Totoina este singura pasăre mitică al cărui nume îl ştim şi care apare în mitologia maramureşeană sub forma unei păsări mari, din pădurile neumblate ale satului Cuhea (azi, Bogdan Vodă).

Iată care este, pe scurt, legenda acesteia (apud Titus Bilțiu-Dăncuș):

”Într-o zi tare demult, nişte cuheni au găsit în fundul pădurii satului un ou mare cât un car cu boi (realizaţi dimensiunile păsării!, n.aut.) şi s-au gândit să-l mănânce. Au făcut un foc sub ou, dar para n-a avut nici un efect, oul a rămas ca de piatră…

Oamenii s-au dus după ajutoare, şi în zilele următoare, tot satul, rând pe rând, au tot tăiat lemne pe care le-au ars cu oul împreună, în speranţa că vor mânca un ou prăjit cum nu s-a mai văzut, până ce au defrişat toate pădurile Cuhei. Ba unii au mai şi încercat să muşte din ou, de au rămas fără dinţi…

Într-un târziu, Mutu lui Vlad din Dragomireşti, chemat să aducă un car de lemne (deja pădurile Cuhei fuseseră decimate în totalitate, ajungându-se să se apeleze la vecini, n.aut.) le-a destupat ochii: „Voi nu vedeţi că oul e o piatră?! E ou de totoină!”

Şi atunci, Dragoş Vodă, conducătorul Cuhei, de ruşine, s-o dus în Moldova şi aşe s-o întemeiat ţara Moldovei.

Iară satul o rămas fără păduri până în ziua de azi, iar cuhenii s-o ales cu porecla de totoinari” (fiecare așezare maramureșeană are porecla sa, cel mai adesea crud satiric-ironică, comunitățile sătești adorând să încerce să-și ia peste picior, astfel, nevinovații vecini, n.aut.).

Recent, a fost lansată ipoteza conform căreia totoina – reprezentând un alt ornament zoomorf mitic maramureșean, nesemnalat anterior – , apare incizată pe portalul Casei Buftea de Cuhea (datată 1799), strămutată azi la Muzeul Satului din Sighet.

Orătania este reprezentată sub forma unei păsări gigantice, de mărimea unui cavaler cu tot cu cal, care pare să lupte cu un şarpe prelung; apoi, în urma unui al doilea călăreţ, apare o altă pasăre, mai mică, care pare să mănânce un alt şarpe; iar o a treia pasăre (probabil și ouăle acesteia – de piatră?!) apare în partea dreaptă a ancadramentului, plasată îndărătul unui alt călăreț și sub un balaur cu două capete…

În fine, pe portalul interior al casei sunt gravate o acvilă bicefală, respectiv un cuplu de păsări afrontate, posibil un cuplu de totoine: mascul – recognoscibil prin creasta sa, respectiv femelă.

”Pare greu de crezut dacă nu imposibil, ca o mândră, renumită şi străveche familie de luptători nobili maramureşeni, Buftea, să fi acceptat să-şi împodobească ambele portaluri ale casei cu acvile imperiale alături de găini (după cum au propus alți cercetători, n.aut.).

Sigur, Buftea Vasile a ştiut foarte bine ce vrea să transmită misteriosul său desen, probabil vreo legendă ori poveste istorică cu totoine care nu ne-a parvenit, nouă nerămânându-ne decât presupunerile.

Propunem aşadar, totoinele, ca cel mai plauzibil element al bestiarului mitic pe care Buftenii  le-au transmis posterităţii.”

