Într-o lume suficient de secătuită de evenimente generoase, care dau sens valorii, care pun lumină în suflete, este remarcabilă luciditatea unor semeni pentru aprecierea muncii aproapelui. Spun asta pe propria răspundere, deoarece constat că nu prea stăm bine cu recunoștința față de cei care au vocația zidirii. Iar fără zidire, lumea nu urcă, nu are răsfrângeri din inteligența omului. Demni de toată aprecierea sunt cei care lasă urme adânci, săpate cu propria lor viață în lumea în care trăiesc. Cred că fapta este nobilă atunci când truda ta nu îți mai aparține. Ea a devenit dar pentru cei mulți. Fapta rămâne bornă în timp, iar autorul ei model pentru cei ce vin. Aceste gânduri, și multe altele, m-au cutreierat joi, 23 decembrie, participând la o ceremonie în care s-a făcut o nobilă apreciere, pentru nobila datorie împlinită a unor oameni deosebiți, din prezentul în care viețuim.

Adică în termeni de redută oficială, în Holul Mare al Consiliului Județean, a avut loc Decernarea Titlului de Cetățean de Onoare al județului Maramureș. Fiind în Ajunul Sfântului Crăciun, Ansamblul Național Transilvania a prefațat ceremonia cu un concert de colinde. O ceremonie simplă și solemnă. Președintele Consiliului Județean Maramureș, Ionel Bogdan, a acordat titlurile domnilor dr. Teodor Ardelean, fondatorul și managerul Bibliotecii județene Petre Dulfu, din Baia Mare, prof. Săluc Horvat, fondatorul revistei de cultură „Nord Literar,” economistului Vasile Godja, directorul Plimob S.A. Sighetul Marmației, și scriitorului Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” din Sighetul Marmației. S-au mai acordat trei titluri de Cetățean de Onoare post-mortem inginerilor Nicolae Dicu, Ioan Dulf și Cornel Grama, repere ale mineritului maramureșean și național.
Domniile lor fac parte din repertoriul biografiei mele, prieteni și minunați interpreți ai înțelepciunii maramureșene. Și mai au un numitor comun: au vocația de fondatori! Tocmai ce spuneam la începutul acestui text, sunt autori de fapte nobile, care au lăsat fâșii luminoase, preschimbate în durată. O biruință vrednică în prezent, care este sortită istoriei. Nobil Cuvântul, nobil, l-a lansat la ceremonie Teodor Ardelean, și nu m-am sfiit să-i dau dreptate. Și să-i dau drumul în lume. Că i se potrivește. Numai cine nu cunoaște energia pe care o degajă această Catedrală a Cărții, cu sediul în Baia Mare, poate avea îndoieli. Eu, care mă legitimez cu iubirea de carte, depun mărturie că Teodor Ardelean se oglindește și în spiritul de Dreptate și Frăție întru înalta cinstire a Cuvântului printr-o măreață construcție, fără ziduri, cu menirea de a bucura viitorul. Și mai spunea laureatul zăpezii că cea mai importantă funcție a oricărui om este apropierea de valori, iar „acest titlu poate fi asemănat cu acordarea unui titlu de nobil de Maramureș.”
Nobil al propriilor fapte este și economistul Vasile Godja, directorul Plimob S.A. din Sighetul Marmației, unitate etalon în industria mobilei românești, cu recunoaștere europeană. Numai o minte isteață a putut să intuiască, în 1990, care va fi sensul lumii de afaceri. A calculat cu inteligență echilibrul dintre jertfă și risc. Și a câștigat luând în seamă importanți parteneri de afaceri, cum este IKEA. Este un sprijinitor al comunității locale pe multe planuri. Este un lider, un om bun, corect și generos. Ne știm de la începutul devenirii noastre sighetene. Profesorul Săluc Horvat a contribuit în mod esențial la nașterea vieții universitare băimărene. Dar a avut și ideea de a împlini un vis și o zbatere a intelectualilor maramureșeni, pentru a avea o revistă de cultură. Când visul criticului și istoricului literar Săluc Horvat a devenit realitate, în urmă cu două decenii, revista literară a Maramureșului a început călătoria prin țară și străinătate, ajungând până în America. O nobilă trăire fondatoare pentru profesorul Horvat!
Cu scriitorul Echim Vancea începe o nouă lume lirică în Marmația. Care a fost dăruită țării. A știut că un lucru început și care nu este consolidat este sortit ruinei. De aceea a pus câteva cărămizi la temeinicia Ansamblului Mara și mult mai multe la gloria Festivalului Internațional de Poezie. Ca director al Bibliotecii Municipale sighetene a avut și fericita inspirație de a boteza Instituția Cărții cu numele mentorului nostru, criticul literar Laurențiu Ulici, cu rădăcini paterne în Nord. Dar opera lirică a lui Echim Vancea va rămâne într-o istorie adevărată a poeziei române, cum îi prevestea un editor. Cum ziceam, cei patru au o trăsătură comună: au vocație de fondatori! Am asistat la o nobilă apreciere pentru o nobilă datorie.
Cei trei ingineri, fiind plecați prin poienile raiului, au fost reprezentați de membri ai familiei. Fiecare a lăsat zestre de necontestat Maramureșului și țării, tocmai sigiliul nobilei datorii împlinite. Da, cum spunea un laureat al zăpezii: Maramureșul, înainte de toate și întâi în toate!

Gheorghe PÂRJA

NR: Editorial preluat, cu acordul autorului, din cotidianul „Graiul Maramureșului” (27 decembrie 2021)

Foto: Ion Mariș

Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU