Maramureșul la Paris (autor, Teofil Ivanciuc)

Din suita manifestărilor internaționale la care județul nostru participă în prima parte a acestui an face parte și Salonul Mondial de Turism din capitala Franței, dedicat atât publicului larg cât și specialiștilor, eveniment care s-a desfășurat în perioada 14-17 martie la Expo Porte de Versailles din Paris.

Cea de-a 47-a ediție a manifestării a reunit 400 de expozanți și peste 60.000 de vizitatori.

Județul Maramureș a fost reprezentat la Salon de reprezentanți de la Organizația de Management al Destinației Maramureș, de la Consiliul Judeţean Maramureș, de cunoscutul artist ceramist Daniel Leș și de membri ai diasporei maramureșene și oșenești din Franța.

Standul României, organizat de către Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, a fost format din 15 co-expozanți din întreaga țară, regiunea noastră fiind cea mai vizibilă.

„Am avut mai multe intervenții pe scena mare și la stand, atât prezentări ale destinației Maramureș, cât și degustări de produse tradiționale aduse de acasă, plus o tombolă la care Maramureșul a oferit un sejur de cinci zile „all inclusive” unui cuplu de vizitatori.

Printre alți vizitatori, standul nostru a fost vizitat de două doamne care contribuie enorm la poziționarea României peste hotare: Excelența sa Simona Miculescu, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al României la UNESCO și doamna Mioara Mandea, renumit cercetător care coordonează Departamentul Științific al Centrului Național de Studii Spațiale al Franței”, au declarat reprezentanții Maramureșului.

Sporirea vizibilității județului nostru pe una din cele 7 piețe de turism strategice pentru turismul românesc nu poate fi decât benefică, dovadă fiind nenumărații francezi care au solicitat informații și care și-au manifestat intenția să viziteze Maramureșul.

Teofil Ivanciuc




SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PRIMĂRIA MUNICIPIULUI SIGHETU MARMAȚIEI

update (31 ianuarie 2024):

Domnule Primar,
Noi, semnatarii acestei scrisori deschise, vă mulțumim pentru retragerea de pe ordinea de zi a Proiectului de hotărâre cu privire la stema municipiului și reluarea procedurii.


29 ianuarie 2024:

În atenția Domnului Primar al municipiului Sighetu Marmaţiei, av. Moldovan Vasile!

Domnule Primar,

În urmă cu mai bine de doi ani, atrăgeam atenția, prin intermediul publicației online www.salutsighet.ro, asupra faptului că, în peisajul heraldicii maramureşene, Sighetul nu beneficiază de o stemă oficială.

La vremea aceea, am apreciat disponibilitatea dumneavoastră de a iniţia un dialog instituțional cu Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, dar şi de a consulta specialiştii, pasionații de istoria Sighetului, profesorii şi pe toţi cei interesați de conservarea moștenirii acestui oraș secular.

Astfel, noi, semnatarii acestei scrisori deschise, vă reamintim faptul că, în data de 7 august 2023, ne-am manifestat disponibilitatea pentru a ne constitui într-o Comisie, în urma adresei Cabinetului Primarului nr. 5890/18 aprilie 2023, cu scopul de a elabora o listă cu elementele care ar putea fi incluse într-un proiect reprezentativ de stemă a Sighetului.

După o analiză temeinică a istoricului orașului și a evoluției heraldicii acestuia, am căzut de acord ca viitoarea noastră stemă să conste într-un cap de zimbru/ bour cu o cruce greacă (cu brațe egale) între coarne, pe un scut împărțit în două pe verticală. Stema municipiului Sighetu Marmației se compune, conform anexei, dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite despicat.
Mobila centrală este un cap de zimbru, negru cu coarne de argint, cu cruce dreaptă de aur între coarne. În partea dreaptă, în câmp roșu, se află o stea de aur cu șase colțuri. În partea stângă, în câmp albastru, se află un lujer de crin, de aur. Am respectat stema istorică, considerând că e cea mai potrivită și că nu are logică schimbată. La finalul discuţiilor, consemnate într-un Proces verbal, nr. 12751/07.08.2023 (Anexa 1), am cerut ca Primăria și Consiliul Local să organizeze un concurs pe această temă (scutul și coroana murală cu cinci turnuri crenelate fiind elemente obligatorii, în conformitate cu legislația în vigoare).

Am constatat cu stupoare, consultând ordinea de zi, aşa cum a fost publicată în mediul virtual, că în ședința de Consiliu Local din 30 ianuarie 2024, vor fi supuse la vot trei variante ale proiectului de stemă care nu au nimic de-a face cu lista de elemente întocmite de noi. Mai mult, Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea și avizarea stemelor localităților și județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, și care este obligatorie, menționează la articolul 4: „Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare”, iar la articolul 5: „Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național”. Din păcate, niciuna din propunerile de stemă supuse la vot nu respectă articolul 4.

Prin urmare, în spiritul cooperării, al prioritizării intereselor comunității şi al transparenței, noi, semnatarii acestei scrisori, solicităm respectuos retragerea de pe ordinea de zi a Proiectului de hotărâre cu privire la stema municipiului şi informarea corectă a decidenților, astfel încât, în vederea votului, să fie inclusă și varianta propusă de noi (Anexa 2,3). Credem cu tărie că, astfel, nu facem decât să solicităm perpetuarea mobilelor și tincturilor stemei istorice din considerente diplomatice și de reprezentativitate (printre altele), ținând cont de faptul că, prin vechiul crin, putem fi „înfrățiți” simbolic cu o mare parte din Europa. Crinul apărea și pe stema Moldovei, și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezent astăzi, printre multe altele, și pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța, sau orașul slovac Košice.

Menţionăm totodată că proiectul propus de noi nu a fost supus unei dezbateri publice. De asemenea, faptul că există doar o firmă specializată în domeniu, cea de la Sibiu, reprezintă un neadevăr sau o omisiune (a se vedea, în acest sens, https://www.faxmedia.ro/contact/ sau https://www.szekeres.ro/?lang=ro ).

În calitate de cetăţeni ai Sighetului, îi mulțumim domnului Istvan Matruk pentru stema realizată și pe care vă rugăm respectuos s-o luați în calcul pentru un viitor vot.

