Simt pisica cum se întinde luuung lângă mine. Se răsucește încet, leneș, şi-şi înfige ghearele în piciorul meu! Deschid gura să scot un „Auuu” lung cât mâţa şi ascuţit ca ghearele ei, dar norocul meu e că deschid şi ochii.

TATA stă în locul lui preferat, pe marginea dormezei cu saltea din paie, cu coatele pe genunchi şi privirea pierdută mult departe, dincolo de geam. Şi fumează. Carpaţi fără filtru. Întotdeauna. Şi, ca întotdeauna, în jurul capului său fumul dens dansează uşor-uşor; prin strate suprapuse de „stratuşi” trec doar coloanele de fum proaspăt expirate cu un şuierat slab, ca într-un ritual sacru, la intervale regulate, mereu cu aceeaşi intensitate şi cu ochii pe jumătate închişi. Clipește rar și oftează adânc. Îmi pare atât de misterios şi tare trist… şi aş vrea, ca de fiecare dată când îl văd fumând, să ştiu la ce se gândeşte…

Dar TATA remarcă fâţâiala din pat şi îşi fixează ochii albaştri pe faţa mea, care se chinuie să scoată un zâmbet fermecător şi convingător de „Bună dimineaţa!”.
– No, vă sculaţi? Mintenaş i-amniaz (e abia ora 8)… Tre’ să merem s-aducem fânu’.
– Îhî… imediat… mormăi în timp ce strâng mâţa, drăgăstos şi ferm, fără ca TATA să bănuiască ce ascund. Şi tocmai când el se ridică, stinge mucul de plita sobei şi iese, pisica se desprinde din „îmbrăţişarea” mult prea intimă cu care ne-am cadorisit. E foarte recunoscătoare, de altfel, că am îndesat-o sub pătură, să doarmă în pat… Pare disperată după o gură de aer proaspăt, aşa că o ajut să coboare cu viteză, printr-un şut scurt, tras în zona codiţei deja super-înfoiată. Face un salt reuşit cu dublu Axel şi aterizare perfectă şi ajunge exact între picioarele Mamei, care intrând se împiedică, se izbeşte de uşă, se îndreaptă cu greu (nu e foarte suplă, nici tipul sportiv) şi-ncepe:
-`Mnezău ei de mâţă! Ce coată-n casă? Amu-mi rupem gâtu… Da, trezitu-v-aţ’? Mereţ’ de vă spălaţ’. Ce-ţi mânca?
– Ouă-ochiuri, încerc eu determinarea viitorului meu apropiat, dar… deasupra vocii mele se aude mormăiala lui R:
– Orez în lapte şi mi-e clar că, nici în noaptea abia trecută, stelele nu s-au aliniat cum trebuia în zodia mea.

Sub crengile imensului nuc din faţa casei e umbră şi răcoare. Ligheanul cu smalţul sărit aşteaptă deja, pe scaunul cu picioare bolnave, vopsit prea verde, prea demult. Mă-ntiiiind, mă-ntorc şi-o iau rapid către fântână, să scot apă de spălat. Las găleata să cadă cu zgomot (ador plesnitura pe care o face la contactul cu apa), mă ridic pe vârfuri să mă uit cum se scufundă şi-nvârt roata cu amândouă mâinile, încet să o ridic, doar pe jumătate plină; aplecată peste marginea rece a fântânii, tot zgâindu-mă în oglinzile tremurătoare, nu-l observ. Îl aud târziu. TATA trece cu mersul lui apăsat, uşor legănat, ușor aplecat în faţă, spre poiată. Fac ochii mari şi, din două salturi, îl prind de mâna aspră şi caldă:
– O fătat?… dar nu apuc să aud răspusul, ci doar huruitul lanţului pe tambur, vâjâitul găleţii între olanele fântânii şi izbitura de final…
– Mno, de s-o descăţat găleata de pă lanţ, te-a băga mă-ta după ie. Amu, hai să vezi!

