Atunci, în Sighet erau 100.000 de oameni! (autor, Teofil Ivanciuc)
Niciodată, în toată istoria sa, Sighetul nu a fost mai aglomerat ca în anii 1945-1947.
Orașul, sufocat şi înfometat, deși mai avea doar 13.000 locuitori (după exterminarea evreilor la Auschwitz), adăpostea uneori peste 100.000 de oameni simultan: deportați din vest, trupe ce se repatriau, 40-50.000 prizonieri de război, 30-40.000 de bolnavi (găzduiți în 600 de case și 9 spitale amenajate în principalele clădiri publice), 15.000 de ucraineni veniți cu trupele sovietice etc.
În Sighet existau 7 lagăre militare de triere, iar trenurile soseau și plecau unul după altul.
În luna mai 1946, doar în lagărul de tranzit nr. 36 Sighet, administrat de armata sovietică, erau deținuți 15.692 prizonieri de război: maghiari, austrieci, germani, francezi, luxemburghezi, alsacieni, cehi și slovaci, precum și câțiva spanioli, greci, olandezi și un irlandez.
Fragment din cartea în lucru: „Sighetul Marmaţiei 700 (1326-2026). Pagini de istorie„
Teofil Ivanciuc
Sighet – orașul cu două primării (autor, Teofil Ivanciuc)
Cel mai incredibil lucru despre Sighet mi se pare că este faptul că, între anii 1618-1849, orașul a avut două comunităţi: una burgheză şi cealaltă nobiliară, fiecare cu primarul, consiliul local și cu primăria sa.
Sighetul a fost inițial locuit de oameni liberi, egali unii cu alții din punct de vedere socio-juridic, care aveau cu toții drepturi și obligații egale.
Ei își alegeau neîngrădit și anual conducătorii: un jude primar (judecător șef), care avea o echipă de 4 juzi, aleși dintre „cei 24 de bătrâni”.
Lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XVI-lea, când întâlnim un prim sighetean înnobilat în anul 1515, ca în secolul XVII nobilii să devină majoritari.
Scopul obținerii nobilității era accesul la privilegii, în primul rând scutirea (sau reducerea) de vamă, de taxe și impozite, de obligații militare, de muncă obștească etc.
Desigur, sighetenii se inspiraseră de la românii maramureșeni care locuiau de jur împrejur în sate și care, după cum se știe, formau cea mai numeroasă nobilime rurală scutită parțial de taxe din Regat și mai apoi din Principat, respectiv din Imperiu.
Drept urmare, în anul 1618 găsim primul jude primar al nobililor.
De acum înainte Sighetul a avut doi primari și două consilii, cele două comunități uneori lucrând împreună, alteori dimpotrivă.
În 1705, numărul burghezilor simpli scăzuse atât de tare, încât nu mai erau suficienți ca să-și poată alege propriul consiliu orășenesc, astfel că, practic, pentru o vreme apoi, Sighetul a fost doar oraș nobiliar.
Prețul? Din cauza nobililor scutiți, povara fiscală asupra cetățenilor a fost tot mai ridicată, aceasta fiind progresiv distribuită între tot mai puține gospodării.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Sighetul nu s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere edilitar, comparativ cu alte târguri similare.
Odată cu venirea austriecilor, statutul fiscal avantajos al nobililor a început să fie zdruncinat, Viena impunându-le progresiv tot mai multe taxe și obligații, deși nobilimea Sighetului a protestat degeaba, susținând că „ei nu pot plăti precum țăranii”.
Revoluția de la 1848 a dus la anularea drepturilor nobilimii, în anul următor comunitatea nobiliară dispărând de facto, însă abia în 1855 s-a finalizat procedura de unificare a orașului Sighet, comunitatea nobiliară și burghezii devenind una, de atunci încoace localitatea având o singură conducere, consiliu și primar.
Începând din secolul XVIII, dacă nu cumva din cel precedent, cele două comunități au avut fiecare câte o primărie: Casa Nobililor, respectiv Casa Orașului, situate în centrul urbei, în apropiere una de alta.
Mai multe amănunte despre toate acestea veți putea afla peste câteva luni, într-o carte despre istoria Sighetului la care lucrez.
