Joi, 8 octombrie 2026, la ora 12:55, au fost deschise noul Pod rutier peste râul Tisa și Punctul Internațional de Trecere a Frontierei Sighetu Marmației II – Bila Țerkva (adică Biserica Albă, sat pur românesc, aflat azi în Maramureșul de Nord, Ucraina).

La inaugurare au participat, din partea vecinilor, ministrul ucrainean pentru Reconstrucție, Infrastructură și Transport, Mikola Kalașnik, adjunctul șefului Biroului Președintelui Ucrainei, Viktor Mikita, șeful administrației militare regionale Transcarpatia, Miroslav Bilețki, iar de la noi, secretarul de stat din Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ionel Scrioșteanu, directorul general al CNAIR, Cristian Pistol, președintele Consiliului Județean Maramureș, Gabriel-Valer Zetea, primarul municipiului Sighetu Marmației, Vasile Moldovan, senatorii Sorin Vlașin și Cristian Niculescu-Țâgârlaș, reprezentanți ai corpului diplomatic, ai Poliției de Frontieră, ai bisericilor, ai partidelor politice, ai administrației centrale și locale, ai presei, ai constructorului etc.

Este vorba despre un pod ale cărui începuturi datează încă în anul 2010, atunci când Consiliul Județean Maramureș, prin Programul de Vecinătate România–Ucraina, a inițiat un prim studiu de fezabilitate. Ulterior, toate conducerile C.J. care s-au succedat, la fel ca toate echipele care au condus administrația locală din Sighetu Marmației – municipiu pe raza căruia se află, au contribuit la continuarea și dezvoltarea acestei investiții, a cărei execuție propriu-zisă a demarat abia în anul 2023.

Proiectul constă în două poduri paralele, lungi de 268,8 m, fiecare cu câte două benzi de rulare, care, împreună cu căile de acces și celelalte elemente de infrastructură (şase benzi auto pe fiecare sens, două pentru autoturisme şi microbuze, două pentru camioane, una pentru autobuze şi una pentru corpul diplomatic, plus un culoar pentru pietoni, clădiri vamale, scanere cu raze X inclusiv pentru camioane etc.), a costat în total cca. 50 milioane de euro, dintre care cca. o treime provin din fonduri europene.

Deși deschis circulației, punerea în funcțiune a „podului de la Cămara” sau „de la Teplița”, cum este cunoscut de către sigheteni, va fi realizată etapizat, deoarece partea ucraineană nu a terminat amenajările aferente.

Astfel, deocamdată vor trece doar autovehiculele destinate transportului de persoane, cu masa autorizată de până la 3,5 tone, în etapa a II-a vor trece autocamioanele și autobuzele, iar în etapa a III-a, care se va încheia în decembrie 2027, se va accepta și traficul pietonal.

În ce privește numărul de autovehicule,  autoritățile ucrainene estimează pentru început un tranzit de până la 400 de autoturisme pe zi.

Întâmplarea face ca inaugurarea acestui pod să aibă loc la exact 200 de ani de la aprobarea construirii primului pod sighetean care a unit cele două maluri ale Tisei.
Acest fapt este dovedit de diploma emisă la Viena în anul 1826 de către împăratul austriac Francisc I, care a dat undă verde ridicării primului pod dintre Sighet și Slatina.

Podul de lemn nu a avut viață lungă, fiind rupt în două de o viitură a Tisei în anul 1878. Refăcut în fier în anul 1892, podul cu ghinion a fost rupt și răsturnat la marea inundație din anul 1913, apoi iar, în anul 1919.

După război, devenit transfrontalier (înainte de reorganizările teritoriale de după Primul Război Mondial, Maramureșul se întindea pe ambele maluri ale Tisei, apoi partea nordică a ajuns în componența Cehoslovaciei), podul a fost refăcut parțial, sub forma unei punți înguste de lemn, utilizând și cele două arce de fier rămase.

Aruncat în aer în octombrie 1944 de către trupele horthyste aflați în retragere, podul a fost refăcut imediat după, tot improvizat, fiind dezafectat în septembrie 1945, atunci când, la nord de Tisa, sovieticii deveniți stăpâni au decis închiderea subită a graniței.

