Şcoala de Muzică şi Arte Plastice (SMAP) din Sighet, cu o tradiţie de 57 de ani, şi-a pierdut personalitatea juridică, deoarece are „doar” 220 elevi. Să ştiţi că avem licee cu mai puţini elevi, iar pe de altă parte, numărul copiilor de la SMAP ar fi putut fi apreciabil mai mare, având în vedere faptul că pentru admitere se dădea examen, deoarece numărul de solicitări depăşea substanţial totalul locurilor aprobate!      

Începutul: pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care a obţinut pe 13 ianuarie şi avizul ISJ Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Directorul ultimei şcoli, prof. Florin Simion, declară pe FB: „Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” Sighet nu a solicitat arondarea ca structură a Şcolii de Muzică, această decizie fiind luată în Consiliul Local Sighet”.

Directorul SMAP, prof. Nicolae Paraschiv, pe FB: „Consiliul profesoral al şcolii nu a fost consultat şi am fost puşi în faţa faptului împlinit”. 

Autoritatea locală (prin viceprimarul Beres Ildiko) a declarat: „O unitate cu personalitate juridică trebuie să funcţioneze cu minim 350 de elevi, potrivit legii. Excepţii sunt pentru liceele cu predare în limba minorităţilor şi anumite situaţii speciale, în care s-ar putea încadra Şcoala de Muzică, dar…în Sighet mai avem Şcoala de Arte ”Gheorghe Chivu” cu clase de instrumente şi clase de pictură, plus Clubul Copiilor. Asemenea şcoli gimnaziale de muzică funcţionează în cadrul liceelor de artă din reşedinţe de judeţ”.

De fapt, Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 din 2011, spune la art. 19, aliniat (3): „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în funcţie de necesităţile locale, se organizează, la cererea părinţilor sau tutorilor legali şi în condiţiile legii, grupe, clase sau unităţi de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică, cu predare în limba română”.

Art.42: „Unităţile şcolare în care se organizează învăţământ de artă şi sportiv de stat se stabilesc de autorităţile locale”.

Aşadar, mingea s-a aflat exclusiv în terenul edililor locali, care au şutat-o, însă, afară! Ni s-a spus că la Sighet mai există şi Şcoala de Artă de pe lângă Centrul Cultural, care ar dubla cumva Şcoala de Muzică. În realitate, la Şcoala de Artă nu se predă muzică clasică. Autoritatea susţine apoi că nu se poate acoperi fondul de salarii. Dar, acesta nu are cum să fie acoperit, nici la restul şcolilor de tip vocaţional din ţară neputând fi asigurat din fonduri proprii, ceea ce nu înseamnă că acele instituţii se închid…

Şi, de fapt, din fondul de salarii de la SMAP ar dispărea doar „indemnizaţia de funcţie de conducere şi postul de contabil”…

Bugetul Sighetului pe anul 2015 a fost de 146 mil lei, din care Spitalul Municipal a primit 40,2 mil. lei, Urbana 15,1 mil. lei, Mara Nord 12,6 mil. lei, Asistenţa Socială 11,9 mil. lei, Primăria 5 mil. lei, Salubritatea 4 mil. lei, Centrul Cultural 2,1 mil. lei, Poliţia locală 1,23 mil. lei, iluminatul public 1,2 mil. lei iar Învăţământul, 50,3 mil. lei.

Dintre unităţile şcolare, dăm ca exemplu Grupul Şcolar „Marmaţia” care a primit un buget de 4,9 mil. lei, CN „Dragoş Vodă” 3,6 mil. lei, Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” 2,58 mil. lei, Liceul „Leowey Klara” 1,16 mil lei, creşele 0,84 mil. lei, iar SMAP un buget de 0,94 mil. lei, nu cu mult mai mare decât Grădiniţa nr. 9, care a avut un buget de 0,83 mil. lei.

Poveştile despre cheltuielile imense sunt puţin altfel. Astfel, Sala „George Enescu” a fost renovată de Fundaţia „Hilfswerk Kinderspital Sighet” din Zürich (Elveţia) prin dr. Andreas Fanconi şi Nagy István Zsolt, muzician de renume internaţional, sighetean de origine şi absolvent al SMAP. Renumitul Concurs de Interpretare Muzicală şi Arte Vizuale este susţinut de 25 de ani de către entităţi private, mai ales de către  Clubul „Rotary”, nu din banii publici.

Legat de numărul prea mic de elevi: Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj (37 mii locuitori, precum Sighetul) are tot 200 de copii şi nu se comasează. Şi nici alte şcoli.

Cu logica aceasta, dacă EF Academy Oxford ar fi la Sighet, ar fi închisă de autorităţi, deoarece are numai 200 de elevi! Citiţi lista celor mai mici şcoli celebre din lume şi gândiţi-vă ce s-ar alege de destinul lor de ar încăpea pe mâna autorităţilor sighetene!

Afirmaţiile că SMAP ar fi „ultima care mai funcţionează sub această formă în ţară” sau că acest tip de structuri „există numai în reşedinţe de judeţ” nu se susţin.

De fapt, la Lugoj există şcoala de care am amintit, în Bârlad (nici acesta nu e reşedinţă de judeţ) funcţionează Şcoala de Muzică şi Arte Plastice „N.N. Tonitza”, apoi la Cluj-Napoca se află Şcoala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, alte cinci şcoli cu acest profil funcţionând în Capitală etc.

Referitor la faptul că SMAP nu pierde nimic în afară de nume şi de director: numele este foarte important! Una este să spui că ai făcut muzică la prestigioasa Şcoală de Muzică din Sighet şi alta să spui că ai absolvit pianul la Şcoala nr… sau la nr…

Şcoala nu se închide, rămâne la fel, doar că devine structura alteia? Timpul a dovedit că toate şcolile devenite structuri au decăzut total (la Sighet avem deja exemplul Şcolilor nr. 4, Câmpu Negru, Iapa sau Cearda). Să nu uităm de Clubul Sportiv Şcolar…

După 27 de ani de democraţie, constatăm că Sighetul a pierdut ambele cinematografe, Palatul Cultural (dat Episcopiei Ortodoxe), Casa de Cultură, Biblioteca Municipală şi Şcoala de Artă (comasate ca Centru Cultural şi ajunse în chirie pe la alţii), precum şi Sala „Studio”.