Teofil Ivanciuc
O revanșă fără intenție (autor, Teofil Ivanciuc)
În anul 1896, renumitul pictor sighetean Hollósy Simon, stabilit la München, a vrut să înființeze în orașul natal o școală de pictură, însă, sighetenii, total neinspirați, i-au transmis că urbea are nevoie de fabrici și industrie, nicidecum de artă, pictură, „firca-firca pe hârtie”.
Drept urmare, Hollósy și-a luat pensulele și s-a dus la Baia Mare, unde a fost primit cu brațele deschise și unde a înființat ceea ce se numește azi „Școala băimăreană”.
Care a continuat neîntrerupt de atunci, prin porțile căreia au trecut în cei peste 120 de ani cca 3500 de artiști plastici (pictori, sculptori, graficieni, ceramiști, designeri), provenind din toată lumea, care strălucește și azi pe mapamond prin nume de referință, care fac ca arta plastică cu eticheta Baia Mare să fie unul dintre cele mai competitive produse de export cultural (și nu numai) maramureșean.
Iar astăzi, profesoara de pian sigheteană Aurelia Vişovan, stabilită la Nürnberg, unde predă la Universitatea de Muzică de acolo, avându-l alături pe profesorul de pian turc Can Çakmur de la Trinity Laban Conservatoire din Londra, desfășoară o a doua ediție a „Sighet International Music Summer” (SIMS).
Este vorba despre un masterclass, o școală de vară, derulată cu generosul sprijin financiar al Primăriei și Consiliului Local Sighetu Marmației, cu ajutorul esențial al Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet (cu care ne mândrim și de care avem cu toții nevoie) și cu sprijinul firmei japoneze de piane Kawai, sponsor al evenimentului.
În acest an participă 10 cursanți, proveniți din 7 țări, unii dintre ei reveniți a doua oară.
Sunt convins că vor urma și alte ediții și că acest fenomen va crește și va deveni tot mai mare, mai important și mai grandios, așezând, treptat, Sighetul pe podiumul muzicii clasice europene.
Într-un alt fel de reparare a greșelilor trecutului și de revenire a renumelui orașului, care-și va sărbători anul viitor 700 de ani de la prima atestare, la prestigiul pe care îl merită.
Teofil IVANCIUC
Foto: I. Maris
Sighet – în loc de stema istorică, a fost aleasă o stemă horthyistă
Fig. 1
Luni, 31 martie a.c., Consiliul Local al municipiului Sighetu Marmației a votat noua propunere de stemă a localității, alegând una din cele 6 variante disponibile (fig. 1).
Fig. 2
Mai concret, la propunerea domnului Gheorghe Todincă, fost director al Muzeului Maramureșean, consilierii locali au ales varianta 2 (fig. 2) cu 10 voturi, în care apar doar un bovideu (însă în semiprofil, nu frontal) și cele trei râuri, fără niciun fel de element preluat de pe stema veche (cruce, stea sau crin), ca și cum, chiar acum, când ne pregătim de sărbătoarea de anul viitor, a celor 700 de ani de la prima atestare a venerabilului oraș, dorim să ne rupem complet de trecutul său atât de bogat, transformându-ne într-un fel de sat nou-nouț, lipsit de orice istorie și istoric.
Fig. 3
Astfel, a fost respinsă varianta 6 (fig. 3), care a întrunit doar 8 voturi, adică stema istorică, folosită vreme de 350 de ani și susținută de către Comisia de propunere a stemei municipiului, Comisie alcătuită din domnii: conf. univ. dr. Marin Ilieș (directorul Extensiei Sighet al UBB), Alin Pralea (șeful secției de istorie a Muzeului Maramureșean), istoricii locali Ioan Ardelean-Pruncu, Orosz Krisztofer Levente, Teofil Ivanciuc și Marius Voinaghi, respectiv Petru Rednic, din partea Primăriei.
Opinia publică trebuie însă să știe că varianta votată – nr. 2 – conține bovideul (doar ceva mai „tuns”) utilizat prima dată pe stema orașului abia în perioada 1940-1944, adică exact sub ocupația horthyistă și nu înainte, același bovideu apărând pe toate celelalte variante (inclusiv pe cea neaprobată, dar utilizată în prezent – aflată la poziția 5), cu o excepție – nr. 6!
Fig. 4
Iată dovada (fig. 4 și 5), în cartea de propagandă horthyistă „Erdélyünk és honvédségünk”, realizată de vitéz Béri László și vitéz Rózsás József (Budapest, 1941).