(Teofil Ivanciuc, ”Motive decorative rar întâlnite în arta lemnului din Țara Maramureșului”, Memoria Ethnologica, nr. 78-79, 2021)

(https://www.academia.edu/49450891/Motive_decorative_rar_%C3%AEnt%C3%A2lnite_%C3%AEn_arta_lemnului_din_%C5%A2ara_Maramure%C5%9Fului_Rare_decorative_motifs_in_the_art_of_wood_of_the_Land_of_Maramures)

Orice localitate care se respectă pe sine însăși are o stemă, un drapel, o zi a sa de sărbătoare și un imn propriu. Din păcate, până în acest moment, multiseculara capitală a Maramureșului nu și-a aprobat decât stema (capul de zimbru) și ziua orașului (de care nu ține însă absolut nimeni cont, pentru că nu este deloc potrivită), tocmai pe 8 noiembrie, de hramul catedralei ortodoxe.
Dar, iată, a apărut o propunere de imn!

Fiu al Sighetului, István Aranyosi, prof. asist. dr. la Universitatea Bilkent din Ankara (Turcia), filosof și muzician, a compus, pro bono și cu drag, un imn neoficial al Sighetului, pe care îl prezentăm opiniei publice – în primul rând cetățenilor, apoi profesorilor de muzică, oamenilor de cultură, istoricilor, iar, în final, dacă va fi acceptat de către comunitate, consilierilor locali – spre aprobare.

Deoarece nu avem decât melodia (ascultând-o, m-am simțit central -, dacă nu chiar vest-european!), lansăm și un apel public-concurs, prin intermediul instituțiilor de învățământ, al profesorilor de limbă și literatură română (pe care-i rugăm să medieze ideea), al tuturor scriitorilor, pentru crearea versurilor acestui imn.

Versurile ar trebui – poate -, să se refere și la cei 700 de ani de istorie scrisă între hotarele Ungariei, Transilvaniei, Austriei, Austro-Ungariei și României, la faptul că orașul coroană – reședință a ținutului – a fost unul dintre cele mai avansate bastioane occidentale înspre estul continentului, un focar de cultură, un punct nodal economic – bazat pe sare, lemn și meșteșuguri, o localitate multiculturală, unde români, maghiari, evrei, ucraineni, germani și alte etnii, de diferite religii, au conviețuit armonios, un spațiu care a dat personalități de top mondial, o punte către satele regiunii purtătoare de extraordinară civilizație rurală, un port – cândva – la râul Tisa, care a devenit ulterior graniță separatoare a Maramureșului, un loc trecut prin pârjolurile tătărești, focul Holocaustului și gheața sinistrei pușcării comuniste, un oraș care a renăscut, însă din nou și din nou, din propria-i cenușă…

Dragi sigheteni, haideți să facem împreună pașii necesari pentru a avea un cântec al orașului, de care să fim mândri și care să ne reprezinte!

Mulțumim, István Aranyosi, pentru propunere și pentru melodia imnului Sighetului (neoficial, deocamdată)!

Melodie imn:

Teofil IVANCIUC

sursă foto: Teofil Ivanciuc

Sighetul are și viață culturală de noapte! V-ați putut imagina așa ceva? Desigur, nu mă refer la baruri, pub-uri și terase nocturne utile – desigur – pentru un anumit segment (sau chiar un cerc!) al populației. Acelea sunt nelipsite deși, am aflat din lecția de istorie en plein air (în curtea Universității Babeș – Bolyai – Extensia Sighet), că până și la cârciumi suntem codași comparativ cu perioada interbelică.

O audiență nemaipomenită, numeroasă dar și curioasă, s-a aflat vineri noaptea, începând cu ora 22:00 în curtea unei clădiri reprezentative a Sighetului, pentru a desluși câteva repere importante din istoria municipiului nostru oropsit azi, care peste cinci ani va împlini (după „certificatul” pe care-l deține la această dată) 700 de ani. Deși norii amenințători și o alertă de cod roșu păreau că vor speria publicul doritor de evenimente „sănătoase”, ne-am adunat cu speranța că Sighetul poate fi „resuscitat” în orice perioadă a zilei și, în ultimă instanță, chiar noaptea!