Acum, urmează Şcoala de Muzică, care are singura sală de spectacole funcţională din Sighet. Cine garantează că va rămâne aşa şi că la mijloc nu sunt alte interese (poate o altă instituţie ar vrea acel spaţiu)? Cine dă asigurări că peste câţiva ani nu se vor reduce catedrele de pian şi vioară transferate acum la Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”? Dispare o Şcoală care nu a dat nici plagiatori şi nici analfabeţi funcţionali, ci elite, oameni de mare valoare, ambasadori ai Sighetului şi ai Maramureşului! O instituţie care aducea peste 100 de premii anual! Mai mult, copiii talentaţi din familii modeste material au avut posibilitatea să înveţe acolo muzică sau pictură gratis, ceea ce nu se poate la Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu”, unde trebuie plătite taxe.

Trăgând linie, vedem că, aparent, lupta s-ar duce pentru economia făcută pentru indemnizaţia de conducere a directorului şi salariul contabilului, pentru că celelalte salarii de profesori, facturile la curent, apă, căldură, oricum se vor plăti! Asemenea eforturi pentru câteva mii de lei pe lună?! Stimaţi aleşi să conduceţi destinele urbei: dacă s-ar găsi un contabil şi un director care să lucreze pro bono, atunci aţi mai transforma Şcoala într-o anonimă structură?Una din soluţii ar fi ca Şcoala de Muzică să rămână cu personalitate juridică şi să fie finanţată din bugetul local. Sau, avându-l ca Secretar de Stat pentru învăţământul preuniversitar pe Liviu Marian Pop, senator de Maramureş, edilii noştri ar putea cere sprijinul Ministerului Educaţiei, nu? Dacă aleşilor locali le-ar păsa de muzică, artă şi de educaţia copiilor, ar găsi fondurile necesare pentru finanţarea Şcolii de Muzică. Atâţia bani din bugetul Sighetului se duc, zi de zi, pe Apa Sâmbetei…

Sute de oameni au reacţionat la auzul acestei veşti, mulţi dintre ei semnând o petiţie prin care se solicită revenirea la situaţia anterioară. Iată ce spun doi foşti absolvenţi de marcă ai Şcolii:

Yolanda Covacinschi: „Pentru mine, Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei înseamnă baza formării mele ca muzician, este instituţia în care am primit o educaţie muzicală exemplară, susţinere, îndrumare şi certitudinea că acesta este drumul pe care trebuie să îl urmez, cu disciplină şi multă muncă, azi slujind în continuare arta şi muzica ca solistă la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. Sunt recunoscătoare că am avut şansa să studiez la această şcoală de renume, având profesori extraordinari, care de ani de zile formează şi educă copii talentaţi. Daţi o şansă generaţiilor viitoare de a-şi urma visul şi de a-şi fructifica talentul, deoarece fără muzică, artă şi cultură suntem pierduţi!”

Istvan Loga: „Sunt pur şi simplu consternat de faptul că şcoala care m-a format timp de 8 ani urmează să dispară. Fost elev al domnului profesor Gavaller Alexandru, am urmat liceul Kodaly Zoltan din Debrecen (Ungaria), am absolvit Academia Regală de Muzică din Bruxelles (Belgia) la violă şi am urmat Universitatea Roosevelt din Chicago – secţia solistică, rămânând aici ca membru de cvartet, instrumentist, profesor şi membru al mai multor orchestre simfonice. Voi populariza aici, în Chicago şi SUA, situaţia Şcolii de Muzică din Sighet, pentru ca şi autorităţile locale să înţeleagă importanţa şi necesitatea ca tânăra generaţie să poată primi o educaţie muzicală profesionistă necesară formării artistice, de care am beneficiat şi eu cât am fost elev al acestei Şcoli de Muzică!”

PS 1. Pentru cei care nu ştiu, lista posturilor vacante la catedrele de muzică a fost deja aprobată de I.S.J. Maramureş şi se găseşte în oferta Şcolii Generale « Dr. Ioan Mihalyi de Apşa ».

PS 2. E adevărat ce se aude, că urmează închiderea Secţiei Pavilionare şi predarea Muzeului Maramureşului către Consiliul Judeţean din Baia Mare?

Teofil Ivanciuc

Când spui Maramureş, te gândeşti în primul rând la bisericile de lemn, cel mai cunoscut brand şi atracţie turistică a regiunii, biserici care au răspândit faima şi frumuseţea locului, dar şi a întregii Românii, până la marginile Pământului. Aceste biserici sunt adevărate muzee de arhitectură şi artă, adăpostind fresce, icoane, cărţi, mobilier şi piese textile din secolele 15-19, fiind atât de preţioase (dar insuficient valorificate), încât unele au devenit Patrimoniu Mondial UNESCO.

În acest context, în urmă cu câteva luni a fost recepţionat proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord”, finanţat prin POR 2007-2013, Măsura 5.1, implementat între anii 2012-2016, cu o valoare totală de 19.851.274,44 lei (cca 4,5 milioane euro) – cea mai mare investiţie în turism din istoria Maramureşului.

Proiectul a avut ca scop chiar „punerea în valoare” a 16 biserici vechi de lemn din cele 90 aflate pe cuprinsul judeţului Maramureş, şapte dintre ele Patrimoniu Mondial UNESCO: Bârsana-Jbâr, Budeşti-Josani, Deseşti, Ieud-Deal, Plopiş, Poienile Izei şi Şurdeşti, respectiv nouă monumente istorice de interes naţional: Bogdan Vodă, Botiza, Călineşti-Căeni, Cărpiniş, Ieud-Vale, Remetea Chioarului, Rozavlea, Sat Şugatag şi Săcălăşeni. Aşadar, au fost selectate doar şapte biserici UNESCO din cele opt, fabuloasa biserică de la Rogoz fiind lăsată pe din afară, pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de bine pusă în valoare încât nu mai are nevoie de nimic[1]!

Printre obiectivele specifice ale proiectului s-au aflat: reabilitarea drumurilor de acces (binevenită), realizarea de împrejmuiri (aşa a fost distrus cel mai frumos gard cu pietre de mormânt încastrate, cel de la Ieud-Deal), parcări şi alei de acces (cu pietre mişcătoare puse direct peste nisip sau cu exces de beton)‚ construirea unor puncte de informare turistică (cu aer tradiţional, dar supradimensionate şi uneori amplasate prost – la bisericile Sat Şugatag sau Ieud-Vale) sau „realizarea iluminatului stradal, arhitectural şi de punere în valoare a obiectivelor”.

