugău cu multă bucurie pentru a sărbatori aici evenimente familiale, pe locurile copilăriei lor.

Păcat că totul e doar istorie…

Fratello Marius

Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii [i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică [ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramice feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar  din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece [iii].

Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise.

În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad) [iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului.

Diploma din 17 septembrie 1411 [v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne.

Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa [vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”.

Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda [vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc.

Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul [viii] nu am nici un fel de date.

În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe.

În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa.

Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828 [ix].

În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent).

Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene [x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”.

După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar.

Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea  pot să creioneze suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad.

Teofil IVANCIUC

[i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24

[ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281.

[iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511.

[iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135.

[v] Ibidem, pp. 178-180.

[vi] Ibidem, p. 175, nota 2.

[vii] Ibidem, pp. 422-424.

[viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019.

[ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200.

[x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17.

Multă lume se întreabă de ce Șugăul aparține Sighetului…. de vreme ce pentru a ajunge acolo trebuie să treci prin Vadu Izei? Deci trebuie să ieși din Sighet ca să intri din nou în Sighet? Wow! Senzații tari, ce mai…! (și așa se întreba cineva recent ce-am putea face pentru a face Sighetul atractiv pentru turism, iată unul din “misterele” Sighetului…).

Adevărul e destul de simplu, dar pentru a înțelege trebuie să ne întoarcem la… epoca regelui Matei Corvin (mai corect Matia, dar am preluat și eu formula mai des utilizată) când Sighetul fiind întărit în privilegiile sale de „oraș – coroană” printr-un document regal i s-a mai arondat un teritoriu, granița orașului stabilindu-se exact cea care există azi (pe firul râului Iza până la gura de vărsare a pârâului Șugău, apoi pe Șugău în sus până la confluența cu torentul Valea Arjii, apoi pe acesta în sus). Era prin 1488…

Era zona aceasta locuită pe vremea aceea? Greu de spus… În memoria colectivă se păstrează amintiri despre o biserică pe colina Falu Dâmb (aproape de ultima stație de autobuz), dar e foarte greu de dovedit sau de plasat în timp. Având însă în vedere faptul că în perioada invaziilor barbare (ultima în Maramureș, a tătarilor, datează din 1717) populația se retrăgea din zonele mai joase spre pădure, nu e exclus ca și valea Șugăului să fi fost locuită, cel puțin în vremuri de restriște.

Cert este faptul că popularea modernă a Șugăului a început la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. Pe măsură ce comuna Vadu Izei creștea în dimensiuni tot mai mulți vădeni au cumpărat terenuri (de la proprietari sigheteni, în general maghiari sau evrei) și și-au făcut case pe teritoriul Sighetului, adică în zonele Șugău, Valea Cufundoasă și Lazu Baciului care azi sunt (administrativ) străzi ale Sighetului, dar practic sunt niște prelungiri ale Vadului pe teritoriul sighetean.

Deci în realitate, șugăienii sunt vădeni „colonizați” acum 2, 3, sau 4 generații. Practic fiecare locuitor de pe Șugău are cel puțin un bunic sau străbunic născut în Vad. Trebuie semnalat însă și numărul mare de căsătorii „mixte”, în sensul că multe familii au soțul sau soția venit din Iapa sau Berbești (cele mai frecvente cazuri) dar și din alte peste 20 de localități apropiate. Probabil buletinul de oraș constituia o atracție, existența transportului în comun urban (cu toate păcatele lui…) pentru naveta la fabricile sau liceele din Sighet etc.

Organizarea bisericească confirmă această evoluție demografică. Până în 1948, Parohia Greco – Catolică Vadu Izei cuprindea și credincioșii de pe străzile Șugău, Valea Cufundoasă și Lazu Baciulului (ceea ce explică numărul foarte mare de suflete – peste 3.000 – una din cele mai mari parohii greco-catolice din Maramureșul de atunci) organizare păstrată și de Parohia Ortodoxă Vadu Izei după 1948.

Ei bine, printre ultimii “coloniști” stabiliți pe Șugău mă număr și eu… împreună cu ceilalți 7 membri ai familiei mele. Am aproape 30 de ani de când am venit aici ca profesor, 25 de ani ca preot, iar de locuit efectiv avem deja 20 anul acesta…În toți anii aceștia am împărtășit cu cei de aici bucuriile și problemele, avantajele și dezavantajele… Eu, sigheteanul din centru, de la bloc, m-am semi-ruralizat, m-am “șugăienizat” (sper ca profesorii de româna să nu mă dea în judecată că inventez cuvinte…). Dar nu mi-am pierdut identitatea din …buletin.

Sighetean am fost, sighetean am rămas !

Fratello Marius

Foto: Peter Lengyel

Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (I)

Șugăul este fără îndoială, cel mai îndepărtat colț al Sighetului! Circa 10 km distanță pe șosea (dacă am socoti de la ultima stație de autobuz până în centrul orașului), dar zona locuită se mai întinde 5-6 km până aproape de Iapa (zona Tiurtiuliș) sau Berbești (zona Căitari).