Fig. 5
Sigur, credem că a fost complet lipsit de intenție și că nu s-a știut despre această jenantă legătură la momentul votului (precum nici noi înșine n-am știut), însă apreciem că acest context nefericit este mult prea inadecvat pentru a putea fi trecut cu vederea.
În privința discursului domnului Gheorghe Todincă, care i-a convins pe domnii și doamnele consilieri să nu voteze varianta nr. 6, deoarece aceasta ar conține A. crinul angevin (presupus unguresc!) și B. steaua cu 6 colțuri (evreiască!), răspundem punctual:
Fig. 6
A. Ambele simboluri au stat pe stema orașului între anii 1576-1918 ( 6), dar au făcut parte și din prima propunere de stemă a Sighetului românesc, imediat de după Marea Unire (fig. 7).
Fig. 7
Sighetul și-a pus pe stemă crinul regal ca semn de aducere-aminte pentru că a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) și capitală a Maramureșului sub regii de Anjou, regi de origine franceză (nu maghiară, familia conducând și Franța, Anglia, Croația, Polonia sau părți din Italia!).
Mai mult, crinul a fost utilizat de voievozii Maramureșului iar mai apoi a stat pe stema Moldovei pe toată perioada cât aceasta a fost independentă, începând cu descălecătorii maramureșeni, până la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, dar și mai încoace, la Alexandru Lăpușneanu și la Petru Șchiopul, fiind, deci, și simbol voievodal românesc!
Fig. 8
Ce să spui mai mult, cât timp crinul se găsește azi pe însăși Stema Casei Regale aRomâniei (fig 8)?!
Apoi, prin crin putem fi ,,înfrățiți” diplomatic, simbolic, cu numeroase orașe și regiuni din 21 de țări europene (precum orașele Paris sau Florența), dar și din 3 țări din Lumea Nouă (printre care și Montreal).
B. Iar steaua cu 6 colțuri (hexagrama) NU este evreiască, cât timp nu i se văd în interior liniile celor două triunghiuri suprapuse. Ea se găsește exact sub această formă pe stema Sighetului din anul 1701 (când încă nu veniseră prietenii noștri, evreii, vezi 6 mijloc!).
Fig. 9
Pentru creștini, hexagrama reprezintă simbolul Creației. Aceasta apare periodic pe stema Moldovei (fig. 9), începând cu anul 1392, și până în 1855, la fel cum e prezentă pe tot parcursul mileniului II în numeroase biserici catolice occidentale.
C. Este adevărat, zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna, însă nu este vorba despre acel bovideu hibrid în semiprofil, votat de către Consiliul Local (și folosit și de către horthyiști în cei mai negri ani ai istoriei orașului), ci de cel vechi, frontal, propus de către Comisie (varianta 6).
Cu cât o stemă are vârsta și continuitatea mai ridicate, cu atât spune mai multe și este mai respectabilă, precum un tablou sau o biserică veche! Ea concentrează patina trecutului, patrimoniul, tradițiile locale, reprezintă sângele albastru al istoriei. În continuare, noi pledăm pentru reînvierea heraldicii multiseculare, ca o dovadă de continuitate și de împăcare – lipsită de frustrări – cu istoria, pentru a intra și noi în grupul acelor orașe care își respectă și acceptă trecutul, păstrându-și stema medievală: Sibiu, Brașov, Mediaș etc.
Pentru mai multe informații privitoare la subiectul stemei Sighetului, vă invităm să lecturați articolele mai vechi, apărute în paginile „Salut Sighet”.
Iată o expresie locală, rămasă în graiul de pe Valea Tisei din Maramureș, râul de graniță (atunci româno-sovietică, azi româno-ucraineană).
În perioada 1946-1991, pe ruta Câmpulung la Tisa – Sighetu Marmației – Valea Vișeului treceau minim 10 trenuri sovietice („rusești”) pe zi, garnituri de marfă lungi de câte 40-50 de vagoane a câte 40-60 de tone fiecare.
Linia cu ecartament larg era utilizată de sovietici în regim de peaj (tranzit), deoarece, pe teritoriul lor, calea ferată nu acoperea întreg sectorul.
Trenurile erau tractate de una sau, deseori, de două locomotive M62, atât de grele și de zgomotoase, încât puteau băga în sperieți (ne vibrau pereții caselor aflate la 150 m distanță de linie).
De acolo, expresia de mai sus.
În imagine: tren de marfă tractat de o pereche de locomotive M62, foto – John Tomlinson.
Teofil Ivanciuc
Virgilio BARDOSSI, renumitul artist fotograf italian și mare prieten al Maramureșului, a împlinit 80 de ani!
Virgilio Bardossi, renumitul artist fotograf italian și mare prieten al Maramureșului, a împlinit ieri frumoasa vârstă de 80 de ani.
Unul din cei mai premiați fotografi de către Federația Internațională de Artă Fotografică (FIAP), Virgilio s-a îndrăgostit de Țara din Nord încă de la prima vizită, pozele sale realizate aici fiind apoi expuse în mai multe țări, începând, desigur, din Italia.
Virgilio va rămâne în istoria fotografiei, dar și în cea artistică și antropologică a României, prin lucrarea sa de căpătâi, albumul foto “1995-2001 Maramures – 2016, back again. Same place, same people”, o carte „în oglindă”, în care a surprins magistral aceleași personaje, în aceleași locuri, la distanța de 15-20 de ani.
Prin tot ceea ce a făcut și continuă neobosit să facă (peste câteva săptămâni el va reveni iar la noi), artistul a acționat permanent ca un adevărat ambasador al Maramureșului.
La mulți ani, Virgilio, îți mulțumim pentru tot!
Teofil Ivanciuc
Foto: Virgilio Bardossi, Maramureș, 1995
Resursele tradiționale inepuizabile ale Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația” (autor, Teofil Ivanciuc)
Azi, 27 decembrie 2024, Sighetul a fost în sărbătoare, aici a avut loc cea de-a 56-a ediție a longevivului Festival de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, organizat de către Primăria, Consiliul Local, Centrul Cultural și Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, alături de Consiliul Județean Maramureș și de VisitMaramureș.
În pofida faptului că demografia, emigrația și globalismul nu sunt cei mai buni prieteni ai Maramureșului tradițional, acesta dovedește cu fiecare ocazie ivită că posedă resurse nebănuite și că nu are de gând să se lase!
Drept urmare, nu mai puțin de 25 de grupuri folclorice din felurite colțuri ale Maramureșului, dar și din alte județe ale țării (Bihor, Neamț, Satu Mare, Suceava etc) plus Ucraina vecină, alături de nelipsiții draci, căruțe trase de cai și un călăreț deschizător de drum, au performat în fața celor câteva mii de spectatori.
S-au remarcat, prin calitatea prestației și a recuzitei, ansamblurile din Vadu Izei, Oncești, Săliștea de Sus, Bârsana, Botiza, Ruscova, Vatra Moldoviței, Clubul Copiilor din Sighetu Marmației și Viflaimul din Vișeu de Jos, dar adevărul este că absolut toți performerii au fost la înălțime și și-au meritat aplauzele cu prisosință!
A urmat apoi un spectacol la scenă, în care au evoluat Ion Pop și Grupul Iza, grupul „Ma Ra Mu” și Vlăduța Lupău, totul încheindu-se cu un foc de artificii.
Foto & text: Teofil Ivanciuc
Podul transfrontalier peste râul Tisa începe să se vadă (autor, Teofil Ivanciuc)
Așa arăta pe data de 10 decembrie 2024 podul în lucru Sighetu Marmației (România) – Biserica Albă (Ucraina), în ziua când, în sfârșit, Guvernul ucrainean a ratificat construcția acestuia.
În imagini se văd podul temporar peste râul Tisa, precum și structurile metalice ale podurilor propriu-zise (vopsite în verde), începute pe partea românească a frontierei.
Lucrările, demarate în iunie 2023, sunt executate de asocierea Tehnodomus S.R.L. Arad (lider) și Costin și Vlad Birou de Proiectare S.R.L. Cluj-Napoca și includ 2 poduri paralele alăturate (de ce două?), aflate la distanța de 3 m unul de celălalt, fiecare cu câte 2 benzi de circulație, cu lungimea totală de 268 m, precum și o cale de acces (1,2 km lungime), un sens giratoriu, 5 poduri de desecare, o parcare și construcțiile necesare punctului de frontieră,
Costul total actualizat este de 220 milioane lei (44 milioane euro), bani suportați exclusiv de către partea română (74 milioane lei, adică 14,9 milioane euro, fiind asigurați de către U.E.), ai noștri construind absolut tot, inclusiv jumătatea de lucrare de pe partea ucraineană, durata de execuție fiind de 24 de luni.