Numai că, această realizare a lăsat tot fără curent electric bisericile de la Bârsana-Jbâr şi Ieud-Deal (ambele monumente UNESCO), Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deci un sfert dintre bisericile prinse în proiect, respectiv tot un sfert din cele opt biserici de lemn patrimoniu UNESCO! Totodată, numitele biserici maramureşene au rămas singurele monumente UNESCO din România aflate în picioare (excludem aici ruinele dacice), neelectrificate, dar şi singurele biserici de Patrimoniu Mondial din lume fără curent electric!!!

Mai concret, la bisericile respective s-au realizat drumuri de acces, parcări, puncte de informare turistică, instalaţii de apă-canal şi iluminatul exterior – cu diferite modele de reflectoare chinezeşti, dar nimeni nu s-a gândit că ar trebui lumină electrică şi în interior! Aceasta, în condiţiile în care cablurile electrice au fost îngropate de jur-împrejurul bisericilor, la distanţe de nici 2-3 m! Toate acele biserici vechi au uşile şi ferestrele foarte mici, lumina naturală fiind insuficientă mai ales în perioada iernii ori în zilele noroase.

Apoi, nu au fost prevăzute paratrăznete la nici una din cele 16 biserici, cele montate pe turnuri în anii 1960-1970 fiind, aproape toate, defecte sau ineficiente.

Cele două biserici UNESCO rămase fără curent au fost restaurate ultima dată în anii 1990. În 1997, atunci când s-a depus dosarul de nominalizare către cel mai înalt for cultural al lumii[2], a fost întocmit proiectul de electrificare a interiorului bisericii Bârsana-Jbâr, preconizat a fi pus în practică în anul următor, lucru prevăzut şi pentru biserica Ieud-Deal (electrificată iniţial într-un mod improvizat şi lăsată fără curent la ultima restaurare în vederea refacerii instalaţiei, ceea ce nu s-a mai realizat).

Numai că, în 1999, bisericile respective au fost introduse de către UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial, fără ca românii să le mai racordeze la reţeaua de electricitate… Iar celelalte două biserici-monument, Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deşi au cunoscut la rândul lor mai multe restaurări, nu au fost electrificate în interior niciodată…

Această situaţie absurdă îi pune pe turişti în imposibilitatea de a se bucura de comorile din interioarele semiobscure, după ce fac atâta drum şi plătesc biletul de intrare. Ei pot folosi lanterna telefoanelor (!) pentru că alte modalităţi de iluminat în bisericile întunecate nu există (doar ghidul de la Ieud-Deal pune la dispoziţia tuturor o lanternă electrică portabilă…)!

Apoi, fără electricitate, nu pot fi instalate sisteme antiefracţie şi nici detectoare pentru fum, deşi, proiectul a prevăzut 16 sisteme antifurt, câte unul pentru fiecare biserică[3]! Aş vrea să văd şi eu „sistemele antiefracţie” de la cele patru biserici neelectrificate…

Cum s-a ajuns la această aberaţie strigătoare la cer (incompetenţă? indiferenţă?)?! Din cauza proiectantului (Aedilis Proiect SRL) şi a beneficiarului (Consiliul Judeţean Maramureş), care ar fi putut facil include în proiect, dar nu au făcut-o, dotarea completă a tuturor bisericilor.

Conform Ghidului Măsurii accesate (5.1), între cheltuielile eligibile sunt acceptate tot ceea ce înseamnă „restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor”, inclusiv: „cheltuieli pentru alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, ventilare, climatizare, PSI, siguranţă la foc, antiefracţie, telecomunicaţii şi alte tipuri de instalaţii impuse de destinaţia obiectivului de patrimoniu”, cu precizarea că „lista activităţilor eligibile este orientativă, alte activităţi decât cele de mai sus putând fi considerate eligibile dacă solicitantul justifică necesitatea derulării lor”[4]!

Şi atunci, cum de i-a lăsat inima să rateze asemenea ocazie, refuzând să electrifice bisericile şi să le lase la mâna hazardului, fără sisteme de securitate şi paratrăznete?!

Direcţia de Cultură (DJCCPCN Maramureş) a criticat lipsa paratrăznetelor eficiente[5], mai ales că, din lista de mai sus, bisericile UNESCO din Şurdeşti, Deseşti şi Ieud-Deal au avut deja turnurile afectate de descărcări electrice în anii 1919, 1920 şi 1973, alte biserici fiind distruse complet de fulgere (ultima în 1996, în satul Valea Stejarului). O parte a presei a subliniat excesul de beton, calitatea pavajelor sau montarea unui gard peste morminte (!), o singură publicaţie remarcând lipsa electrificării interioare[6].

Rezultatul a fost doar un „drept la replică” halucinant al managerului de proiect de la C.J., Claudia Maria Breban[7]… Conform acesteia, vina este a ziaristului, nu a C.J., a proiectantului şi a executanţilor, „abaterea de la proiect” nici nu poate fi pusă în discuţie (de ce?!), iar „realizarea branşamentelor la reţeaua de energie electrică … reprezintă o altă categorie de lucrări care exced proiectului realizat”… Dar, cine i-a împiedicat să facă un proiect complet?!

Din nefericire, atât pe parcursul derulării proiectului, cât şi la momentul recepţiei acestuia, gravitatea situaţiei a fost estompată de cvasi-majoritatea presei, care a exultat cu laudele la adresa unuia „dintre cele mai reprezentative proiecte implementate de Consiliul Judeţean Maramureş”.

Apoi, „Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” a primit „Premiul de Excelență” la Gala Turismului Românesc „pentru realizările remarcabile ce contribuie la dezvoltarea și promovarea turismului”!

Nici nu mai are vreun rost să pomenim că personalul angajat să deservească cele 16 centre de informare a fost selectat deseori pe baza legăturilor cu parohul locului, fiind angajaţi chiar şi clopotari cu şapte clase, care nu cunosc o boabă în vreo limbă străină! E drept, la unele biserici există însă şi ghizi foarte buni.

Mai trebuie ştiut că preoţii bisericilor UNESCO Bârsana-Jbâr, Poienile Izei şi Ieud-Deal continuă să interzică total şi inexplicabil, fotografiatul în interiorul lăcaşurilor, cu sau fără bliţ!