După o lungă pauză, „Podul Istoric” a fost refăcut între anii 1999-2001 (tot în lemn – de calitate slabă și utilizând cele două vechi arce metalice), urmând apoi o lungă perioadă de întârzieri și probleme administrative, podul fiind inaugurat și deschis oficial abia în 2007, în prezența președinților României și Ucrainei, Traian Băsescu respectiv Victor Iușcenko.

Închis apoi în mod repetat pentru reparații, „Podul Istoric” suportă acum autovehicule de maxim 2,5 tone, ceea ce a impus construirea podului nou, de la Cămara.

Iar cealaltă legătură peste Tisa de la Sighet, vechiul pod feroviar de la Cămara a fost construit în 1880 pentru ecartament îngust, fiind refăcut din fier, pentru linie normală, în anul 1891. Traficul feroviar a fost întrerupt acolo în 1945, podul fiind utilizat apoi sporadic pentru tranzit pietonal și dezafectat după anul 1970.

Revenind la ziua de azi, observăm că Sighetul, având atât Podul Istoric „Academician Mihai Pop”, cât și Podul „Maramureș-Transcarpatia”, este singurul din România care are două poduri rutiere transfrontaliere — iar noua legătură este, tehnic vorbind, alcătuită din două poduri paralele…

Nu e bai, important este ca acestea să aducă beneficii, ceea ce ne dorim cu toții.

Teofil Ivanciuc

Teofil IVANCIUC, sigheteanul preocupat, pasionat de Istoria Maramureșului, autor al mai multor articole interesante (publicate în reviste de specialitate) și al unor volume având ca subiect prioritar Maramureșul („Sighetul Maramureșului”, „Vederi din Maramureș” etc.), a participat în perioada 09 – 12 septembrie 2026 la Congresul Național al Istoricilor Români 2026 de la București.
O discuție cu el ne apropie și mai mult de… Istoria Maramureșului!

Stimate Teo Ivanciuc, am aflat din mass-media că la invitația prof. univ. dr. Marius Diaconescu de la Universitatea din București, expert recunoscut pe „zona” Maramureșului medieval, ai avut ocazia să participi la Congresul Național al Istoricilor Români 2026, organizat la București, în perioada 09 – 12 septembrie 2026.
Am văzut câteva imagini de la acel Congres. Te rog să-mi spui, părerea ta de participant direct, cât de mare impact, cât interes a suscitat întâlnirea națională a istoricilor. Sunt curios de acest aspect ținând cont de starea, „importanța” educației, culturii, artei etc. din zilele noastre și-a mistificărilor (mai mult sau mai puțin profesioniste) care se „practică” azi și la nivel istoriografic.

Teofil Ivanciuc: Vă mulțumesc pentru oportunitatea de a transmite cititorilor „Salut, Sighet!” câteva cuvinte pe marginea acestui eveniment. Da, Congresul Național al Istoricilor Români 2026 a suscitat un interes major în rândul breslei, ținând cont de faptul că este bienal, fiind organizat doar o dată la doi ani, ediția a V-a fiind prima care se ține în Capitală.
Drept dovadă a importanței sale, stă faptul că numărul istoricilor participanți a fost de cca. 600, atât din țară și din Republica Moldova, cât și din „diaspora academică” din Franța, Germania, Italia sau Statele Unite.
În ce privește atenția acordată azi educației, culturii și, implicit, istoriei, acest lucru s-a putut observa prin impactul destul de limitat pe care Congresul l-a avut în exteriorul lumii istoricilor, în mass media națională, de exemplu.
Cât despre mistificările care inundă spațiul public, precum cele legate de dacii care, chipurile, ar fi fost părinții civilizației europene, cu tunelurile lor, cu fluxurile energetice, cu marile secrete ascunse în „impenetrabilele” arhive ale Vaticanului, nu sunt multe de discutat. De fapt, știința și-a spus deja cuvântul, totul acum este să vrem să ne documentăm temeinic și, mai ales, din surse sigure. Și nu, „deutsch” nu vine nicidecum de la „daci”.

Tu ai participat la panelul „Nobilimea românească din Maramureș și Banatul montan”, cu lucrarea „Primii nobili români din Maramureș”. Știm că ești un cercetător consecvent al istoriei noastre maramureșene. Ce „noutăți”, informații inedite, ai oferit participanților la panel?

