În urma reformei administrativ teritoriale din Ucraina, orăşelul Slatina (Solotvino) de pe malul drept al Tisei devine reşedinţa comunităţii teritoriale (CT) cu acelaşi nume. Alegerile locale din Ucraina (25 octombrie) se vor face pe noua structură administrativă . Din cele 13 raioane ale regiunii vecine Transcarpatia au rămas 6 macro raioane: Ujgorod, Muncaci,Vinogradov, Hust, Teceu şi Rahău. Peste 35 de mii de români maramureşeni trăiesc majoritar în 13 aşezări mici sau mari din zonele Teceu şi Rahău.
C. T. Slatina (Solotvino) are în componenţă 12 din cele 13 comunităţi româneşti din dreapta Tisei, din macroraionul Teceu: localităţile Slatina (25 la sută dintre locuitori sunt etnici maghiari, iar pe frontispiciul Primăriei sunt arborate drapelele naţionale ale Ucrainei, României şi Ungariei), Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Topcina, Strîmtura. Toate aceste localităţi au primari români. Cea mai îndepărtată aşezare se află la 30 de km de Slatina. Tot la atâţia km se situează şi cei aproape o mie de români din pitorescul sat Plăiuţ, ce a aparţinut de Apşa de Mijloc, dar din 1973 a trecut în administrarea comunei Vodiţa (Apşiţa), populată de ucraineni. Satul Plăiuț este situat în macroraionul Rahău, care intră în componenţa CT Bocicoiul Mare.
Ca o paranteză: la 10 km în amonte de Slatina şi Sighetu Marmaţiei, Bocicoiul Mare (comună locuită odinioară de ucraineni, maghiari, români şi evrei) se întindea pe ambele maluri ale Tisei. După Al Doilea Război Mondial, Tisa a devenit râu de frontieră, iar mai bine de jumătate din localitate a rămas pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice (azi, Ucraina). Născut în 1928 la Sighet, laureatul Premiului Nobel pentru Pace, scriitorul Elie Wiesel a dorit să aprindă o candelă la mormântul bunicilor săi în cimitirul evreiesc din Bocicoiul Mare, din stânga Tisei. Era în 1996. Nu a găsit mormântul, iar însoţitorii au presupus că acesta ar fi rămas în ţintirimul de pe celălalt mal!

Revenind la reforma din Ucraina, l-am sunat pe Dr. Ion Botoş, preşedintele Uniunii Regionale DACIA a Românilor din Transcarpatia: „Fiecare fostă comună va avea un coordonator numit staroste, care va fi desemnat de primarul C.T Slatina şi Consiliul (Rada) comunităţii teritoriale. Slatina va avea 32 de deputaţi (consilieri teritoriali) care vor fi aleşi din rândul pretendenţilor din zonă înscrişi în partidele politice din Ucraina, 4 fiind cele mai importante. Această reformă este binevenită pentru comunitatea noastră, românească, dar nu ştiu cum va funcţiona noua administraţie pe un teritoriu atât de mare, peste 160 kmp. Deja sunt două – trei tandemuri puternice primar-viceprimar care şi-au manifestat intenţia de a candida la Slatina. Populaţia nu prea este intersată de politică sau de reforme ci de ziua de mâine. Această pandemie ne-a izolat şi mai mult. Nici măcar la Sighet nu prea putem merge. Graniţa poate fi trecută doar de anumite categorii de persoane, cu restricţii. Nici revista APŞA, pe care o editez împreună cu partenerii din România, nu am mai continuat-o, în primul trimestru am reuşit să scot un număr finanţat de Biblioteca Judeţeană din Baia Mare şi două numere finanţate de instituţii din Bihor. Prin această reformă se încearcă şi creşterea rolului partidelor, candidaţii în alegeri fiind nevoiţi să opteze pentru un partid sau altul.”

Florentin Năsui

Vivat, crescat, floreat, civitas Zigeth! În urmă cu 665 ani, Sighetul a devenit oraş

La data de 18 februarie 1352, Sighetul a primit Charta Libertăţii, devenind târg liber al coroanei regale.

De mulţi ani se discută despre momentul în care Sighetul a devenit aşezare cu statut orăşenesc, susţinându-se ba că actul doveditor este pierdut definitiv, ba că acesta nici nu a existat vreodată (mai ales că a fost doar semnalat, nu publicat – de către Ioan Mihalyi de Apşa, Szilágyi István, Bélay Vilmos, Alexandru Filipaşcu sau Radu Popa, nefiind editat nici în imensele colecţii de documente Fejér – Codex Diplomaticus, nici în cele ale Academiei Române).
În realitate însă, privilegiul respectiv s-a păstrat, ba chiar în cel puţin trei cópii (cea din imagine datează din 1685 şi se păstrează în Arhivele Naţionale Maghiare). Originalul, precum şi cel al Chartei din 1329, au fost arse de către moldoveni (latrunculi de regno Moldavie), probabil în anul 1468, gen de distrugere frecvent în epocă şi în regiune, puţine documente emise în regatul ungar anterior anului 1400 fiind păstrate în original până azi.

Despre ce este vorba: la 23 de ani după ce primele patru târguri maramureşene au primit Charta Libertăţii de la regele Carol Robert, pe data de 18 februarie 1352, în urma cererii parohului Benedict al bisericii Sf. Emeric Confesorul din Sighet (ecclesie Sancti Emerici confesoris de Sigets, clădire din care s-a păstrat doar turnul, înglobat în Biserica Reformată de azi), localitatea a fost înzestrată cu privilegii identice cu cele ale celorlalte aşezări de oaspeţi.
Într-un articol anterior am încercat explicarea motivului acelei întârzieri: se pare că oraşul – foarte vulnerabil, fiind cel mai avansat punct al coloniştilor în amonte pe Tisa şi înconjurat de sate autohtone – nu a fost pomenit în privilegiul din 26 aprilie 1329 pentru că fusese distrus (posibil incendiat) de către românii maramureşeni, catastrofă care ar fi putut avea loc undeva în intervalul 1326 – 1329, situaţia revenind treptat la normal abia în 1334.
Actul din 1352 a fost emis la Buda, de către regele Ludovic şi menţionează numele unor colonişti: Ioan fiul lui Nicolae, oaspete din Visc şi Crekanan (?), judele primar din Hust, împreună cu „oaspeţii şi iobagii noştri saxoni şi unguri” (hospitum seu jobagionum nostrorum Saxonum et Hungarorum) din Visc, Hust, Teceu şi Câmpulung.
Cât despre preotul Benedict, acesta poate să fi fost acelaşi personaj menţionat atât în 1334, cât şi în anul 1346, ajuns acum în graţiile sus-puse ale autorităţii regale.

Concret, drepturile speciale ale Sighetului (şi ale celorlaltor patru oraşe maramureşene), erau următoarele:
– Orice om liber putea veni să locuiască acolo; târgoveţii erau judecaţi de către judele lor, nu de către comite; ei aveau dreptul să-şi aleagă liber propriul conducător şi preot; trebuiau să lase pe ogor dijma preotului; preotul lor plătea episcopului o marcă la fiecare 50 de gospodării; cel care ucidea un om plătea două mărci ca preţ al judecăţii; pentru rănire mortală se plătea o marcă, pentru lovire lăsată cu vărsare de sânge – o jumătate de marcă, pentru o lovire simplă – 60 de dinari, iar pentru simpla insultă, nimic; vilicul şi bătrânii lor judecau toate pricinile, cu excepţia omuciderii, furtului, silniciei şi incendiului; târgoveţii aveau libertatea de a încheia pacea; aveau dreptul să poată călători oriunde cu mărfurile lor; aveau dreptul să ţină târguri la zilele stabilite, liber şi fără vamă; aveau libertatea să facă lucrări folositoare sau sădiri noi; gospodăriile fără ogoare plăteau ca bir al pământului doar câte trei ponduri; la fiecare Sf. Martin, fiecare casă plătea drept terargiu câte o jumătate de fertun; toţi baronii regatului erau opriţi să tragă la ei cu de-a sila; oamenii de orice altă limbă sau neam (n.n. adică românii din satele învecinate) erau opriţi a le smulge pământurile pe care se zice că târgoveţii le-ar fi ocupat cei dintâi, prin defrişare; şi, pentru că se spunea că însuşi pământul Maramureşului este foarte sterp, târgoveţii erau scutiţi, datorită lipsei bucatelor, de plata vedrelor de grâne, de dijma din porci şi de obişnuitele aduceri de daruri.

Începând din anul 1352 şi până în 1834, Sighetul, împreună cu celelalte colonii regale – constituite într-o Ligă a oraşelor de pe Tisa superioară – au beneficiat de libertate (cu excepţia câtorva scurte perioade) şi de Statutul special definit prin cele 17 puncte enumerate mai sus. În 1548 oraşul şi-a îmbogăţit Statutul, întins acum pe 48 de articole, transformat apoi în 1652 într-o Constituţie a Sighetului, amendată ulterior de mai multe ori de-a lungul timpului.
Aşadar, dacă ziua de 14 mai 1326 rămâne prima atestare cunoscută a localităţii, documentul din 18 februarie 1352 reprezintă dovada că, în acel moment, Sighetul a primit privilegii de rang urban. Ambele date ar trebui încrustate cu litere de aur pe zidul Primăriei şi celebrate, măcar o dată la fiecare cinci sau zece ani.

Referinţe bibliografice:

1. „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”, publicat online în 2011.
2. „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi Turism”, Editura Valea Verde, Sighet, 2012, p. 16-22.
3. „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene”, în “Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 9, Baia Mare, 2016, p. 13 – 44, unde am publicat: diploma referitoare la Visc (din anul 1281), Hust (1324), dublul privilegiu din 1326 în care apar, pentru prima dată, şi Sighetul, Câmpulungul şi Teceul, cunoscutul document din 1329, lista dijmelor papale ale celor cinci colonii ale coroanei din anii 1333-1335 şi textul complet al Chartei din 1352.
4. filmarea dezbaterii publice: „Sighetul înainte de anul 1352. Geneza oraşului”: cadrul natural-habitat; celţi şi daci; prima atestare documentară; etnia şi religia primilor locuitori; biserica reformată; numele oraşului (online pe: www.dailymotion.com).

P.S.: Anul trecut, atunci când se aniversau 690 de ani de la prima atestare a Sighetului, Muzeul Maramureşean sărbătorea doar 45 de ani la înfiinţarea propriei secţii de etnografie! Din fericire însă, Centrul Cultural şi Primăria municipiului au înţeles importanţa momentului, organizând o reuşită Adunare solemnă dedicată venerabilei zile de naştere a urbei…
Oare, ce va sărbători Muzeul anul acesta?

© Teofil Ivanciuc