Până la urmă se putea încă şi mai rău, dar proiectul de 4,5 mil. euro a fost încheiat fără ca bisericile să mai fie supuse la „restaurările” de ultimă modă… Ne referim la genul de „restaurări” cu termopane de la Sighişoara, la rezidirile fanteziste şi butaforiile de beton armat de la Deva, Rupea, Suceava, Feldioara etc., la fluviile de beton de la alte biserici de lemn precum cele din Baica, Racâş ori Ciumărna din Sălaj[8] ş.a…

Ce este acum de făcut în cazul singurelor biserici UNESCO din lume rămase fără curent electric, adică cele două din Maramureş – România: Ieud-Deal şi Bârsana-Jbâr, pentru că celelalte 6 biserici româneşti, respectiv 44 de biserici de lemn ale Patrimoniului Mondial din Polonia, Slovacia, Ucraina, Finlanda, Norvegia, Rusia şi Chile (de toate sunt doar 51!) sunt electrificate – unele din lăcaşurile străine având chiar sisteme automate de stingere a incendiilor, de care pe la noi nici măcar nu s-a auzit?!

Gravitatea situaţiei impune intervenţia grabnică a Guvernului, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (de ce, oare, n-a intervenit până acum?!), pentru că C.J. Maramureş pare depăşit, neînţelegând practic despre ce este vorba… La alţii n-are rost să se apeleze, Comisia Naţională a României pentru UNESCO fiind condusă, începând din 2011, de către Ani Matei[9].

Soluţia este clară: se impune echiparea urgentă – prin „sărirea” etapelor cronofage, cu instalaţii electrice interioare, sisteme antiefracţie şi alarme pentru fum (sau, de ce nu, direct cu sisteme de stingere automate!), precum şi montarea de paratrăznete funcţionale la toate bisericile monument de lemn!

Teofil Ivanciuc

NOTE ___________________

[1] http://patrimoniu.gov.ro/ro/component/content/article/9-monumente-istorice/37-raport-de-monitorizare-al-bisericilor-din-lemn-din-jud-maramures-inscrise-pe-lista-patrimoniului-mondial-2011.
[2] http://whc.unesco.org/uploads/nominations/904.pdf

[3] Vezi nota 1.

[4] http://regio-adrcentru.ro/wp-content/uploads/2016/06/Ghid-5.1.pdf

[5] http://www.graiul.ro/2015/12/28/monumentele-istorice-din-maramures-in-pericol/

[6] https://ziarmm.ro/jenant-doua-biserici-monument-unesco-din-maramures-fara-curent-electric-in-2016/

[7] http://www.cjmaramures.ro/comunicate/drept-la-replica-proiectul-circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord-nu-presupune-racordarea-la-reteaua-electrica-a-bisericilor-monument-unesco

[8] http://www.salajulpursisimplu.ro/marele-kitsch-biserici-vechi-de-lemn-din-salaj-batjocorite-in-numele-turismului/

[9]http://www.cotidianul.ro/ani-matei-de-la-uascr-la-unesco-132011/

Articol preluat de pe platforma www.contributors.ro

Buletin informativ al Inspectoratului de poliţie al Judeţului Maramureş (13 ianuarie 2017):

“Infracțiunea de furt nu-i tradiție de Bobotează: Doi tineri din localitatea Glod care, conform obiceiurilor din ajunul Bobotezei, au sustras poarta de acces în locuința unei consătene, au fost identificați de polițiști și sunt cercetați sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat. Bunul sustras a fost recuperat și restituit părții vătămate.

O femeie din localitatea Glod a sesizat poliția că în noaptea 05/06 ianuarie a.c., persoane necunoscute i-au sustras poarta de acces în curte. Prejudiciul reclamat a fost de 500 de lei. Activitățile de cercetare și investigare efectuate de polițiști au dus la identificarea a doi tineri de 14 și 16 ani, domiciliați în aceeași localitate, care au sustras poarta sub pretextul îndeplinirii unei tradiții de Bobotează. Polițiștii au întocmit dosar penal și continuă cercetările sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat”.

Acest fapt (ba «conform obiceiului», ba «sub pretextul tradiţiei») s-a petrecut în Ţara Maramureşului, în locul unde «tradiţiile se păstrează ca nicăieri altundeva», într-o zonă unde întreg statul român, de ar fi să o crezi, luptă să-i sprijine pe păstrătorii tezaurului folcloric şi etnografic moştenit din bătrâni!

«Furatul porţii» este un obicei ancestral, practicat mai ales la casele cu fete de măritat – semnificând deschiderea accesului pentru peţitori, obicei care nu se soldează însă cu dispariţia reală şi definitivă a porţilor, ceea ce ar justifica intervenţia organelor statului! Cred că sunteţi de acord că, la Glod şi în satele învecinate, s-a terminat pe veci cu furtul porţilor…

Pe de altă parte, în Germania şi Austria din UE, ale căror standarde năzuim să le adoptăm, de fiecare 1 Mai are loc tradiţia «Maibaum», în care bărbaţii încearcă să ridice la verticală un stâlp sau un trunchi de arbore decorat, care provine din furat (da, în Germania!) dintr-un sat învecinat. De dragul tradiţiei, furtul, deşi ilegal, este tolerat, nimeni negândindu-se să-l interzică, precum «furatul porţilor» din Maramureş…

Tristeţe la Cimitirul Vesel

Acum auziţi alta, de la Cimitirul Vesel din Săpânţa, cel mai cunoscut loc de veci din lume unde cei îngropaţi sunt simplii săteni, nu celebrităţi.

Fondatorul cimitirului, Stan Ioan Pătraş, a avut 16 ucenici (cf. propriilor sale spuse), din care azi mai lucrează câţiva. Din cele peste 1300 de cruci ale celebrului cimitir, doar vreo 150 sunt moştenite de la Pătraş (restul lucrărilor sale fiind repictate sau înlocuite), majoritatea fiind create de către urmaşii acestuia.

Cel mai prolific dintre toţi este Stan Gheorghe Colţun (Colţun tânărul), care a realizat până acum peste 500 de cruci! Practic, omul a lucrat cât toţi ceilalţi meşteri la un loc, dar laurii îi culege nu el, ci cei care le zâmbesc turiştilor… Colţun, care a lucrat şi la Casa Poporului şi la restaurarea Palatului Cotroceni, face parte din aceeaşi familie cu alţi renumiţi cioplitori de cruci: Teodor şi Vasile Stan Colţun, ultimul avându-l ginere pe Turda Toader Sepe, singurul rudă cu Pătraş, căruia i-a fost nepot.

Alţi meşteri de cruci din Săpânţa, unii dintre ei încă activi: Dumitru Pop Tincu, fratele său, Viorel Pop Tincu, Ion Stan şi Toader Nacu şi alţii, inclusiv femei!