Teofil Ivanciuc: Toți discutăm despre nobilii maramureșeni, dar nimeni nu abordează contextul, premisele care au dus la intrarea acestora în rândurile nobilimii regatului Ungariei. Așa că, în întâia parte a lucrării amintite am prezentat începuturile, primele contacte dintre cnezii maramureșeni și noii stăpâni veniți dinspre Câmpia de Vest: cucerirea de după anul 1271, episodul cu prizonieratul lui Otto de Bavaria din 1307 și, mai ales, luptele interne dintre tabăra regelui Carol Robert și aristocrații răzvrătiți, conduși, printre alții, de frații Borșa și Mojs fiul lui Mojs, conflict derulat între anii 1312-1320, perioadă în care apar primele înnobilări ale cnezilor din Maramureș, începând cu giuleștenii, în 1317, urmați de codreni, bogdănești, bedeuani, drăgoșești și alții.
Iar în a doua parte a lucrării am prezentat lista maramureșenilor atestați în calitate de nobili, respectiv „doar” de cnezi: este vorba despre un total de 20 de familii atestate înainte de anul 1400, cărora le-au urmat, desigur, mult mai multe, în secolul următor.

Presupun că există interes mai larg pentru „Istoria Maramureșului”. În afară de comunicarea profesorului Marius Diaconescu, ți-au atras atenția și alte comunicări pe acest subiect (Maramureșul)?

Teofil Ivanciuc: Profesorul Marius Diaconescu a avut o prezentare memorabilă, în care a argumentat că bine știutul blazon al Drăgoșeștilor (cel cu semilună și săgeată) a fost acordat lui Dragoș sau Sas de către regele Poloniei, nu de cel al Ungariei, țară căreia îi aparținea atunci Maramureșul.
Au mai fost și alte comunicări legate de Maramureșul nostru drag, atât la panelul la care am participat, cât și la alte colocvii. Menționez, printre altele, lucrarea privind Asociațiunea Pentru Cultura Poporului din Maramureș, prezentată de către Zsolt Szabó de la U.B.B. din Cluj-Napoca.

În câteva săptămâni va fi lansat volumul tău „Istoria Sighetului”, pe care-l așteaptă cu nerăbdare cititorii. Glumind un pic, cât crezi că va dura până va fi necesară o nouă ediție, revăzută și adăugită (cu „adăugiri” spectaculoase) a Istoriei Sighetului?

Teofil Ivanciuc: Da, se apropie momentul lansării „Istoriei Sighetului”, care se vrea a fi o primă sinteză de istorie a venerabilului oraș, „város”, „ștetl” și „markstadt” central-european. Și în care am încercat să prezint realitățile sale istorice cât mai succint și corect, într-o manieră liberă de prejudecăți și de subiectivisme de ordin etnic, religios, cultural, social, demografic sau politic, atingând și o serie de puncte care fie au rămas neștiute, fie au fost omise ori evitate de către predecesorii mei.
Și, n-ar fi deloc exclus ca o nouă ediție, revăzută și adăugită, să fie necesară în viitorul destul de apropiat, în măsura în care vor apărea noi date, documente și informații.

Alte completări, observații, evident vizavi de Congres?…

Teofil Ivanciuc: La Congresul la care am fost bucuros să particip, într-o atât de selectă companie, am putut reîntâlni istorici dragi, precum valoroșii profesori de la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca, dar am cunoscut și alți istorici de mare calibru, din București, Iași, Timișoara și din alte centre de cercetare.
Lucrurile nu se vor opri aici, am pus bazele unor anumite colaborări punctuale, și, în viitor, acest lucru sper că se va materializa prin realizarea unor proiecte de echipă legate de istoria Maramureșului.
Iar cititorilor „Salut, Sighet!” le doresc să rămână aproape de istoria noastră, care este atât de frumoasă, de diversă, de unică și de necesară.
Căci, „cei care au uitat trecutul, sunt condamnați să îl repete” (George Santayana)

Mulțumesc mult pentru informațiile furnizate! Din păcate… „învățăm din istorie că nu învățăm din istorie”. Sper să nu se confirme lucrul acesta în secolul XXI, secol al Inteligenței Artificiale (poate prea „acaparatoare”) dar cu Inteligența Umană în… regres.
Îți doresc rezultate pe măsura efortului depus și un context adecvat cercetărilor tale!