În acest moment, structura metalică a podului este montată în procent mai mare de 40%, au fost executate toate cele cinci podețe de descărcare proiectate, terasamentele și zidurile de sprijin ale drumului de acces sunt aproape gata, iar la clădirile punctului de frontieră sunt finalizate structurile de rezistență din beton armat și zidăria și se execută izolațiile.
Pe malul ucrainean, unde, din lipsa aprobărilor, lucrările au demarat cu mare întârziere abia la 1 octombrie a.c., s-au finalizat pilele (picioarele podului) și se lucrează la terasamente și la rampa de acces.
În altă ordine de idei, se lucrează la documentația pentru varianta ocolitoare a Sighetului Marmației, care va lega podul transfrontalier de DN18, în periferia sudică a municipiului (zona Podul Ronișorii), având o lungime de 4,15 km și care va costa 238,8 milioane lei (48 milioane euro).
Foarte scumpe lucrări, dar sperăm să merite!
Teofil Ivanciuc
Sursa foto: pagina FB a guvernatorului Regiunii Transcarpatia (Ucraina), Myroslav Biletskyi
Un punct de vedere (autor, Teofil Ivanciuc)
Având memorie, n-am cum să uit cât de „bine” era când am viețuit în autoizolare, (pseudo)suveranism și „autodeterminare”, adică în sinistra „epocă Ceaușescu”…
Azi trăim cea mai favorabilă și prosperă perioadă din istoria României (vorba lui Moș Pupăză: „niciodată în istorie n-am mai fost plătiți doar să ne lucrăm pământul!”) și nu vreau să pășim, după nici măcar o generație, înapoi!
Vreau să-mi păstrez libertatea de exprimare, de credință, de asociere, de a întreprinde și libertatea de circulație (odată cu dreptul de muncă sau de studii în Occident)!
Vreau să rămânem în cel mai select „club” din lume: UE și NATO!
Nu vreau să ajungem ca și cei care sunt în afara acelui „club”: uitați-vă la Serbia, Moldova, Ucraina, Rusia sau Belarus…
Și eu iubesc tradițiile, istoria și glia strămoșească, dar nu mă tem mai tare de gay decât de ruși!
Teofil IVANCIUC
Sursa foto: Internet
De vizitat pe Valea Izei (autor, Teofil Ivanciuc)
Maramureșul are aproape de toate, dar cele mai rare sunt casele sale de lemn cu adevărat vechi de prin sate.
Cândva, aici existau zeci de mii de astfel de locuințe, dar azi ele pot fi numărate pe degetele de la mâini.
Astfel, pe întreaga vale a Izei, azi mai există 5 (cinci!) case de lemn construite înainte de anul 1800, la Săliștea de Sus, Dragomirești, Bogdan Vodă, Bârsana și Vadu Izei.
Fiind așa puține, acestea au o valoare inestimabilă și trebuie să fie cunoscute și promovate peste tot.
Cea mai deosebită dintre ele este fosta școală confesională din Bârsana, care are o istorie fabuloasă.
Ridicată în anul 1758, a servit ca trapeză a vechii mănăstiri Bârsana, de unde a fost strămutată apoi în centrul satului, după părăsirea forțată a lăcașului, în anul 1795.
După mutare, casa a servit ca școală și casă parohială, iar, mai recent, a devenit muzeu școlar (momentan închis), aflat în subordinea Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației.
Construcția, monument istoric, se află în curtea școlii generale, la doi pași de primăria comunei.
Când treceți prin Bârsana, opriți-vă s-o vedeți și să vă imaginați cum învățau acolo pruncii carte, la lumina opaițului cu seu ori, în cel mai bun caz, la flacăra lumânării. Și priviți apoi peste drum, la școala contemporană, cu termopane, lumini LED, încălzire centrală și internet, acolo unde sunt instruiți azi – spre binele lor! – urmașii acestora…
Rareori mai poți vedea undeva în țară un asemenea instructiv contrast, față în față…
Așa arăta pe data de 10 decembrie 2024 podul în lucru Sighetu Marmației (România) – Biserica Albă (Ucraina), în ziua când, în sfârșit, Guvernul ucrainean a ratificat construcția acestuia.