Vă dorim multă sănătate și înțelepciune în luarea deciziilor.

Cu aleasă prețuire,
Ioan Ardeleanu-Pruncu
Teofil Ivanciuc
Krisztofer Levente Orosz
Alin Pralea
Marius Voinaghi

* * *

Anexa 3

Varianta comisiei locale de propunere a stemei municipiului Sighetu Marmației

Descrierea heraldică a stemei:

Stema municipiului Sighetu Marmației se compune, conform anexei, dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite despicat.
Mobila centrală este un cap de zimbru, negru cu coarne de argint, cu cruce dreaptă de aur între coarne.
În partea dreaptă, în câmp roșu, se află o stea de aur cu șase colțuri.
În partea stângă, în câmp albastru, se află un lujer de crin, de aur.
În vârful scutului se află trei brâuri undate, de argint.
Scutul este timbrat cu o coroană murală de argint cu cinci turnuri crenelate.

Semnificația elementelor însumate stemei:

Stema este cea istorică, atestată în anul 1576 și aflată în uz, practic neschimbată, vreme de 350 de ani.
Partajarea și smalțurile scutului și ale elementelor acestuia: capul de zimbru, crucea, steaua și crinul, sunt cele istorice.
Brâurile undate reprezintă cele trei râuri care mărginesc localitatea: Tisa, Iza și Ronișoara.
Coroana murală cu cinci turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rang de municipiu.




Redescoperirea uneia dintre cele mai vechi biserici de lemn a ucrainenilor din România

Cunoscutul istoric maramureșean Teofil Ivanciuc, adunând fărâme de informații legate de soarta bisericii de lemn din Rona de Sus, aranjându-le asemenea unor piese de puzzle, a făcut o descoperire remarcabilă: bârnele care alcătuiau vechea biserică de lemn, demontată în 1895, considerate dispărute, au fost redescoperite de către dânsul, în anul 2023. Despre epopeea acestei redescoperiri ne vorbește însuși Dl. Ivanciuc în captivantul interviu de mai jos.

Pr. Marius N. Lauruc: Domnule Teofil Ivanciuc, ați făcut o descoperire importantă nu doar pentru comunitatea ucraineană din Rona de Sus, dar pentru toți ucrainenii din România, pentru istoria lor. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre această descoperire.
Teofil Ivanciuc: Este vorba despre identificarea celor două părți care au constituit biserica de lemn din Rona de Sus. Prima parte, prima serie de lemne se află în apropierea bisericii din Rona, deci se află la fața locului, remontată, reasamblată sub forma unei șuri cu grajd, o practică curentă. În Maramureș avem o mulțime de biserici care au fost deconsacrate și lemnele lor folosite ba la construirea de case, ba la șuri cu grajduri, deci nu este nimic șocant în această situație. Al doilea grup de lemne a fost montat la casa parohială din Rona de Sus, sub forma unei alte șuri, iar această parte a lemnăriei nu se mai află acolo, la fața locului, ci în Muzeul Satului din Sighet. La prima vedere, după cum pare volumul de lemn din cele două construcții, dă senzația că ar fi întreaga biserică. Sunt lemne suficiente pentru o biserică întreagă. Acum, chiar și dacă nu este așa, chiar dacă sunt și adaosuri ulterioare, dacă lemnele unor alte construcții au fost incluse în aceste două clădiri, oricum am lua-o, acest grup de lemne constituie cel mai mare fond. Oricum, din toate bisericile demolate, niciuna demolată și salvată parțial, nu are mai mult lemn original decât aceste două construcții puse împreună. Mă refer la Maramureș. Așadar, din acest punct de vedere, situația este absolut specială. Cum am aflat? O să râdeți. În monografia Comunei Rona de Sus, apărută în 2010, la istoricul bisericii, scrie că biserica actuală, construită în 1895, a fost construită peste biserica veche, la sfârșit, cea veche a fost demolată, o parte dată la familia cutare, la Rona de Sus, nr 12**, și cealaltă la parohie. Deci scrie acolo, în monografia Ronei. Eu știam informația încă de atunci, de când a apărut monografia, dar n-am ținut cont de ea. În noiembrie, anul trecut, în 16 noiembrie, făcând o cercetare de teren, am ajuns la Slătioara și, întotdeauna când treceam prin Slătioara, treceam pe la grajdul cu șură, care este construit din lemnele vechii biserici din Slătioara. Când ajung, în 16 noiembrie, cu o lună înainte am mai fost, nu era nimic schimbat, aoleu, proprietarul începuse lucrări masive, cu drujba secționa lemnele într-o veselie, spunând că el transformă grajdul într-o construcție mult mai arătoasă, pentru că este prea veche și urâtă și îi e rușine. I-am spus: „Știi că e biserică?” – „Da”. Bun. Am dat telefon rapid la Baia Mare, Consiliul Județean Direcția de Cultură, Muzeul Județean de Etnografie, pe toată lumea am alertat-o. Omul s-a oprit. A doua zi au și venit cei de la Baia Mare; s-a discutat. Peste patru zile lemnele fostei biserici au fost demontate din grajd și duse la Baia Mare în siguranță. A doua zi după ce am văzut grajdul, am zis „Stai. Mai este o construcție în pericol. Cea din Rona de Sus, pe care tot am omis s-o caut. Să văd, nu cumva am întârziat vreo 13 ani și deja e demolată și făcută praf? Ia să mă duc eu până la Rona”. M-am dus la Rona, la familia respectivă. Un grajd masiv, bârne masive, în curte, cu șură. Vine proprietarul și zice „Da știu. E din biserică”. Mă duce înăuntru și îmi arată acea cruce inscripționată în interior. Apoi am luat legătura cu dumneavoastră, preotul Marius Lauruc. În paralel, în Monografia Ronei scria că acea construcție din curtea parohiei Rona, care a fost ridicată din lemnele fostei biserici, a fost vândută Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, din București. Era o informație complet eronată, care te deruta și te arunca complet departe. Am verificat. În București nu au nici un fel de construcție din Rona de Sus. Și atunci mi-a picat fisa. „Măi, păi cea mai masivă construcție din Muzeul Satului din Sighet, cea mai masivă șură este din Rona de Sus”. Vorbesc cu directoarea Muzeului, cu dna Mirela Barz, zic „Uită-te, te rog frumos, în fișă, ce zice acolo la șură?” Zice. „Da. E cumpărată de la parohie în 1970”. De acolo încolo totul a fost legat.