Ion Mariș

În data de 3 iulie 2026, vechea și superba biserică de lemn din Posta (Țara Chioarului), datând din anul 1675, a fost mistuită în flăcări.

Înainte însă și în altă țară, la 6 iunie 1992, extraordinara biserică de lemn Fantoft (de tip stavkirke) din Norvegia, datând din anul 1150, a fost incendiată de către adepții curentului black metal.
Pierderea fiind prea mare, în locul său a fost apoi reconstruită o copie integrală a monumentului.
Nedorind să mai riște ceva și neavând nenumărate biserici de lemn, precum noi, norvegienii și-au securizat contra incendiilor toate cele 28 de biserici medievale rămase, folosind următoarea baterie de măsuri:
– pentru interioarele fragile, sisteme „water mist”, adică perdele de picături fine de apă, care reduc substanțial temperatura focarului și taie oxigenul, neafectând prea grav nici picturile. În interiorul bisericilor neîncălzite, însă, sistemul de țevi trebuie umplut cu aer (pentru a evita înghețarea iarna), o valvă deschizând automat apa în momentul în care în interior sunt peste 70 de grade Celsius;
– pentru exterioare, aspersoare de mare capacitate (la cea mai faimoasă biserică de lemn din lume, Borgund, aspersoarele montate încă în anul 1982, au o capacitate de 1,3 mc pe secundă), conectate la o sursă de apă pe măsură;
– montarea de paratrăsnete ultraperformante, senzori de temperatură, detectoare de fum și camere video;
– crearea unei autonomii și automatizări complete, cu rezervoare mari de apă, surse independente de electricitate și pornirea automată a sistemelor, în caz că izbucnește focul.

După anul 1989, în județul Maramureș a ars biserica Posta, precedată de bisericile noi de lemn de la Șurdești, Borșa Complex, Rozavlea – Șesu Mănăstirii, Valea Stejarului și Bistra, unele fiind lovite de descărcări electrice, iar altele luând foc din neglijența oamenilor.

6 biserici în 36 de ani.

Trebuie știut că trăznetele au lovit în secolul XX și turnurile bisericilor de la Ieud-Deal și Desești, ambele în patrimoniul UNESCO, precum și pe biserica din satul Bogdan Vodă, însă, printr-o șansă extraordinară, toate trei au scăpat.

Propuneri

Știind că, în caz că e nevoie, pompierii nu prea au timp să ajungă în timp util, ultimele incendii de biserici dovedind că totul s-a terminat în doar 20 de minute și ținând cont de know how-ul celor aflați înaintea noastră:
– Pentru cele 8 biserici maramureșene aflate în patrimoniul UNESCO, ar trebui implementat întregul sistem norvegian.
– Pentru celelalte biserici vechi monument istoric (măcar pentru cele care au conservat picturile), ar trebui montate sistemul integral de detectori timpurii și perdeaua de apă.
– Pentru bisericile noi de lemn, ar trebui montați măcar senzorii de fum și de temperatură, plus un racord de hidrant în imediata apropiere.

Sper să mă înșel, însă orice ocolire sau amânare a acestor măsuri ar putea avea consecințe devastatoare.

Bibliografie selectivă:
https://www.fireriskheritage.net/publicationsand-research-documents-of-risk-to-cultural-heritage/enhancing-fire-protection-in-heritage-buildings-a-two-decade-review/
https://www.academia.edu/resource/work/61959947
https://link.springer.com/article/10.1007/s10694-025-01752-8
https://www.icomos.org/public/publications/wood11.pdf