Până în urmă cu câţiva ani, meşteşugarii din Săpânţa trăiau în armonie în timp ce ciopleau crucile care se pun la mormintele sătenilor, aşa cum a fost de pe vremea lui Pătraş. Dar, în anul 2008, Dumitru Pop Tincu a înregistrat ca marcă individuală la OSIM «crucea de Săpânţa» (şapte modele distincte) şi culoarea «albastru de Săpânţa» (care este cumpărată din magazin şi are nenumărate nuanţe diferite), după ce a cumpărat drepturile de continuitate ale operei lui Pătraş de la una din cele două fiice ale celebrului creator popular! Greu de priceput cum OSIM a putut accepta aşa ceva!

Apoi Tincu l-a dat pe mâna organelor pe prolificul Colţun, care a fost amendat pentru că a confecţionat cruci fără forme legale şi fără respectarea dreptului de autor! Patru dintre meşteri au atacat în justiţie decizia OSIM, obţinând în 2011, la Tribunalul Bucureşti, anularea mărcii crucilor: «pentru lipsa caracterului distinctiv» şi anularea mărcii culorii: «pentru înregistrare cu rea-credinţă». Numai că Tincu a obţinut, în 2013, o altă marcă înregistrată, de data aceasta de la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autor)!

În 2014, Tribunalul Maramureş le-a interzis lui Toader Sepe şi celor doi Colţuni activi (unul fiind Gheorghe cel harnic) «dreptul de a produce şi de a comercializa modele de cruci, integral sau parţial, identice sau similare cu cele confecţionate de reclamant (Tincu, n.n.), sau alte obiecte decorative, inclusiv mobilier, care conţin elemente protejate» dar şi «reproducerea, totală sau parţială, a textelor de pe crucile confecţionate de reclamant, înregistrate ca mărci» (adică crucile cu «soacra» şi cu «beţivul»)! Cei trei «infractori» au făcut apel, situaţia rămânând în continuare neclarificată.

Ce ar mai fi de spus? Pe semnul funerar al fondatorului Stan Ioan Pătraş, lucrat în timpul vieţii acestuia, scrie: «Crucea mea când s-a lucrat/ Care eu mi-am comandat/ Doi elevi ce-am învăţat/ Mi-au făcut lucru pe plac/ Turda Toader, Stan Vasile/ Dumnezeu Sfântu să-i ţie». Iar cei doi elevi sunt chiar Turda Sepe şi Colţun bătrânul, nicidecum Tincu, cel cu mărcile înregistrate!

Pătraş nu a lăsat pe nimeni moştenitor peste meşteşugul său, nu a patentat nici albastrul şi nici rima epitafurilor, ci le-a dat dreptul tuturor să-i continue opera, aşa cum este pretutindeni în lumea aceasta, atunci când avem de-a face cu arta populară. Numai că, instanţele au decis altceva…

Iar Tincu, în loc să cioplească cruci şi să prezinte frumuseţile Maramureşului miilor de turişti ori televiziunilor străine care-i trec regulat pragul (el fiind custodele Casei memoriale şi al atelierului de cruci Stan Pătraş), îşi iroseşte forţele în conflicte sterile. Mai ales că nu se ştie să aibă vreun ucenic, dar va împlini curând 62 de ani…

Deci, cam aşa sunt protejate tradiţiile în Maramureşul contemporan («cel mai important bastion al conservării tradiţiilor din Uniunea Europeană»)…

S-a dus grosul elementelor tradiţionale ale culturii ţării acesteia: de la împuşcăturile de nuntă, la riturile de Dragobete, Caloian, Paparude sau Sânziene, ori la ridicarea Armindeniului şi bătaia de la Ruginoasa, interzisă de poliţie după lupta din 2011. Sub ochii noştri, dispar bocitoarele, transhumanţa, instituţia moaşei, semnificaţia Căluşarilor sau a Pluguşorului…

Tradiiţiile reale, izvorâte direct din comunitate pentru beneficiul membrilor acesteia, sunt din ce în ce mai rare, majoritatea acestor fenomene fiind azi artificiale şi organizate de către ONG-uri şi muzee, pentru satisfacţia turiştilor.

Iar când apar excepţii, precum «furatul porţilor» ori cioplitul crucilor de la Cimitirul Vesel (care nu este protejat de UNESCO chiar din motivul că este un cimitir viu, care se modifică continuu, unde se îngroapă oameni şi acum), aceste iniţiative sunt pedepsite, nicidecum sprijinite…

Aş avea o nelămurire: care este rolul de azi al Centrelor pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, prezente în toate judeţele ţării, inclusiv în Capitală?!

N-au mai rămas multe lucruri autentice în satul românesc, dar ele vor fi anulate, una câte una, acestea nefiind conforme, după cum am văzut mai sus, nici cu legislaţia naţională în vigoare, nici cu standardele UE.

«Standardele» UE sunt pentru alţii

UE am zis?! Păi, acolo, în multe locuri este cu totul altfel!

În fiecare an, sute de locuitori din zona Valenciei (Spania) constituiţi într-un club (!), capturează pui de prepeliţă pe care-i catapultează în aer, în nişte arme de foc, ucigându-i. Deşi au fost proteste uriaşe, barbara tradiţie continuă. În oraşul Siena din Italia are loc o renumită cursă de cai, «Palio», atât de violentă încât a cauzat decesul a 48 de cai din 1970 încoace. De «Pero Palo», festivitate anuală în Villanueava de la Vera (Spania), bărbaţii fugăresc un măgar, îl lovesc cu pumnii, beţe, pietre, îi dau alcool, îl călăresc cu toţii. Iată poziţia oficială a departamentului regional de turism: “nu vom ceda presiunii activiştilor pentru drepturile animalelor. Este tradiţia noastră şi va continua”.

Continuă neabătut sângeroasele lupte cu tauri din Spania, Portugalia sau Franţa, unde taurii sunt ucişi în chinuri şi unde, uneori, matadorii sunt la rândul lor ucişi sau grav răniţi. Şi nimeni nu a oprit cursa cu tauri de la Pamplona (Spania), care cauzează 2-300 de răniţi anual şi care a făcut până acum 15 decese (de necomparat cu Ruginoasa!).

Bătăile cu portocale de la Ivrea (Italia) şi cele cu tomate de la Buñol (Spania) lasă întotdeauna în urmă câţiva răniţi. La fel se întâmplă şi în timpul Calcio Fiorentino, brutalul meci de fotbal-rugby medieval ce se ţine anual la Florenţa (Italia).