Pr. Marius N. Lauruc: Pe baza materialului existent, pentru că spuneați că s-a păstrat aproape tot materialul care a intrat în componența bisericii, se poate face o estimare asupra dimensiunilor, asupra particularităților arhitecturale, dacă a fost ceva deosebit sau nu, legat de biserica din Rona?
Teofil Ivanciuc: Revenind la cele două grupuri de lemne, șura din Rona și șura din Muzeu, la șura din Rona, în momentul reconstrucției, în 1895, în acea proprietate locuia primarul de atunci. Practic, s-a împărțit între parohie și primărie lemnăria veche, pentru că erau niște bârne foarte frumoase, foarte masive. Și în ziua de astăzi, iată, la atâtea sute de ani, încă arată impecabil. Sunt salvate ca atare. Acolo îmbinările sunt, cum spunem noi, în coadă de rândunică, îmbinare nemțească, o îmbinare mai sofisticată. În timp ce șura din Muzeul Satului este în îmbinarea veche, cheotoare românească, cum i se spune, acea îmbinare mai primitivă. Asta i-a derutat pe toți. Și de aceea nu a băgat nimeni în seamă șura de la Muzeul Satului. Dată fiind această îmbinare simplă, care de obicei era folosită la casele oamenilor simpli sau la grajduri, nimeni nu s-a gândit că poate să fie îmbinare de biserică. Apropo, aceste îmbinări par să fie originale, de la șură; o parte dintre ele. Și celelalte au fost tăiate după același model. Dar, lumea nu știe, în Ucraina, în Maramureșul de Nord, există, în picioare, acum, trei biserici vechi, de secol 16-17, 17-18, cu acest tip de îmbinare. Așadar, acest tip de îmbinare, cheotoarea românească, a fost folosită și la biserici și avem martori în picioare. Când i-am spus dlui Alexandru Baboș (arhitect, expert în cercetarea patrimoniului, n.r.) că l-am contactat și pe cel mai mare expert în biserici de lemn din România, care trăiește în Suedia, a rămas și el ultra-surprins, pentru că nici el nu s-a așteptat ca acea șură din Muzeul Satului să fie parte de biserică și că acel tip de cheotoare a putut fi folosit și la Sud de Tisa. Deci, încă un motiv pentru care această biserică este unică și specială. Nu știu să mai existe undeva, în România, o biserică cu acest tip de cheotoare, care dintr-un anumit punct de vedere pare simplă, dar este mult mai deosebită, pentru că, iată, face legătura între casă și biserică. Aceea a fost prima etapă. Când credincioșii au ieșit din casa în care se rugau la început și și-au construi o biserică. Indiferent ce vechime au lemnele. Dar principiul, tipul de construcție este, clar, prima etapă pe care o putem semnala. Revenind din nou, la întrebarea dumneavoastră, da, un expert, și mă refer neapărat la Alexandru Baboș și la ceilalți pe care îi mai avem pe teritoriu românesc, trebuie mai întâi să facă expertizarea dendrocronologică a lemnelor. Din câte am dedus, după ce am trimis un articol scris despre bisericile pierdute ale Maramureșului, care este acum în curs de publicare la Baia Mare, la Muzeul Etnografic al Maramureșului, am aflat ce vă spun acum. Șura de la Muzeul Satului a fost datată dendrocronologic. Eu nu am știut, așadar articolul nu conține această poveste. În articol vorbesc despre faptul că, în conformitate cu tradiția satului, biserica a fost construită în anul 1640. Eu am găsit un Șematism din anii 1760-1774 care zice că biserica a fost construită în anul 1646, Șematismul fiind, așadar, scris la 100 și ceva de ani după și că a fost reparată în anul 1745. Aia spune Șematismul. Datarea dendrocronolgică despre care n-am știut la momentul potrivit, dar acum știu, a descoperit, iarăși, o situație neobișnuită. Au scos 30 de mostre de lemn din acele bârne de la Muzeul Satului și constatăm că primul lemn, cel mai vechi, are datare 1485, există alte trei lemne din jurul anilor 1540-1550. Deci, la prima senzație, credem că s-a refolosit lemnăria veche ori a unei case, ori a unei alte biserici, datate de la 1550. După care avem un alt grup de lemne, de la anii 1630, 1640, 1690 și un grup mare de lemne din jurul anilor 1740. Deci, ar bate cumva, ceea ce a spus tradiția istorică semnalată în acel Șematism cu aceste datări făcute la Muzeul Satului care, cred eu, ar trebui repetate într-un alt laborator, cu o altă serie de inele dendrocronologice pentru acuratețe; la fel și toate lemnele din Rona de Sus, din grajdul din Rona, trebuie obligatoriu datate. După ce avem datările știm odată perioada, după care, un expert ca Dl. Baboș trebuie să vadă îmbinările, ce a fost tăiat atunci, ce a fost salvat din îmbinările vechi. Dacă s-au păstrat îmbinări vechi, da, automat, deja putem vedea. Eu am văzut minuni făcute de dl. Baboș, chestii incredibile; el, din trei bârne, a fost în stare să refacă tot iconostasul, reconstituirea virtuală. Din trei bârne. Deci am toată încrederea că dacă Alexandru Baboș vine și vede cele două corpuri de lemn ale fostei biserici, o va putea reconstitui. Atunci când s-a făcut datarea dendrocronologică la șura din Muzeul Satului, care conține bârnele bisericii de la Rona de Sus, s-a mai constatat un lucru care, cred că este unicat pe teritoriul național: dimensiunea lemnelor. Aceasta se referă nu neapărat la câți centimetri grosime are o bârnă, ci câte inele se află în acea bârnă, deci ce vârstă avea lemnul acela. Dacă mergem să vedem bârnele celor mai vechi biserici, cum ar fi altarul bisericii din Cornești, care este datat ferm 1515, sau altele, vom vedea, de cele mai multe ori, că bârnele au 80 de inele, 60 de inele, 100 de inele, deci vârsta lemnului bun. Pentru că s-a scos exteriorul, cu coaja și ce era sub coajă. Ei bine, la Rona există cred că 10 sau 12 bârne care au peste 200 de ani și este una de 282 de ani, deci 282 de inele. Asta sunt aproape sigur că nu mai există nicăieri în România. E ceva fabulos. Fabulos.