Cartierul Șugău (practic o singură stradă cu ramificațiile ei) are o populație de circa 700 de locuitori, în cvasitotalitate etnici români, pe plan confesional aparținând celor două comunități tradiționale – greco-catolică și ortodoxă (în proporție sensibil egală – circa 40 % fiecare), restul fiind Martori ai lui Iehova (în doua grupuri  distincte) și persoane fără apartenență religioasă.

Și iarna și vara, peisajul este superb! Ei bine, de aici văd eu lumea… și o să vă spun și vouă ce văd!

See you soon! Pe curând!

Fratello Marius

Eu și Sighetu Marmației

Să scriu despre Sighet și despre modul în care acest oraș mi-a schimbat viața este o mare și imensă bucurie. Dar înainte de toate dați-mi voie să mă prezint: mă numesc Dave Myers și sunt co – prezentator în cadrul emisiunii Hairy Bikers (alături de Simon James “Si” King – n.a.), un show TV la BBC cu și despre gătit, care are o tradiție de 12 ani în Marea Britanie.

Am venit în România în anul 2005, filmând pentru emisiunea noastră sub un nou format în care doi prieteni călătoresc prin lume și prezintă telespectatorilor descoperirile lor. Am călătorit din București la Sighet cu scopul de a vizita Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și de a filma câteva cadre la Cimitirul Vesel din Săpânța.

Am ajuns aici în 7 iulie 2005, o zi frumoasă și însorită, pe care o țin bine minte întrucât în aceeași zi Londra a căzut pradă unui trist atentat terorist. A fost o ușurare când am aflat că în Londra colegii noștri erau teferi.

Încă din momentul în care am sosit pe aceste meleaguri, am simțit că atât Sighetu Marmației cât și Maramureșul au o încărcatură aparte. Ne-am cazat la pensiunea Casa Iurca de Călinești și am fost întâmpinați de o doamnă care câțiva ani mai târziu a devenit soția mea.

Era o zi însorită și am mers la bancomat unde m-am întâlnit cu un domn care pretindea că este Antonio Banderas și m-a întrebat la rândul lui cine sunt, iar eu i-am răspuns: Phill Collins, acesta lovindu-mă în joacă cu o sacoșă plină cu varză… în sinea mea, știam că acest loc trebuie să fie unul special.

În acea seară am stat pe terasa restaurantului și am băut bere Ursus, am mâncat mititei, multă mămăligă și tocană din vânat. Era ceva diferit față de restul României și m-am îndrăgostit de acest colț de țară. În tot acest timp am planificat scenariul pentru filmări și am decis să revenim în câteva luni și cu restul echipei, așa că am rezervat toate camerele disponibile pe care le deținea pensiunea și așteptam cu nerăbdare să ne întoarcem.

Am revenit la Sighet și experiența a fost cu totul și cu totul specială. Am filmat la Memorial și la Cimitirul Vesel iar la sugestia doamnei care mai târziu avea să fie soția mea, am mers în Călinești la mătușa Maria să încercăm niște balmoș și apoi am mers în Ieud. Totul a fost minunat iar filmările s-au derulat cu multă voie bună, la final fiind premiat cu un mândru clop maramureșen, pe care l-am purtat pe-o parte. Momentul despărțirii de prietenii și colegii din Sighet a fost foarte trist.

Anii au trecut și am păstrat legătura cu prietenii de aici; iar când m-am întors, am fost deja de-al casei, deoarece m-am însurat cu doamna de la pensiune, iar rudele din România pe care mi le-am făcut au devenit familia mea, pe care o iubesc și o prețuiesc cu drag. Niciodată nu am întâlnit așa oameni minunați, plini de bunătate și căldură, care m-au primit în inimile lor cu atâta drag, iar cu aceeași deschidere i-am primit și eu în inima mea.

Socrul meu mi-a făcut cunoștință cu pălinca, dar și cu efectul ei puternic de mahmureală, în timp ce ce soacra mi-a făcut cunoștință cu leacul mahmurelii… juma’ de litru de lapte acru. Soacra mea îmi gătește micul meu dejun preferat: pâine cu ou și boia alături de cafea tare, ouăle sunt cele mai delicioase fiindcă sunt de casă, de la gâinile pe care le ține în curte. Ultima dată când am fost în vizită la ei, am luat o cutie de ouă iar când am ajuns în UK, mi-am făcut o omletă cu totul și cu totul specială.

Odată cu trecerea anilor și legătura mea cu acest oraș și locuitorii lui a devenit mai puternică, mai adâncă, întrucât pe zi ce trecea întâlneam tot mai mulți membri ai familiei soției mele, care ne vizitau în Anglia. Cred că este o ocazie deosebită, ca ambele culturi să aibă posibilitatea de a se îmbogăți reciproc prin această întâlnire a ideilor, care oferă prilejul de a crește și de a învăța unii de la alții, iar în acest mod de a ne bucura împreună.

Dacă vrei să te distrezi, trebuie musai să mergi la o nuntă în Maramureș. No, aia-i distracție! Am avut noroc cu caru’ să fiu naș la nunta lui Radu (nepotul din partea soției). Am pornit de la casa mirelui din Șugău și de acolo am colindat întreg satul pentru a ne întâlni cu familia miresei, era o vreme minunată, soarele strălucea și toată lumea zâmbea. Cununia religioasă a avut loc în Vadul Izei și a fost de o frumusețe impreionantă, iar apoi a urmat petrecerea. Am dansat toată noaptea, am „furat” mireasa și a doua zi am luat-o de la capăt. Să nu mai vorbesc de sarmale, deliciul serii la care, mărturiesc, am ajutat în calitate de bucătar. Până la urmă nu lucrurile în sine, ci oamenii din acest oraș sfințesc locul, adică Sighetul. Nici măcar o dată nu m-am simțit ca fiind un străin, eram mai mult decât un oaspete, eram parte din familie.

Am reușit să ne întoarcem de două ori cu filmările în Maramureș, un moment de bucurie nu doar pentru noi, ci și pentru acest oraș, o oportunitate de a arăta întregii lumi, cum arată România și oamenii pe care îi cunosc și îi iubesc. Emisiunea noastră apare în peste 40 de țări din lume. Câteodată sunt furios, așa cum, sunt sigur, că și alți români sunt, de modul în care țara lor este prezentată în afară. România pe care o vedem la știri și în presa din străinătate, nu este România pe care o știu. Chiar dacă nu am avut o contribuție majoră în a schimba percepția asupra acestei țări, sunt mândru că împreună cu familia mea, am devenit o voce în favoarea frumuseții și a adevărului care există în acest ținut.

Am avut câteva filmări, cunoscute sub titlul „Bakeation”, care au însemnat mai mult decât mâncare și gătit. Suntem în televiziunea britanică de aproape un deceniu și am venit la Sighet împreună cu familia să filmăm și, Doamne, ce experiență grozavă a fost! Familia soacrei mele a încins o petrecere de zile mari celebrând astfel revenirea mea la Sighet. Au pregătit cârnați de casă, pâine coaptă și prăjituri în cuptor. Copiii dansau și muzicanții cântau. Trebuie văzută adevărata forță și dragostea unei familii de români simpli! Nu este vorba de avere sau de bani, ci despre o bogăție a valorilor care gravitează în jurul familiei, a culturii, este ceea ce britanicii denumesc a avea clasă. Cunosc mulți englezi care au ales să-și petreacă vacanțele în România și de asemenea mulți români care trăiesc și lucrează în UK, oameni care au reușit să ofere o altă vizune asupra a ceea ce este România cu adevărat.

Sunt norocos fiindcă în numeroasele mele vizite în Maramureș, am prins numeroase sărbători specifice zonei, am stat până noaptea târziu cu coșul la sfințit în fața bisericii și cu lumânarea aprinsă așteptând preotul să binecuvânteze bucatele pregătite pentru Paște. Am fost la colindat de Crăciun și am ajutat și la “stropit”. Am fost impresionat de tinerii sigheneni care, cu toate că sunt forțați de împrejuări să plece să studieze sau să lucreze departe de casa pe care o iubesc, totuși, nu și-au uitat tradițiile și nici rădăcinile. Aici am găsit multă căldură și respect pentru obiceiurile și tradițiile din Maramureș și am încredere că acestea vor dăinui peste generații.

În ultimul deceniu, am văzut Maramureșul în schimbare, drumurile spre Cluj și spre sud au devenit mai bune, Sighetul pare mai prosper deoarece mulți români trimit bani acasă din străinătate. Este trist că oamenii sunt nevoiți să lucreze în străinătate, uneori familii întregi sunt dezrădăcinate sau separate, mamele și tații lucrând în țări diferite să poată oferi copiilor lor un trai decent, de vreme ce aceștia fie locuiesc cu bunicii, fie studiază în alte orașe din România sau din afară.

Iubesc acest loc, vă iubesc cultura și fiți siguri că sunteți o țară membră de valoare a Uniunii Europene. Cei doi copii vitregi ai mei, acum în vârstă de 21 respectiv 27 de ani, au puternice legături cu Sighetu Marmației, orașul în care s-au născut, chiar dacă unul studiază la Universitatea Manchester iar celălalt va absolvi Universitatea Oxford în acest an. Sunt deosebit de mândru de realizările lor și sunt sigur că amândoi vor avea mult succes, știind că orice cale vor alege, ei niciodată nu-și vor uita rădăcinile, care sunt aici, în Sighetu Marmației, Maramureș.

Dave Myers

Traducere din engleză, Antonia Luiza Dubovici – Zavalic