Teofil Ivanciuc

În anul 1713, vameșul Chilko din Sighet, încălcând aranjamentele parafate cu 10 ani mai devreme de către însuși împăratul austriac Leopold I și Compania Negustorilor Armeni, a solicitat o taxă vamală piperată (deși n-ar fi trebuit să ceară nimic pe acest sens), unui grup de negustori armeni, care transportau 132 de poveri de cai cu mărfuri orientale (mai ales mătăsuri din Persia), de la Constantinopol, via București și Brașov, către târgul de la Reuschenberg, din Germania.
Astfel, amplul proiect de reconfigurare a uneia dintre rutele comerciale Orient-Occident, prin devierea traficului dinspre Moldova spre Danzig prin Transilvania și Maramureș, la care se muncea de mulți ani, a fost zădărnicit, într-o oră, de un vameș din capătul țării, provocând pagube imense.
Drept urmare, negustorii armeni s-au reîntors la Bistrița, de unde au trecut în Moldova, de acolo urmând vechea rută prin Polonia și anunțând că nu vor mai reveni.
Dacă Chilko n-ar fi comis acel abuz, vama din Sighet ar fi încasat la întoarcerea negustorilor cca. 5-6.000 de florini doar pentru acel drum, iar planul era să se efectueze mai multe transporturi pe an!
Spre comparație, în acea vreme Sighetul avea venituri de pe urma vămii de doar cca. 1.700 de florini pe an (totuși, aproape dublu față de Bistrița).

La auzul veștii, comisarul cameral Ignatz Haan, șeful inspectoratului vamal al Transilvaniei, a scris Camerei Aulice din Viena, cerând destituirea sigheteanului și reîncorporarea Maramureșului în sistemul vamal transilvan, solicitare care nu știm ce deznodământ a avut.

Din volumul „Sighetul Marmaţiei 700 (1326 – 2026). Pagini de istorie”, în curs de publicare.

Teofil Ivanciuc

De Praznicul Înălțării Domnului, Ziua Eroilor, 21 mai 2026, Parohia Ortodoxă Ucraineană Sighet a organizat o altfel de oră de istorie, în capela cimitirului. Celor prezenți le-a vorbit, la început, Dl. Teofil Ivanciuc (căruia Sighetul îi datorează găsirea copiei documentului care înregistrează prima atestare documentară a municipiului) despre situația Sighetului în cel de-al Doilea Război Mondial. Cu populația înjumătățită, grav afectat de urmările războiului, Sighetul a devenit, la un moment dat, punct de tranzit pentru sute de mii de soldați și civili în fiecare zi. Dl. Ivanciuc, un veritabil Magister Historiae Maramorosiensis, le-a explicat, în special zecilor de elevi prezenți la eveniment, de ce Sighetul și România trec prin cea mai bună perioadă a istoriei, bucurându-se de libertate și de unele drepturi la care înaintașii noștri nici nu visau.

Mai apoi, Dl. prof. Marius Voinaghi, inițiatorul și coordonatorul Cercului de Istorie Gemina, din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” le-a vorbit celor prezenți despre lipsurile, foametea și bolile care au decimat școlile sighetene în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, Domnul Profesor, care le insuflă elevilor sigheteni dragostea pentru Istorie de peste două decenii, a prezentat un document despre existența unor morminte sovietice în parcul central al orașului, în anul 1945. La rândul său, Dl. Profesor le-a vorbit tinerilor și despre perioada întunecată a regimului comunist.

La sfârșit, am prezentat, pe scurt, componența și istoricul parcelei Eroilor și Victimelor din cel de-al Doilea Război Mondial, din cadrul cimitirului parohial, încercând să risipesc mitologia țesută în jurul acestuia în perioada comunistă. Acolo nu sunt înmormântați doar soldați, ci și civili, dintre care 112 copii. Iar după originea etnică a celor înmormântați, ucrainenii și rușii au aceeași pondere, urmați de români, turkmeni, kazahi ș.a.

În încheiere, prezentatorii au convenit, alături de cei prezenți, că este nevoie de mai multe astfel de întâlniri, pentru a vorbi despre ororile și greșelile trecutului.

La sfârșit, a fost săvârșită o Panihidă pentru odihna celor înmormântați în parcela cimitirului parohial care este o mărturie tăcută despre ororile trecutului.

pr vicar Marius N. Lauruc

Joi, 21 mai 2026, de praznicul Înălțării Domnului, când se cinstește și Ziua Eroilor, Parohia Ortodoxă Ucraineană invită pasionații de istorie să descopere o pagină din trecutul Sighetului.