Pr. Marius N. Lauruc: În încheiere, o întrebare puțin mai amplă. Știm că tradițiile și obiceiurile unui popor sunt într-o continuă fluctuație, chiar dacă lucrul acesta este mai puțin sesizabil de-a lungul unei singure generații. Credeți că trecerea de la arhitectura în lemn la arhitectura în zidărie a avut și are anumite efecte în tradițiile și cultura unei etnii, unui popor?
Teofil Ivanciuc: Foarte greu să mă hazardez să dau un răspuns. În acest stadiu îmi este imposibil să spun. Chiar nu știu. Și da și nu.

Pr. Marius N. Lauruc: Toate bisericile de lemn poartă amprenta particularităților arhitecturii zonale. Bisericile noi, construite de la începutul secolului al 19-lea încoace, poartă deja amprenta unor curente arhitecturale moderne. Este mai puțin vizibilă amprenta locală.
Teofil Ivanciuc: Da. În acest context, la arhitectura bisericească, da.

Pr. Marius N. Lauruc: Această întrebare este legată și de arhitectura bisericească dar și de arhitectura oamenilor de rând.
Teofil Ivanciuc: Este, clar, o rupere. Noi am emigrat la noi acasă. Aceasta este formula. Noi nu am părăsit teritoriul acesta, ne aflăm în locul de unde avem rădăcinile, dar noi am emigrat într-o altă lume. Am părăsit lumea aceea simplă, cu ferma de subzistență în care noi ne asiguram totul. Am asistat la inaugurarea primului supermarket în Maramureșul istoric în 2003, Artima, și a fost un moment istoric, că toată lumea era fericită iar mie îmi venea să plâng, pentru că știam că de aici încolo începe sfârșitul. Iar acum, așa cum ați văzut, în toate comunele există supermarketuri. Încet – încet am fost obligați și de societate, de modul de trai și de asimilare a tot ce vrem noi. Am fost și obligați, dar și voluntar facem aceste modificări. Dar nu atât exteriorul mă doare pe mine la construcții. Mergem la Săpânța și vedem că acolo 90% din fondul construit sunt case noi, cu geamuri termopan și așa mai departe. Dar sunt cel puțin 100 de case noi în care există o cameră tradițională, integrală. Nu numai că au mutat din casa veche tot ce au avut textil și mobilă și altele, dar în Săpânța pereții sunt zugrăviți într-o manieră specială. Costă enorm. Sunt pictați, practic. Se pictează toți pereții și tavanul. Sunt doi meșteri în Săpânța care fac acele picturi în continuare. Costă enorm. Și au făcut eforturi să-și mute esența, până la urmă, legătura lor cu trecutul, în casa nouă. Ei bine, acest lucru, în alte comunități, este aproape dispărut. Deci, pur și simplu, ne-am luat lucrurile vechi, obiectele strămoșești și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat la anticari, în cel mai bun caz, la muzeu, dar de cele mai multe ori le-am aruncat. Am șters cu buretele tot. Și lucrul acesta are efect distructiv total asupra noii generații, care nu are cum să se regăsească în trecut. Nu are cum copilul care apare acum. El trăiește într-o comunitate modernă, merge într-o școală modernă, nu are un obiect de care să se lege, nu are o poză de familie, nu are trăistuța bunicului, cum o am eu. Eu am trăistuța bunicului dinainte de Primul Război Mondial. Am primit-o, am reușit să îmi conving rudeniile să o salvez să îmi rămână mie. Înainte ca bunicul meu să meargă la război, avea trăistuța lui de fecior și uite, o am și eu și vreau să o transmit mai departe. E o legătură esențială cu trecutul. Dar câtă lume are așa ceva? Extrem de puțină. Și pierdem foarte mult pentru că ajungem ca și oșenii. Acesta e riscul. Nu e vorba de arhitectură, e vorba de mentalitate. Putem vorbi mult pe această temă. Dar aceasta este ideea: am emigrat la noi acasă și asta va avea efecte catastrofale în viitor.

Pr. Marius N. Lauruc: Vă mulțumim foarte frumos pentru interviu și vă felicităm pentru descoperirea făcută.
Teofil Ivanciuc: Mulțumesc, dar nu am făcut chiar nimic.

Acest amplu interviu ne-a fost acordat vineri, 12.01.2024, la sediul Vicariatului și la Muzeul Satului din Sighetu Marmației. Părintele Vicar Nicolae Lauruc i-a înmânat D-lui Teofil Ivanciuc o Diplomă de Onoare, pentru prețuirea pe care o are față de istoria acestor meleaguri, în numele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
La sfârșit, Părintele Vicar a spus: „Este o zi deosebită, pentru că am văzut cu ochii mei această clădire (șura de la Muzeul Satului, n.r.), pentru că domnul Teofil Ivanciuc a făcut o descoperire în premieră, care va bucura pe locuitorii din Rona de Sus, iubitori de istorie și de cultură. Dar cel mai mult va bucura Vicariatul nostru Ortodox Ucrainean, pentru că de multe ori suntem întrebați: „Ce aveți din istoricul dumneavoastră? Ce păstrați dumneavoastră din valorile trecutului?” Astăzi a fost o zi deosebit de importantă datorită faptului că ne-am dus cu domnul Teofil Ivanciuc exact acolo la șura de la Muzeul Satului, iar lemnul vechi, foarte, foarte vechi, de aproape 3-400 de ani, este luat din fost biserică de la Rona de Sus. Știam de la domnul Pipaș (Nicolae Pipaș, proprietarul impresionantului Muzeu de la Tisa, n.r.) că în aproape toate localitățile erau biserici vechi și, cu timpul, ele au fost ori distruse, ori strămutate. Spunea chiar și de Sighet „Și la dumneavoastră, părinte, au fost alte două biserici vechi”. Și e normal să credem acestor cuvinte, pentru că avem, în Biblioteca noastră, a parohiei noastre Ortodoxe din Sighet, cărți vechi, de la 1650, 1601. Așa cred că este și la Rona de Sus și în alte localități. Or, cărțile acestea n-au stat în văzduh, ci au fost folosite în bisericile vechi, care nu știm cum au fost demolate, cum au fost distruse. Să rămână această descoperire un imbold puternic pentru părintele de la Rona de Sus, Cinar Yura, pentru locuitorii din Rona de Sus, pentru intelectualitatea de acolo, și pentru întregul Vicariat, în a prețui trecutul, cum spune și psalmistul în psalmul 101, „să se scrie acestea pentru neamul ce va să vină”. Să știe tinerii noștri că au o istorie foarte bogată. Să fie această zi și această descoperire spre bucuria Ronei de Sus, spre bucuria Vicariatului și spre slava lui Dumnezeu.”
Datarea bârnelor păstrate la Muzeul Satului din Sighetu Marmației ne îndreptățește să afirmăm că în această construcție au fost încorporate bârne dintr-o altă biserică, mai veche, posibil cea mai veche biserică a ucrainenilor din România, cu câteva decenii mai veche decât biserica de lemn din Poienile de sub Munte (1595). Însă cercetarea rămășițelor acestei biserici de abia acum începe.

Preot Consilier Marius N. Lauruc




Tezaurul de aur de la Sarasău face turul lumii (autor, Teofil Ivanciuc)

În acest moment, tezaurul de aur de la Sarasău, datând de acum 3200-3300 ani, unul dintre cele mai frumoase din Europa acelor vremuri, este expus la Field Museum of Natural History din Chicago, în Statele Unite ale Americii.

Tezaurul de la Sarasău (mai concret, partea de comoară păstrată la București), a devenit pentru prima dată ambasador al Maramureșului între noiembrie 2019 – aprilie 2020, când a fost vedetă în cadrul expoziției „Originile Europei. Civilizații preistorice între Carpați și Dunărea de Jos”, deschisă la Muzeul Grand Curtius din Liège, Belgia.

Apoi, ambele părți ale tezaurului, atât cea de la București cât și cea de la Budapesta (reunite pentru prima dată de la descoperirea lor în anul 1847!), grupate împreună cu obiecte din 11 țări central și est-europene, în expoziția itinerantă „First Kings of Europe”, au fost prezentate între septembrie 2022 – februarie 2023, la Institute for the Study of the Ancient World din inima New York-ului (SUA).

În prezent, începând din martie a.c. și până în ianuarie 2024, tezaurul îi uimește pe privitorii din Chicago pentru ca, în final, expoziția să se mute (între martie anul viitor – ianuarie 2025) la Canadian Museum of History din Gatineau, Quebec, Canada.

Două cuvinte despre tezaur: acesta a fost descoperit accidental în primăvara ploioasă a anului 1847 de către un tânăr care-și păștea vaca pe terenul lui László (Vasile) Man din Sarasău (este vorba despre fiul fierarului rom al moșiei). A urmat o goană după aur (doar de la primul descoperitor fiind confiscate de către autoritățile imperiale, 4,5 kg aur), cea mai mare parte a tezaurului dispărând, părți din acesta suspectându-se că au ajuns, ulterior, în felurite mâini și țări.

Din ceea ce s-a salvat, o parte a fost vândută de către familie, chiar atunci, Muzeului Național din Budapesta. Iar din ce a rămas și s-a împărțit apoi între familiile celor 3 moștenitori ai lui Man, s-a mai păstrat până azi doar partea nepotului Ioan Mihalyi de Apșa, care, prin moșteniri succesive, a ajuns la Iosif Pop din Sighetu Marmației. Iar acesta, în anul 2016, a vândut întregul lot Muzeului Național de Istorie a României.

Partea de la Budapesta conține acum: 4 discuri spiralice plus un fragment de disc, 3 pandantive tip lunulă, 81 verigi crestate și 43 de mărgele, iar cea de la București: 7 discuri spiralice și un fragment de disc, 3 verigi crestate și 239 de mărgele, toate piesele fiind din aur pur, prelucrat prin batere.

Frumusețea și unicitatea tezaurului este dată de enigmaticele discuri spiralice, bogat decorate cu motive fie de tip solar, fie de tip serpentiform (ornamentele aduc cu desenul dorsal al viperei), a căror destinație ne rămâne necunoscută…

Apărut miraculos din misterioasa și îndepărtata lume a epocii bronzului, tezaurul de aur de la Sarasău ne reprezintă, iată, prestigios, la cel mai înalt nivel peste hotare, în calitate de ambasador al Maramureșului etern.

În imagine: ambele părți ale tezaurului de la Sarasău (de la București și de la Budapesta), reunite în expoziția ”First kings of Europe”. Foto: Field Museum, fotograf Ádám Vágó.

Teofil Ivanciuc




Din nou despre cetatea „dacică” de la Sighet (autor, Marius Voinaghi)

Mărturisesc, credeam că subiectul acesta a fost tratat până la epuizare și că-n ultimii 30 de ani specialiștii au reușit să pună lucrurile pe un făgaș normal. Am avut însă parte de o surpriză atunci când, în cadrul unui exercițiu de învățare prin investigare,  le-am cerut elevilor mei de clasa a V-a să-și chestioneze părinții, majoritatea sigheteni – unora fiindu-le profesor acum mai bine de două decenii-, în legătură cu originea  denumirilor „Dealul Cetății” și „Izvorul Cetății”.  Răspunsurile, într-o proporție covârșitoare, după cum bine ați intuit deja, s-au axat pe  existența unei cetăți dacice pe Solovan.

Împreună cu Teofil Ivanciuc (cel care a scris despre originea numelui Sighet aici http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16270:sighet-nume-dacic-slav-sau-maghiar&catid=70:importante&Itemid=27) am realizat (când?)  o dezbatere pe această temă la Sala Radio, iar cu arheologul Carol Kacsó o conferință și o emisiune TV demonstrînd că pe teritoriul Sighetului, cel puțin până astăzi, nu s-a descoperit niciun ciob dacic. Cu toate acestea tema iată!, se dovedește a fi recurentă. Una din posibilele explicații ar fi aceea că părinții elevilor mei au apelat la cea mai accesibilă sursă,  site-ul primăriei, unde, la secțiunea dedicată istoricului localității, stă scris, negru pe alb aşezarea de pe dealul Solovan din perioada dacică.