În Duminica de Paşte, în insula Chios din Grecia are loc o bătălie cu artificii între sutele de enoriaşi a două parohii rivale, fiecare ceată încercând să atingă clopotul celeilalte biserici. De-a lungul timpului s-au înregistrat incendii şi chiar morţi, dar tradiţia continuă. Şi lista evenimentelor din UE care excelează prin violenţă sau prin încălcarea legilor, nu este gata…

În România, deocamdată, se mai tolerează încă mersul la colindat care, probabil, curând va fi echivalat cu cerşetoria. Şi încă se acceptă şi furtul miresei. Dar, după cum merg lucrurile, deja se întrevede ziua când nevinovatul obicei va fi considerat răpire, ba poate chiar terorism!

Vom ajunge de râsul curcilor!

Autor, Teofil Ivanciuc

Articol preluat de pe platforma: http://www.contributors.ro/

Vivat, crescat, floreat, civitas Zigeth! În urmă cu 665 ani, Sighetul a devenit oraş

La data de 18 februarie 1352, Sighetul a primit Charta Libertăţii, devenind târg liber al coroanei regale.

De mulţi ani se discută despre momentul în care Sighetul a devenit aşezare cu statut orăşenesc, susţinându-se ba că actul doveditor este pierdut definitiv, ba că acesta nici nu a existat vreodată (mai ales că a fost doar semnalat, nu publicat – de către Ioan Mihalyi de Apşa, Szilágyi István, Bélay Vilmos, Alexandru Filipaşcu sau Radu Popa, nefiind editat nici în imensele colecţii de documente Fejér – Codex Diplomaticus, nici în cele ale Academiei Române).
În realitate însă, privilegiul respectiv s-a păstrat, ba chiar în cel puţin trei cópii (cea din imagine datează din 1685 şi se păstrează în Arhivele Naţionale Maghiare). Originalul, precum şi cel al Chartei din 1329, au fost arse de către moldoveni (latrunculi de regno Moldavie), probabil în anul 1468, gen de distrugere frecvent în epocă şi în regiune, puţine documente emise în regatul ungar anterior anului 1400 fiind păstrate în original până azi.

Despre ce este vorba: la 23 de ani după ce primele patru târguri maramureşene au primit Charta Libertăţii de la regele Carol Robert, pe data de 18 februarie 1352, în urma cererii parohului Benedict al bisericii Sf. Emeric Confesorul din Sighet (ecclesie Sancti Emerici confesoris de Sigets, clădire din care s-a păstrat doar turnul, înglobat în Biserica Reformată de azi), localitatea a fost înzestrată cu privilegii identice cu cele ale celorlalte aşezări de oaspeţi.
Într-un articol anterior am încercat explicarea motivului acelei întârzieri: se pare că oraşul – foarte vulnerabil, fiind cel mai avansat punct al coloniştilor în amonte pe Tisa şi înconjurat de sate autohtone – nu a fost pomenit în privilegiul din 26 aprilie 1329 pentru că fusese distrus (posibil incendiat) de către românii maramureşeni, catastrofă care ar fi putut avea loc undeva în intervalul 1326 – 1329, situaţia revenind treptat la normal abia în 1334.
Actul din 1352 a fost emis la Buda, de către regele Ludovic şi menţionează numele unor colonişti: Ioan fiul lui Nicolae, oaspete din Visc şi Crekanan (?), judele primar din Hust, împreună cu „oaspeţii şi iobagii noştri saxoni şi unguri” (hospitum seu jobagionum nostrorum Saxonum et Hungarorum) din Visc, Hust, Teceu şi Câmpulung.
Cât despre preotul Benedict, acesta poate să fi fost acelaşi personaj menţionat atât în 1334, cât şi în anul 1346, ajuns acum în graţiile sus-puse ale autorităţii regale.

Concret, drepturile speciale ale Sighetului (şi ale celorlaltor patru oraşe maramureşene), erau următoarele:
– Orice om liber putea veni să locuiască acolo; târgoveţii erau judecaţi de către judele lor, nu de către comite; ei aveau dreptul să-şi aleagă liber propriul conducător şi preot; trebuiau să lase pe ogor dijma preotului; preotul lor plătea episcopului o marcă la fiecare 50 de gospodării; cel care ucidea un om plătea două mărci ca preţ al judecăţii; pentru rănire mortală se plătea o marcă, pentru lovire lăsată cu vărsare de sânge – o jumătate de marcă, pentru o lovire simplă – 60 de dinari, iar pentru simpla insultă, nimic; vilicul şi bătrânii lor judecau toate pricinile, cu excepţia omuciderii, furtului, silniciei şi incendiului; târgoveţii aveau libertatea de a încheia pacea; aveau dreptul să poată călători oriunde cu mărfurile lor; aveau dreptul să ţină târguri la zilele stabilite, liber şi fără vamă; aveau libertatea să facă lucrări folositoare sau sădiri noi; gospodăriile fără ogoare plăteau ca bir al pământului doar câte trei ponduri; la fiecare Sf. Martin, fiecare casă plătea drept terargiu câte o jumătate de fertun; toţi baronii regatului erau opriţi să tragă la ei cu de-a sila; oamenii de orice altă limbă sau neam (n.n. adică românii din satele învecinate) erau opriţi a le smulge pământurile pe care se zice că târgoveţii le-ar fi ocupat cei dintâi, prin defrişare; şi, pentru că se spunea că însuşi pământul Maramureşului este foarte sterp, târgoveţii erau scutiţi, datorită lipsei bucatelor, de plata vedrelor de grâne, de dijma din porci şi de obişnuitele aduceri de daruri.

Începând din anul 1352 şi până în 1834, Sighetul, împreună cu celelalte colonii regale – constituite într-o Ligă a oraşelor de pe Tisa superioară – au beneficiat de libertate (cu excepţia câtorva scurte perioade) şi de Statutul special definit prin cele 17 puncte enumerate mai sus. În 1548 oraşul şi-a îmbogăţit Statutul, întins acum pe 48 de articole, transformat apoi în 1652 într-o Constituţie a Sighetului, amendată ulterior de mai multe ori de-a lungul timpului.
Aşadar, dacă ziua de 14 mai 1326 rămâne prima atestare cunoscută a localităţii, documentul din 18 februarie 1352 reprezintă dovada că, în acel moment, Sighetul a primit privilegii de rang urban. Ambele date ar trebui încrustate cu litere de aur pe zidul Primăriei şi celebrate, măcar o dată la fiecare cinci sau zece ani.