La ora 17:00 va avea loc o rugăciune de pomenire pentru cei care sunt înmormântați în Cimitirul Eroilor și Victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, iar de la ora 17:30 vor fi susținute scurte prezentări, în capela cimitirului, de către Teofil Ivanciuc, prof. Marius Voinaghi, prof. Maria Lauruc, preot vicar Marius N. Lauruc.

Salut, Sighet!

Aceasta o știm dintr-un act datat pe 14 mai 1326, prin care arhiepiscopul Boleszló de Esztergom confirma dreptul preoților catolici din cele cinci târguri regale maramureșene (printre care și Sighetul), de a strânge zeciuiala.

Unde este documentul respectiv? Acesta se păstrează în fotocopie la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca (F 754, nr. 6) și pe microfilm la Arhivele Naționale Maghiare (MNL, DF 247881).

Care este începutul istoriei sale? Acad. Szilágyi István este primul care s-a referit la acest document în discursul rostit în anul 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a noii biserici reformate din Sighet. Apoi, cu ocazia adunării generale a Societăţii Istorice Maghiare de la Sighet din anul 1889, cercetătorul Márki Sándor a vizitat „Arhiva celor cinci oraşe de coroană maramureșene” din orașul Teceu, unde nu a găsit, însă, actul nostru (care era cel mai vechi de acolo), deoarece fusese împrumutat, în vederea cercetării. de către acad. Szilágyi István. De atunci, documentului i s-a pierdut, oficial, urma.

Cine l-a regăsit? Subsemnatul, în anul 2011, în timpul unor cercetări în fondurile arhivistice deţinute la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca, am avut șansa să identific în Fototecă un dosar care conţinea fotocopii realizate în anul 1943, provenite din Colecţia Barabás Samu a Muzeului Naţional Secuiesc.

Între acestea se găsea și actul nostru din 1326, greu lizibil, cu rupturi, cu părţi şterse şi ceţoase, scris pe 31 rânduri şi păstrând resturile şnururilor sigiliului, cu pecetea căzută.

Unitatea arhivistică în cauză este de fapt una dublă, cuprinzând atât privilegiul dat pe 14 mai 1326, cât și confirmarea dată de către regele Carol Robert la 17 mai 1326, ambele întăriri fiind copiate de Capitlul din Buda pe 30 iunie 1341.

În acelaşi an am identificat şi microfilmul fotocopiei respective, aflat în Arhivele Naţionale Maghiare, care azi se poate vedea și pe site-ul net al instituției.

Cât privește actul propriu-zis, se știe că originalul acestuia, împreună cu întreaga colecție Barabás Samu, a fost distrus prin bombardament în 1944, în timpul transportului arhivei către Ungaria, astfel că azi nu mai există decât în acea fotocopie.

Cum a ajuns privilegiul maramureșean tocmai la Muzeul Secuiesc? Unii autori presupun că, dat fiind faptul că în Evul Mediu unii comiţi ai Maramureşului au condus și Secuimea, unul dintre aceştia ar fi putut duce documentul la Sfântu Gheorghe. În realitate, însă, actul se mai afla încă la finele secolului al XIX-lea în Maramureş, după cum am văzut mai sus. Mai ştim că medievistul maramureşean Szilágyi István (cel la care a ajuns documentul din „Arhiva celor cinci oraşe”) a fost prieten cu Barabás Samu. Nu ne rămâne decât să intuim că primul l-a înmânat celui de-al doilea (probabil sub forma unui împrumut în vederea studierii, nemaifiind returnat).

De ce Ioan Mihalyi de Apșa, Alexandru Filipașcu ori Radu Popa nu l-au utilizat?

Probabil, fie nu li s-a părut suficient de important să fie publicat, fie nu au știut de el, fie nu au dat de urma sa. În 1976, la aniversarea a 650 de ani de la atestare, Sighetul a trimis un arhivist la Baia Mare, Cluj-Napoca și Budapesta, pentru a căuta documentul despre care se știa din articolul lui Márki, însă acesta nu a găsit nimic.