Foto 1
Foto 1

Așezarea fortificată din Bronzul târziu de pe Solovan „Dealul Cetății” a fost identificată de F. Nistor și a fost cercetată arheologic în 1964 și 1965, din colectivul de cercetare condus de K. Horedt, făcând parte și I. Németi și F. Nistor. Rezultatele cercetării au fost publicate în 1966 în broșura „Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmației” (foto 1).

Prin poziția sa, aceasta este fortificată natural din trei părți și doar din vest, unde se leagă de șirul altor dealuri, s-a ridicat un val de apărare impunător cu o lungime de cca. 240 m. Pământul necesar pentru umplutura valului a fost scos de pe ambele laturi și se ridică până la 3 m.   Așezarea, de formă ovală (aprox. 230×170 m), se pare că n-a fost locuită în permanență, ci a servit ca loc de refugiu și apărare pentru populația din jur. În niciuna din cele 5 secțiuni arheologice nu au fost surprinse complexe de locuire (foto 2-3).

Foto 3

Pe baza ceramicii descoperite aici, vase mari cu pereții groși, de culoare neagră în exterior , roșie în interior și cu suprafața canelată, K. Horedt a atribuit așezarea fortificată cu val, în aria de formare a culturii arheologice Gáva, răspăndită la sfârșitul mileniului II î.Ch. în NV României, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova şi Ucraina. Da, da, mileniul II î.Ch.! De specificat faptul că avea menirea de a controla exploatarea sării din zonă. De altfel, pe teritoriul Sighetului s-au descoperit nu mai puțin de opt

Foto 2

depozite de bronzuri (cel de-al nouălea, care este și cel mai bogat în materiale și cel mai interesant, descoperit recent la aprox. 3 km NV de așezare, este în curs de publicare de către specialiști), din care 4 puse în directă legătura cu așezarea fortificată; 3 depozite descoperite pe Valea Blidarului: Depozitul I descoperit de M. Lucineț în anul 1943 (după unii 1941) ce conține 48 de piese, Depozitul II descoperit la aprox. 200 m de primul depozit în anul 1944 din care sunt salvate 4 piese, Depozitul VIII descoperit de către Gh. Pop în anul 1916, din care nu s-a salvat niciun celt deoarece piesele(?) au fost abandonate la locul descoperirii, și Depozitul IV descoperit în anul 1985 aproape de izvorul pârâului Spicul (cota 615 m) cu patru piese de bronz; restul depozitelor, Depozitul III (1898) – o singură piesă păstrată, Depozitul V (1896) – trei topoare de bronz păstrate, Depozitul VI (1902) – cu 7 piese salvate și Depozitul VII (1902) – două topoare cu disc și spin păstrate, au localizarea incertă, toate sunt încadrate cronologic în Bronzul Târziu, și surprind cât se poate de clar modificările economice și importanța zonei.

Cât despre locuirea dacică la sud de Tisa, în zona văilor Mara, Iza, și Vișeu din actualul județ Maramureș, încă din anul 2019, arheologul băimărean Marius Ardeleanu, într-un articol publicat de Asociația ArheoVest și Universitatea de Vest Timișoara, o rezuma la două locații: cetățuia de la Oncești – „Cetățeaua” (datată „la cumpăna dintre cele două ere”) și o așezare, Călinești – „Rogoaze”, atribuită cronologic perioadei romane târzii (sec. III dCh.).

Foto 4

La Oncești, F. Nistor a fost primul care a executat un sondaj arheologic în anul 1957, urmat de M. Rusu, în anii 60 ai secolului trecut, când, în urma cercetărilor de suprafață s-a identificat valul de pământ care înconjoară din trei părți înălțimea. Cercetările au continuat cu săpături arheologice conduse de H. Daicoviciu, din colectivul de cercetare făcând parte I. Glodariu, O. Bandula, F. Nistor și I. Németi. Platoul, restrâns ca suprafață a permis amenajarea doar a una sau două locuințe ușoare (colibe) peste care s-au suprapus cele două etape de locuire medievală. Autorii săpăturilor din 1965 au exclus posibilitatea amenajării acestuia de către daci, considerându-l în legătură cu turnul medieval de pe platou (foto 4). Creramica descoperită în partea de nord a dealului (foto 5) i-a determinat pe unii specialiști (Gh. Bichir) să dateze așezarea de la

Foto 5

Oncești în secolul al II-lea d.Ch.

La Călinești, într-o mică depresiune străbătută de Valea Rogoazelor, în anul 1970 C. Kacsó și R. Popa au identificat o stațiune arheologică de epoca bronzului și epocă romană (foto 6), cercetată sistematic în anii 1971, 1978 (H. Daicoviciu și S.Dumitrașcu) și 1979 (L.Nemoianu și Gh. Todinca). Pentru locuirea de secol III d.Ch. au fost descoperite două locuințe de suprafață, de mari dimensiuni, inventarul acestora fiind unul bogat, constând în ceramică lucrată cu mâna și la roată, râșnițe, cute și șlefuitoare de piatră.

Foto 6

Prima considerație cu privire la diferența cronologică dintre așezarea fortificată cu val de pe Solovan – „Dealul Cetății” din Bronzul Târziu și cele două locuiri dacice certe este că le despart, groso modo, 1200 de ani. A doua: că se impune reluarea cercetării sistematice la Sighet și la Oncești, în condițiile înmulțirii descoperirilor de ceramică neagră- roșie canelată, în diverse contexte în ultimii ani, în Depresiunea Maramureșului. Cât despre castrul de marș roman de la Coștiui – „Epreș„(situat la cca. 5 km de „cetățeaua” de la Oncești), într-un articol viitor.

Foto 1: coperta lucrării lui Kurt Horedt, Așezarea fortificată din perioada tîrzie a bronzului de la Sighetul Marmației, apărută la Baia Mare, 1966.
Foto 2: planul așezării fortificate cu val Sighet – „Dealul Cetății”.
Foto 3: imagine din timpul săpăturilor.
Foto 4: situl arheologic de la Oncești.
Foto 5: materiale din așezarea dacică de la Oncești.
Foto 6: aspect din timpul săpăturii de la Călinești – „Rogoaze”.