E cald în poiată și miroase amestecat a lapte proaspăt, paie umede, bălegar și viață nouă. Prin crăpăturile uşiţei de scos gunoiul trec raze de lumină tremurânde, ca aripi de zâne, iar pe sub burta vacii se uită fix la noi Viaţa, cu ochi imenşi. Doamne!!! cât e de frumoasă! M-aș repezi să o mângâi, dar TATA mă trage ușor înapoi:
– No, fată, nu așe… ca furtuna, că s-a speria și te-a ruguci vaca! Meri mai încetuc, de-o lăture…
Cu mâna întinsă mă apropii întâi să mă vadă Gyöngy (aproape toate vacile lui aveau mereu nume românești sau ungurești de flori, pe lângă câte o „Joiană” sau „Mândră”) și ea întoarce botul alb la mângâiat. Mi-e atât de dragă! Că e mărunţică și tare blândă și ne lasă seara să o mulgem și noi, copiii, în cănile de tablă emailată gri, cu toartă și „buză” roşie. Laptele acela, doar spumă albă și așa de gustoasă, e momentul suprem al serilor noastre de vară…
Curioasă, dar temătoare, se apropie de palma mea și viţeluşa. E bălţată – albă cu pete mari de ciocolată – și nu-mi vine să îi stric „modelul” cu care a rămas, după ce vaca a lins-o zdravăn. O mângâi doar pe gât, îmi pun mâinile în jurul ei; e atât de vie… și rămân așa, în îmbrățișare, cu capul lipit de fruntea ei, dar mă desprind când aud iar vocea lui TATA:
– De-amu-i bugăt, las-o să sugă. Și voi, gătați-vă ș-om mere. S-a face tare cald azi.
– Tatăăă, găleata… mai mult șoptesc, decât spun.
– O scoate tata. Du-te la mă-ta și-i spune să puie merindea.

R, cu ochii încă cârpiți de somn, se uită absent în lungul căii ferate. Nu vine nici un tren. Mai târziu, mai pe la amiaz’, va trece personalul de Carei, din care ne strigă și ne face cu mâna mătușa Luci (atunci când se duce la părinții ei în vizită), apoi „lansează” în iarba înaltă un pachet cu: ciocolată cu alune Maci, gumă de mestecat în formă de biluțe colorate și fantastica ei prăjitură cu gem și muuuultă cremă de mac, toate împachetate bine, bine, puse într-o cutie de carton, legată cu sfoară maronie. Ce bucurie!

Dar azi nu e zi de vizite. Nici nu ne prinde amiaza pe aici. Deasupra șinelor căii ferate se vede deja „dansând” aerul, semn de căldură mare… Doar prin frunzele plopilor înalți până la cer se joacă puțin vântul, iar foșnetul lor mă duce imediat cu gândul la lungul drum de fiecare duminică dimineața, spre biserica din sat. La Mama… la sunetul inconfundabil pe care îl scot, cu fiecare pas, ciorapii ei de nylon purtaţi pe sub rochia galben-pai cu panseluţe.

Când îmi răstoarnă apa în lighean, îmi place să stau sub jetul rece, să mă joc „bătând-o” cu mâinile, să fac valuri, să o simt. Dar nu e timp nici de joacă azi. Mă spăl repejor pe față, suflând puternic în apa ridicată cu palmele, încercând să îl imit pe TATA.

Mirosul intens de orez în lapte ne cheamă la masă: R. șezând pe marginea patului, eu pe scaunul de lemn cu spătar înalt, curbat. Cu lingura desenez „figuri” în farfurie și caut cel mai mare bob. R termină primul (mănâncă atât de repede!), sare din pat, mă pișcă scurt și puternic de umărul drept și fuge afară. Înghit cu greu, apoi duc farfuriile pe masa din cămară; Mama le va spăla probabil mai târziu.

Un drum de câțiva kilometri, în carul tras încet de vaci, pare o veșnicie. O eternitate din clipe topite, amestecate, intense; un continuu acum ce curge prin corpul meu de copil, într-un sens pe care nu-l pot înțelege. Stau întinsă pe spate, tot ronţăind la un fir lung de iarbă, și visez… la o lebeniţă duulce și rece, la o baie în apa limpede a Homorodului, la strigătele ciudate ale păunilor, la necazurile lui Remi din „Singur pe lume”, la o bicicletă Pegas – care să fie a mea – la coacăzele negre, deja coapte, ale vecinei Iţu… La îmbrăţișarea caldă și vocea blândă a Nanei Irma și la poveștile nesfârșite pe care le împarte cu Mama seara, așteptând vacile să vină din ciurdă. Mă trezesc când TATA desface jugul vacilor și le duce să pască, la umbră. Printre pleoapele abia mijite, printre curcubee, văd una dintre imaginile copilariei mele. Aceea în care erau încă amândoi bunicii, aceea cu miros de fân și bureţi de câmp, gust de pere de vară și mălai fiert, răcoare de apa din fântână, cu genunchi juliţi și pisici-jucării.

Dar, de fapt… era totul un vis. Mă dezmeticesc azi și în atâtea alte zile, singură, cu un dor intens de TATA, cu dorința de a-i spune că e mereu prezent în gândurile mele, că îl îmbrățișez adesea și îl simt lângă mine, așa… ca ieri. Un „ieri” care a trecut de peste 20 de ani.

Pentru TATA, bunicul meu drag (01.02.1921 – 03.07.1999) și pentru toți bunicii dragi din lume. Aceasta și cealaltă. Cea care ne fură copilăria.

Loredana Maria PAȘCA

Foto: Peter Lengyel

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