Referinţe bibliografice:

1. „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”, publicat online în 2011.
2. „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi Turism”, Editura Valea Verde, Sighet, 2012, p. 16-22.
3. „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene”, în “Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 9, Baia Mare, 2016, p. 13 – 44, unde am publicat: diploma referitoare la Visc (din anul 1281), Hust (1324), dublul privilegiu din 1326 în care apar, pentru prima dată, şi Sighetul, Câmpulungul şi Teceul, cunoscutul document din 1329, lista dijmelor papale ale celor cinci colonii ale coroanei din anii 1333-1335 şi textul complet al Chartei din 1352.
4. filmarea dezbaterii publice: „Sighetul înainte de anul 1352. Geneza oraşului”: cadrul natural-habitat; celţi şi daci; prima atestare documentară; etnia şi religia primilor locuitori; biserica reformată; numele oraşului (online pe: www.dailymotion.com).

P.S.: Anul trecut, atunci când se aniversau 690 de ani de la prima atestare a Sighetului, Muzeul Maramureşean sărbătorea doar 45 de ani la înfiinţarea propriei secţii de etnografie! Din fericire însă, Centrul Cultural şi Primăria municipiului au înţeles importanţa momentului, organizând o reuşită Adunare solemnă dedicată venerabilei zile de naştere a urbei…
Oare, ce va sărbători Muzeul anul acesta?

© Teofil Ivanciuc

Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan

Istoria Sighetului este una singură, drept pentru care trebuie făcute câteva precizări:

1. Pe locul farmaciei „Manna” din centrul oraşului (P-ţa Libertăţii colţ cu str. A. Mureşanu) s-a ridicat în anul 1772 capela romano-catolică „Bunul Păstor”, pe un teren donat de către episcopul Transilvaniei (originar din Sighet) Sigismund Stoica, capelă ce a devenit apoi nu prima tipografie, ci întâia biserică românească din Sighet. Românii şi ucrainienii din oraş au avut o parohie comună între anii 1723-1871, an când s-au separat, biserica lor fiind cea ucraineană de azi (iniţial de lemn, adusă de la Săcel prin 1746, iar apoi de piatră, sfinţită în anul 1808). Dovezi clare ale amplasamentului capelei sunt hărţile din anii 1783 şi 1836, pe care clădirea este marcată precis. Aceasta apare şi în gravura oraşului din anul 1864 (foto). 

Tit Bud spune: „a fost anume în piaţa Sigetului o capelă romano-catolică, posesiunea episcopatului din Satmare. Vicariul Pavel a recurs la episcopul din Satmare şi acela a conces cum că românii să folosească aceia capelă până ce îşi vor zidi sieşi biserică.” Iar la pagina 11: „Parochia română s-a stradat românilor în 9 Juliu 1871 şi în 1 August 1871 în ziua S. Profet Ilie s-a servit în capela românilor liturgie solemnă” („Însemnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr.cat. române din Sigetul Maramureşului”, Gherla, 1905, p. 10-11).

Apoi, în anul 1892, s-a sfinţit biserica nouă de pe str. Dragoş Vodă („biserica lui Popa Man” cum este azi cunoscută) şi românii s-au mutat acolo. Fosta capelă din Piaţă a fost deconsacrată, clădirea fiind lărgită şi etajată şi devenind spaţiu comercial şi de locuit, destinaţie păstrată până azi. De altfel, deasupra faţadei se află un arc în stuc, care reprezintă chiar rama acoperişului capelei „Bunul Păstor”, care a fost înglobată în noua clădire şi nu demolată complet.

Ioan Mihalyi de Apşa spune (în „Diplome maramureşene…”, Sighet, 1900, p. 255) că, din familia nobilă Stoica de Crişăneşti provin episcopul ortodox Iosif Stoica (canonizat apoi sub numele Sf. Iosif Mărturisitorul, n.n.), vicecomitele Ladislau Stoica care s-a bătut cu tătarii în 1717 şi ai cărui fii au fost făcuţi baroni în 1749 şi „episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Sigismund Stoica, care a fondat xenodochiul (azilul de bătrâni, n.n.) din Sighet la anul 1761 şi a zidit tot acolo capella romano-catolică dedicată Pastorelui celui Bun” în 1772.

2. Conform datelor subsemnatului (publicate în „Sighetul Marmaţiei. Ghid cultural-turistic”, ed. Echim, Sighet, 2007 şi în „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism”, ed. Valea Verde, Sighet, 2012), tiparul este atestat la Sighet încă în secolul al XVIII-lea.

Astfel, o menţiune a tiparului o avem din luna iulie a anului 1774, de când datează urbariile în limba română cu caractere chirilice (imagine) ale lui Ion Dunca din Glod şi Ion Plohod din Dragomireşti, „tipărite aproape sigur într-o tipografie din Sighetu Marmaţiei” (cf. celui care le-a aflat în arhive: Ion. M. Bota, în „Contribuţii la istoria învăţământului românesc în nord-vestul Transilvaniei”, din „Marmaţia”, IV, Baia Mare, 1978, p. 100).

În arhivele comitatului se păstrează privilegiile tipografilor din anii 1788-1792 stabilite de congregaţia Maramureşului, de aici rezultând cert că în acea vreme aici exista cel puţin o tipografie! (Joódy Pál, „Scurtă prezentare a arhivei fostului judeţ Maramureş”, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1958, p. 265-271).

Mai ştim că Virág György Jáczint a tipărit în 1786 la Sighet („Szigeten Máramarosbann”) lucrarea „Pásztor ének Tokody György urnak, n. Bihar vármegye második v. ispányjának mikor a n.-váradi megyébenn az oskolák második igazgatójává tétettnék”. În 1799, într-o tipografie sigheteană al cărui nume nu-l cunoaştem, se tipăreşte „Oda in sepultura spectabolis…Stephanis Pogány de Cséb scripta in gymnasio Scholarum Piarum Szigethi”, iar în 1805 (şi nu în 1806), Anton Gottlieb („Typ. Gottlieb”) tipăreşte în oraş („Szigethi in Hungarorum Marmatia”) o primă cărticică, „Oratio de rebus, ad incrementum humanorum morum, et studiorum in Regio Scholarum Piarum Gymnasio Szigethiensi per decursum anni scholastici 1804. praeclare, et utiliter gestis, quam … publice dixit Innocentius Simonchicz”.