Bibliografie:

Carol Kacsó, Comori preistorice din Țara Maramureșului, Baia Mare, 1992.
Carol Kacsó, Mărturii arheologice, Editura Nereamia Napocae, Baia Mare, 2004.
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011.
H.Daicoviciu, O Bandula și I. Glodariu, Cercetările de l Oncești din Maramureș, StCercMaramureșene, 1, Baia Mare, 1965.
Marius Ardeleanu, Locuirea dacică în Depresiunea Maramureș. Analiză statistică și interpretări istorice, ARHEOVEST, VII, JATEPress Kiadó, Szeged, 2019.

Marius VOINAGHI




Ziua Maramureșului, un deziderat legitim și fezabil (autor, Teofil Ivanciuc)

Peste tot în lume, statele, provinciile istorice, departamentele/ județele, fără să mai vorbim despre localități, au o zi anume a lor. Bunăoară, în România găsim, printre altele, Ziua Olteniei (celebrând intrarea în București a revoluționarului Tudor Vladimirescu, în 1821), a Bucovinei (semnificând unirea din 1918 a provinciei istorice cu România), a Banatului (momentul ieșirii de sub dominația turcească și alipirea la Imperiul Habsburgic, în 1718), a Dobrogei (încorporarea Dobrogei de Nord în Regatul României, în 1878), dar și ziua județului Timiș (instaurarea administrației românești, petrecută în anul 1919), toate declarate ca atare de către Parlament (respectiv de către Consiliul Județean, în ultimul caz).

Știind ce însemnătate are Maramureșul pentru istoria țării noastre, acesta merită și ar trebui să aibă o zi de sărbătoare numai a sa. Care să fie, însă, data acesteia?

Poate cea legată de momentul 13 august 1391? În acea zi, în urma solicitării voievozilor maramureșeni Balc și Drag, mănăstirea Peri a fost ridicată la rangul de stavropighie de către Patriarhul Constantinopolului, starețul acesteia, exarh patriarhal, primind dreptul de jurisdicție bisericească asupra Maramureșului, Sălajului, Beregului, Ugocei, Ardudului, Ciceului, Ungurașului și Almașului, adică asupra unei mari părți din nord-vestul Transilvaniei, deci aici avem un moment de însemnătate maximă nu numai pentru întregul Maramureș, ci pentru istoria bisericească românească în ansamblul său.

Plus că, acea zi este urmată de o altă dată istorică, 14 august 1703, când renumitul haiduc Pintea Viteazu, „unul din cei  mai importanţi români ai secolului al XVII-lea”, a fost împușcat mortal în timpul asediului Băii Mari.
Iar după 14 urmează 15 august, adică hramul renumitelor mănăstiri maramureșene Moisei și Rohia…

O altă dată demnă de luat în calcul ar fi 9 aprilie 1945, atunci când s-a petrecut revenirea Maramureșului sub administrație românească, după ce, aflată sub cizmele Armatei Roșii și condusă de către aventurierul secesionist Ivan Odoviciuc, provincia (este vorba doar despre Maramureșul „istoric”, granița fiind stabilită pe linia Gutinului) s-a „unit”, pe 28 ianuarie, cu Ucraina Subcarpatică și prin aceasta cu U.R.S.S., într-o falsă și scandaloasă adunare populară!

Apoi, pe 5 martie, mii de maramureșeni în frunte cu primarul Borșei, Gavrilă Mihali-Ștrifundă, au organizat un marș de protest spre Sighet, ceea ce a împins guvernul Groza să decidă revenirea la situația anterioară, decizie nepusă însă în practică (!), până când, pe 9 aprilie, sinistrul lider comunist Vasile Luca nu a rezolvat, personal, grava problemă.

Din întreaga epocă recentă, acel moment a fost cel mai periculos dintre toate, atunci când ne referim la apartenența teritorială a Maramureșului, depășind poate chiar și tristul moment din 1920, când străvechea Țară a fost sfâșiată în două, pierzând două treimi din teritoriu în favoarea Cehoslovaciei…

Și ziua de 4 septembrie 1717, când a avut loc, la Borșa,extraordinara înfrângere a ultimilor invadatori tătari, ar putea fi reținută. Atunci, 2000 de maramureşeni (borşeni, moiseeni, săteni de pe Iza şi haiduci, conduși cu toții de către Popa Lupu Șandru), au prăvălit peste dușmani bolovani mari și copaci tăiați din vreme, în Strâmtura capcană de pe Vișeuț, de sub Prislop, atacându-i apoi cu puștile, arcurile, lăncile și săbiile, ucigând 6000 de tătari, alţi 2000 de invadatori fiind surprinşi de o alunecare de teren, puțini reușind să fugă peste munte, la urmăfiind eliberați și cei 12000 de robi creștini…

Sigur, lista este deschisă, multe alte momente istorice putând fi luate în calcul.
Probabil ar trebui organizată o dezbatere publică, în urma căreia să fie aleasă o dată reprezentativă, plină de rezonanță și care să poată fi celebrată cu tot fastul meritat, ziua Maramureșului nostru drag.

Teofil Ivanciuc




Cetățile feudale maramureșene prezentate de Teofil Ivanciuc

Vineri, 28 aprilie 2023, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice, sala „Monica Chifor”, a avut loc o prezentare a Cetăților medievale din vechiul Maramureș (secolele XI-XVIII), de pe ambele maluri ale Tisei.
Invitat – Teofil Ivanciuc.
Mai jos sunt secvențe video de la interesanta prezentare:

Video: dr. Sorin Markus
Foto – reconstituire 3D Cetatea Hust: Zsolt Fodor




Cetăți Medievale Maramureșene

Sunteți invitați să participați vineri, 28 aprilie 2023, de la ora 13:00, la o scurtă prezentare a cetăților medievale din vechiul Maramureș (secolele XI-XVIII), de pe ambele maluri ale Tisei. Se va vorbi într-un stil lejer, interactiv, despre fortificațiile nobiliare, reședințele fortificate, întăriturile de la  frontiere, castelele feudale, bisericile și mănăstirile fortificate precum și despre cetățile regale maramureșene. Veți vedea imagini și planuri contemporane și de epocă, o reconstituire 3D, vor fi relatate povești despre asedii, cuceriri, evadări, tuneluri subterane, frumoase domnițe și viteji principi care, cu toții, au trecut prin cetățile maramureșene.