Totuși, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș au repus în circulație data 1326, ultimul organizând și sărbătorirea a 670 și 680 de ani de la prima atestare, fără însă ca niciunul să fi dat, vreodată, de documentul pe care-l știau din literatura veche.

Unde este publicat? După rezumatul lui Márki Sandor (în A varmegyei bizottsag jelentese, în „Századok” (supl.), XXIII, Budapest, 1889, p. 73), actul a mai fost adus în discuție de către Várady Gábor, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș. Apoi, subsemnatul l-am prezentat inițial în regest (în Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, ed. Valea Verde, Sighetul Marmației, 2012, pp. 16-18), iar apoi l-am publicat „oficial” în Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene („Revista Arhivei Maramureșene“, nr. 9, Baia Mare, 2016, pp. 13-44).

Este sigur, este confirmat științitic? Da, comunitățile istorice române și maghiare îl consideră autentic și îl acceptă și îl citează ca atare. Cel mai recent, lucrarea dedicată istoriei orașului pe care o voi lansa foarte curând și care conține o secțiune dedicată acestui document, este prefațată de către acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican și dr. Livia Ardelean, ceea ce îmi imaginez că este suficient.

Este, oare, cel mai vechi document? Dacă apare unul și mai timpuriu? Este cel mai vechi act cunoscut, nu actul de înființare al localității. Aceasta este cutuma, la fel se procedează peste tot, de la Paris la Londra, de la Cluj la Timișoara: aniversările localităților se bazează pe cele mai vechi menționări cunoscute în prezent. Dacă va apărea vreo dovadă mai timpurie, se va proceda în consecință. Deocamdată, în cei 164 de ani de la prima menționare a actului Sighetului din 1326, nu a apărut nici cel mai mic indiciu că ar fi putut exista un alt document și mai vechi.  

Ce înseamnă 700 de ani de la prima atestare? Din cele 103 de municipii din România, Sighetul, cu diploma din 1326, se află pe locul 20 ca vechime a atestării, înaintea Bucureștiului, Băii Mari și a tuturor marilor orașe din Moldova și din Țara Românească.

Așadar, orașul nostru își aniversează jubileul septicentenar!

La mulți ani, sigheteni, la mulți ani, Sighet!

Teofil Ivanciuc

Niciodată, în toată istoria sa, Sighetul nu a fost mai aglomerat ca în anii 1945-1947.

Orașul, sufocat şi înfometat, deși mai avea doar 13.000 locuitori (după exterminarea evreilor la Auschwitz), adăpostea uneori peste 100.000 de oameni simultan: deportați din vest, trupe ce se repatriau, 40-50.000 prizonieri de război, 30-40.000 de bolnavi (găzduiți în 600 de case și 9 spitale amenajate în principalele clădiri publice), 15.000 de ucraineni veniți cu trupele sovietice etc.

În Sighet existau 7 lagăre militare de triere, iar trenurile soseau și plecau unul după altul.
În luna mai 1946, doar în lagărul de tranzit nr. 36 Sighet, administrat de armata sovietică, erau deținuți 15.692 prizonieri de război: maghiari, austrieci, germani, francezi, luxemburghezi, alsacieni, cehi și slovaci, precum și câțiva spanioli, greci, olandezi și un irlandez.

Fragment din cartea în lucru: „Sighetul Marmaţiei 700 (1326-2026). Pagini de istorie„

Teofil Ivanciuc

Cel mai incredibil lucru despre Sighet mi se pare că este faptul că, între anii 1618-1849, orașul a avut două comunităţi: una burgheză şi cealaltă nobiliară, fiecare cu primarul, consiliul local și cu primăria sa.

Sighetul a fost inițial locuit de oameni liberi, egali unii cu alții din punct de vedere socio-juridic, care aveau cu toții drepturi și obligații egale.
Ei își alegeau neîngrădit și anual conducătorii: un jude primar (judecător șef), care avea o echipă de 4 juzi, aleși dintre „cei 24 de bătrâni”.

Lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XVI-lea, când întâlnim un prim sighetean  înnobilat în anul 1515, ca în secolul XVII nobilii să devină majoritari.
Scopul obținerii nobilității era accesul la privilegii, în primul rând scutirea (sau reducerea) de vamă, de taxe și impozite, de obligații militare, de muncă obștească etc.
Desigur, sighetenii se inspiraseră de la românii maramureșeni care locuiau de jur împrejur în sate și care, după cum se știe, formau cea mai numeroasă nobilime rurală scutită parțial de taxe din Regat și mai apoi din Principat, respectiv din Imperiu.