În loc de concluzii, în încercarea de a stabili adevărul istoric, susţinem că:

1. Farmacia „Manna” de azi se află pe amplasamentul capelei „Bunul Păstor”, ridicată în anul 1772, acolo unde a funcţionat – între anii 1871-1892- prima biserică românească din Sighet, lucru care ar merita marcat printr-o placă memorială.
2. Tiparul la Sighet nu a apărut în 1806, ci în secolul XVIII, nu ştim sigur când anume  (arhivele maramureşene deţin „vagoane” de documente care aşteaptă să fie cercetate).

Credem că dovezile de mai sus sunt suficiente pentru a contesta afirmaţiile recent apărute în presă, conform cărora, în decembrie 2016 s-ar fi aniversat 210 ani de la deschiderea primei tipografii din Sighet (în 1806), tiparniţă ce s-ar fi aflat pe locul farmaciei „Manna” de azi.

Sigur, este posibil ca tipografia lui Gottlieb să se fi aflat pe aceeaşi parcelă de  teren donată bisericii catolice de către episcopul Sigismund Stoica şi care se întindea paralel cu strada A. Mureşanu, cuprinzând capela amintită, azilul de bătrâni, hanul „Kiss Pipa” şi alte clădiri. Dar, tipografia n-a putut fi instalată pe locul farmaciei „Manna”, deoarece acolo se afla deja capela „Bunul Păstor”.
   

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă articol: AICI

Miercuri, 11 ianuarie, va fi lansată lucrarea „Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului”, apărută la editura Proema din Baia Mare, rodul unui proiect demarat încă în 2010 de fotograful Radu Lazar şi de Teofil Ivanciuc, autorul textului.

Rezultatul demersului credem că reprezintă una dintre cele mai variate descrieri ale meşteşugurilor practicate în regiune. Iată un fragment din introducere: „În Ţara Maramureşului activează în prezent circa 6-700 de meșteri populari, care stăpânesc zeci de meșteșuguri. Conform unei clasificări ce include 83 de ocupaţii, apreciem că azi, aici se practică 63 de meşteşuguri şi ocupaţii populare, lucrarea noastră descriind, mai pe larg, sau succint, jumătate dintre acestea”.
Capitolele cărţii, bogat şi superb ilustrate alb-negru, sunt: prelucrarea lemnului, îmbrăcămintea și textilele de interior, instalațiile tehnice tradiționale, crucile funerare, „clopul” maramureșean, olăritul, măștile ritualice, confecționarea opincilor, cojocăritul, coșuri și alte împletituri, fierăritul, cununile de mireasă şi podoabele, dogăritul, confecționarea draniței, prelucrarea cânepii şi producerea spetelor. La final sunt amintite mai pe scurt alte ocupaţii şi meserii populare, precum: vânătoarea şi pescuitul cu metode tradiţionale, culesul plantelor din natură, agricultura, creşterea animalelor, pomicultura, prelucrarea fructelor (prin uscare, distilare etc.), apicultura, pietrăritul, sobăritul (şi confecţionarea cuptoarelor), iconăritul, confecţionarea de instrumente muzicale şi lăutăria.
Diferenţa majoră între cartea aceasta şi celelalte lucrări de gen, este dată în primul rând de faptul că unele ocupaţii nu au mai constituit anterior obiectul cercetării. Apoi, nu au fost uitate minorităţile etnice, costumul popular sau spectaculoasa cunună de mireasă ucraineană beneficiind de atenţia meritată. În fine, fiecare meşteşug a fost descris într-un mod realist, rod al cercetărilor recente de teren, nu atât la timpul trecut (precum o fac majoritatea lucrărilor realizate „în birou”), cât mai ales la momentul prezent, aşa cum se derulează azi, sub ochii noştri.

Autor, Teofil Ivanciuc

Miercuri, 11 ianuarie 2017, ora 17.00, va avea loc la Sala Radio din Sighetul Marmaţiei lansarea albumului documentar „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (foto Radu Lazar, text Teofil Ivanciuc).

-19 decembrie 1656: notarul comitatului se plângea de sarcinile extraordinare pe care Maramureşul trebuia să le dea principelui transilvan Rakoczi al II-lea, folosind o expresie rămasă celebră: „Oh, lamentabilis annis”.
-Pe 19 decembrie 1691 congregaţia interzice să existe mai mult de câte doi preoţi într-un sat. Mulţi preoţi erau analfabeţi, dar beneficiau de scutiri de taxe. „Locuitorii noştri au pagubă nesuferit de mare din pricina înmulţirii preoţilor la sate şi fiindcă aceşti preoţi de religie românească, ori puţin de tot, ori chiar nici o slujbă nu fac în sate” spune documentul doveditor.
-La 19 decembrie 1909 s-a născut la Borşa Nicolae Vancea , ziarist şi ambasador în Finlanda, Mali, Guineea, Senegal şi Gambia, decedat în 1975 la Bucureşti şi înhumat la Borşa. Poliglot, absolvent al Universităţii Sorbona (Paris), el vorbea limbile engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, ebraică, maghiară şi finlandeză.
-În 19 decembrie 1924 s-a născut la Borşa Nicoară Timiş (decedat pe 21 martie 2011 la Baia Mare), folclorist, animator cultural, sculptor şi autor, căruia i se datorează înfiinţarea Muzeului Ţărăncii Române de la Dragomireşti şi demararea festivalurilor „Tânjaua de pe Mara”, „Hora de la Prislop”, „Sâmbra oilor” şi a Festivalului de Datini de Iarnă de la Sighet.

Autor, Teofil Ivanciuc

-18 decembrie 1415: familia de Domneşti este pusă în stăpânire în moşiile Rona de Jos, Berbeşti, Călineşti, Baloteşti (azi contopit cu satul Sârbi), apoi Domneşti, Lipceni, Boureni Drăgoeşti, Neagova, Găneşti şi Apşa de Sus (ultimele aflate azi în Maramureşul de nord).
-18 decembrie 1473: mandat al regelui Matia Corvin cerând cercetarea plângerii văduvei Margareta a lui Ioan Urda de Leordina, care a fost păgubită de fiii răposatului Ambrozie de Dolha, ce au ocupat cu forţa moşia Leordina şi părţi din Rozavlea, Poiana şi Lunca, aparţinând văduvei.
-18 decembrie 1637: în congregaţia comitatului Maramureş, vicecomitele Nicolae Tordai îl acuză de trădare pe episcopul local Dumitru Pop de Moisei, din motive pe care nu le cunoaştem.

-În afara calendarului: orarul curselor de autobuz din anul 1924

Autor, Teofil Ivanciuc