Prezintă: Teofil Ivanciuc
Moderator: Marius Voinaghi

Locația: sala „Monica Chifor” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației.

Organizatori: Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Ministerul Educației, în parteneriat cu Colegiul Național „Gheorghe Șincai” Baia Mare, Casa Corpului Didactic Maramureș, Centrul Județean de Excelență Maramureș și Visit Maramureş.

Intrarea este liberă și toată lumea este binevenită!

Comunicat de presă




De 20 de ani, un cineast german stabilit la noi, promovează Maramureșul (Teofil Ivanciuc)

Unul dintre cei mai valoroși și discreți oameni (adoptați) ai Maramureșului, Björn Reinhardt, este regizor de film, fotograf, scriitor, pictor și grafician.
Născut pe 5 decembrie 1963 la Berlin, cu studii la Academia de Artă Berlin – Weissensee, acesta a debutat profesional ca asistent de producție TV, devenind apoi scenograf de teatru și operă în Germania.
Prima sa vizită în România a fost în 1982, de atunci venind la noi an de an. În 1997 el s-a căsătorit cu maramureșeanca Florentina, cuplul stabilindu-se începând cu anul 2002 la Vișeu de Sus, pe Valea Vinului.
Îndrăgostit iremediabil de Maramureș începând de la primul contact și până în ziua de azi, Björn Reinhardt a fost unul dintre primii occidentali care s-au stabilit, definitiv, aici.
De-a lungul anilor, Björn a realizat peste 40 de filme documentare (însă pe canalul său YouTube – rb.gy/lntk34, are încărcate vreo 200 de filme și filmulețe, în marea lor majoritate despre Maramureșul său drag).
Primul său documentar, ”Hinter Sieben Burgen” (1995, despre dispariția sașilor transilvăneni), a fost nominalizat pentru ”Grimme Preis” (supranumit „Oscarul german”), iar cele mai recente filme, lansate în 2023, sunt ”Back to the Roots” (despre țambalistul ucrainean Alexander Fedoriouk) și ”Zipser. Die letzten ihrer Art” (despre țipțerii din Vișeu de Sus).
El a filmat și ucrainenii, țipțerii și romii și pe Maria și Nicolae Pipaș, și târgurile, hramurile, nunțile și înmormântările și adevăratele șezători din fața porților maramureșene de lemn și „Viflaimul” și multe alte lucruri deosebite, realizând una dintre cele mai prețioase și consistente arhive de film ale Maramureșului.
Filmele sale au fost proiectate la nenumărate festivaluri din Austria, Albania, Bulgaria, Elveția, Estonia, Grecia, Islanda, Germania, Italia, Franța, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Slovenia, Serbia, Ungaria, Nepal, Columbia și SUA, multe fiind nominalizate ori obținând premii prestigioase.
Documentarul ”„Obcina” a obținut 7 premii la festivaluri internaționale organizate în Italia, Franța (Premiul ”National Geographic” decernat la ”FIFMA” 2008), Germania, Polonia și România, ”Der Kinderberg” – premii în Bulgaria și Italia (Premiul Special la prestigiosul ”Trento Film Festival” 2010), iar ”Die Dritte Violine”, un premiu la un festival din Italia, toate trei făcând parte din miniseria ”Rutenischen Trilogie”, realizată în cătunele izolate din Munții Maramureșului).
În afara Maramureșului și a României (Munții Apuseni, Transilvania, Dobrogea, Bucovina etc.), Björn a mai filmat în Georgia, Albania, Grecia, Ucraina, Muntenegru, Croația, Polonia, Italia, Turcia, Israel, Cuba, Egipt, Indonezia, India ș.a.
Cele patru cărți publicate până acum: romanele ”Limes. Flucht über die Berge” și ”Der Weg ist das Ziel”, primul volum din seria autobiografică (”Unbequeme Schönheiten”), plus un album foto (”Maramuresch. 101 Foto/Geschichten aus Waldkarpaten Rumäniens”), au fost bine apreciate de către cititori.
În calitate de artist plastic, Björn jonglează degajat între uleiuri pe pânză, grafică în cărbune și icoane pe sticlă, în timp ce soția sa, Florentina, pictează pe sticlă atât iconografie creștină, cât și compoziții sofisticate cu temă laică (pe site-ul lor găsiți o galerie cu lucrările proprii).
Iar casa de oaspeți a celor doi de pe Valea Vinului (”Weintal”), a găzduit, de-a lungul a peste 15 ani de activitate, nenumărați musafiri de limbă germană și nu numai.
L-am rugat pe Björn (pe care l-am cunoscut acum vreo 20 de ani, la târgul din Poieni) să adreseze câteva cuvinte cititorilor acestui articol. Iată-le: „Chiar dacă viața în Maramureș s-a schimbat mult (și va continua să se schimbe), nu-mi voi pierde speranța că maramureșenii vor rămâne mereu fideli naturii lor profunde: mândria, deschiderea și ospitalitatea lor”. Sperăm ca așa să fie!
Mai multe despre berlinezul care cunoaște Maramureșul mai bine decât majoritatea localnicilor, dar care, însă, este mai știut „afară” decât la noi, găsiți pe www.maramures.de.
Mulțumim, Björn Reinhardt, pentru tot ceea ce ai făcut și faci pentru Maramureș!

Teofil Ivanciuc

Foto: arhiva Björn Reinhardt




Teofil Ivanciuc și „secretele” Sighetului | VIDEO

Sâmbătă, 14 ianuarie 2023, Teofil Ivanciuc i-a ghidat pe cei prezenți în cea de a VI-a ediție a Turului Sighetului.

Felicitări celor peste 50 de participanți, cu vârstele cuprinse între 5 și 80 de ani, unii veniți (anume cu acest scop) din alte localități sau chiar din Satu Mare, și care, pe parcursul a mai bine de 3 ore, au străbătut pe jos peste 10 kilometri, în cadrul Turului Sighetului, ediția a VI-a.” (Teofil Ivanciuc)

Foto & video, dr. Sorin MARKUS