Drept urmare, în anul 1618 găsim primul jude primar al nobililor.
De acum înainte Sighetul a avut doi primari și două consilii, cele două comunități uneori lucrând împreună, alteori dimpotrivă.

În 1705, numărul burghezilor simpli scăzuse atât de tare, încât nu mai erau suficienți ca să-și poată alege propriul consiliu orășenesc, astfel că, practic, pentru o vreme apoi, Sighetul a fost doar oraș nobiliar.

Prețul? Din cauza nobililor scutiți, povara fiscală asupra cetățenilor a fost tot mai ridicată, aceasta fiind progresiv distribuită între tot mai puține gospodării.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Sighetul nu s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere edilitar, comparativ cu alte târguri similare.

Odată cu venirea austriecilor, statutul fiscal avantajos al nobililor a început să fie zdruncinat, Viena impunându-le progresiv tot mai multe taxe și obligații, deși nobilimea Sighetului a protestat degeaba, susținând că „ei nu pot plăti precum țăranii”.

Revoluția de la 1848 a dus la anularea drepturilor nobilimii, în anul următor comunitatea nobiliară dispărând de facto, însă abia în 1855 s-a finalizat procedura de unificare a orașului Sighet, comunitatea nobiliară și burghezii devenind una, de atunci încoace localitatea având o singură conducere, consiliu și primar.

Începând din secolul XVIII, dacă nu cumva din cel precedent, cele două comunități au avut fiecare câte o primărie: Casa Nobililor, respectiv Casa Orașului, situate în centrul urbei, în apropiere una de alta.

Mai multe amănunte despre toate acestea veți putea afla peste câteva luni, într-o carte despre istoria Sighetului la care lucrez.

Teofil Ivanciuc

În anul 1896, renumitul pictor sighetean Hollósy Simon, stabilit la München, a vrut să înființeze în orașul natal o școală de pictură, însă, sighetenii, total neinspirați, i-au transmis că urbea are nevoie de fabrici și industrie, nicidecum de artă, pictură, „firca-firca pe hârtie”.
Drept urmare, Hollósy și-a luat pensulele și s-a dus la Baia Mare, unde a fost primit cu brațele deschise și unde a înființat ceea ce se numește azi „Școala băimăreană”.
Care a continuat neîntrerupt de atunci, prin porțile căreia au trecut în cei peste 120 de ani cca 3500 de artiști plastici (pictori, sculptori, graficieni, ceramiști, designeri), provenind din toată lumea, care strălucește și azi pe mapamond prin nume de referință, care fac ca arta plastică cu eticheta Baia Mare să fie unul dintre cele mai competitive produse de export cultural (și nu numai) maramureșean.

Iar astăzi, profesoara de pian sigheteană Aurelia Vişovan, stabilită la Nürnberg, unde predă la Universitatea de Muzică de acolo, avându-l alături pe profesorul de pian turc Can Çakmur de la Trinity Laban Conservatoire din Londra, desfășoară o a doua ediție a „Sighet International Music Summer” (SIMS).
Este vorba despre un masterclass, o școală de vară, derulată cu generosul sprijin financiar al Primăriei și Consiliului Local Sighetu Marmației, cu ajutorul esențial al Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet (cu care ne mândrim și de care avem cu toții nevoie) și cu sprijinul firmei japoneze de piane Kawai, sponsor al evenimentului.
În acest an participă 10 cursanți, proveniți din 7 țări, unii dintre ei reveniți a doua oară.

Sunt convins că vor urma și alte ediții și că acest fenomen va crește și va deveni tot mai mare, mai important și mai grandios, așezând, treptat, Sighetul pe podiumul muzicii clasice europene.

Într-un alt fel de reparare a greșelilor trecutului și de revenire a renumelui orașului, care-și va sărbători anul viitor 700 de ani de la prima atestare, la prestigiul pe care îl merită.

Teofil IVANCIUC

Foto: I. Maris