Teofil Ivanciuc, freelancer „forțat” al cetății fortificate birocratic în zilele noastre, ne-a captat și cooptat într-o incursiune bine fundamentată în istoria Sighetului. (Am încercat să depistez în public niscaiva urme de profesori de istorie, istorici, specialiști și alte „organe” oficiale dar… a fost în zadar.)

Iar publicul prezent a fost încântat; cred că Sighetul are mulți cetățeni pasionați de istorie, cultură dar unele evenimente – organizate formal – sunt atât de anoste și de rigide încât se bucură de acestea doar cei care sunt obligați de/la… stat! Știu că sunt prea pesimist dar, profesioniștii, oamenii care pot contribui cu succes la promovarea Sighetului sunt „evitați”, sunt lăsați să se zbată de pe margine, spre liniștea sinecuriștilor mai noi și mai vechi.

Dar, să revin la noaptea de istorie, „servită” și gustată firesc până pe la ora 00:30. Am urmărit o succintă trecere în revistă a reperelor importante din istoria Sighetului, expusă de neobositul Teofil Ivanciuc (cu pertinente completări oferite de directorul Extensiei Sighet, conf. univ. dr. Marin Ilieș), am coborât la subsolul actualei Extensii UBB pentru a descoperi urme de secole presărate cu vibrații „magnetice” imemoriale, am poposit la Biserica Reformată din Sighet (una dintre cele mai vechi clădiri din Sighet) unde am înfruntat stropii de ploaie pe platforma exterioară dintre turnurile estice (ghidați de Teo Ivanciuc și de amabila gazdă Attila Csik) și, în cele din urmă, am ajuns în subteranele fostului Palat Cultural, îndrumați părintește tocmai de… preotul Dan Sidău. Sincer, pentru mine, surpriza cea mare au constituit-o…. spectatorii, foarte mulți tineri și chiar copii, dornici de evenimente inedite, „neregizate” ambiguu, lipsite de clișee și formalism.

Și mai am o bucurie, pe lângă evenimentul în sine, out of the box, mi-au atras atenția ideile și propunerile de proiecte pe care ni le-a dezvăluit părintele Sidău, vizavi de viitorul actualului Palat Cultural – Episcopal. Palatul – care va fi complet reabilitat se pare până la sfârșitul anului! – va fi deschis comunității sighetene, va găzdui și evenimente laice, va fi – sper – un centru de greutate pentru cultura atât de amorțită a Sighetului.

În subteranele Palatului s-a încheiat o noapte senină (deși ploaia nu-și contenea cadența), a fost prima noapte „turistică” a Sighetului care poate fi punctul de plecare pentru o serie atractivă de… Nopți „Imperiale” Sighetene!

Videoul colaboratorului nostru, dr. Sorin Markus – pe care vă invităm să-l urmăriți – vă va lămuri că Sighetul (mai) are multe…. mistere!

Foto & text: Ion MARIȘ

Video: Sorin MARKUS 

Dacă doriți să petreceți o seară altfel, veniți pe 25 iunie 2021, ora 22:00, în curtea Universității Babeș – Bolyai din Sighet, unde voi prezenta, sub cerul liber, câteva imagini și momente din istoria Sighetului, despre cine au fost locuitorii săi, cum au trăit, muncit ori cum s-au distrat aceștia!

Va urma un scurt tur nocturn, prin locuri mai… neumblate!

Teo Ivanciuc

Săptămâna trecută, bustul celui mai celebru scriitor și militant pentru drepturile omului născut în spațiul românesc (mai precis la Sighet), adică al lui Elie Wiesel, a fost amplasat în principalul spațiu religios al Statelor Unite ale Americii, Catedrala Națională (anglicană) din Washington D.C., acolo unde au avut loc serviciile funerare sau de consacrare ale majorității președinților ultimului secol și unde sunt înhumate personalități proeminente, precum marele președinte Woodrow Wilson.

Realizarea bustului de piatră (autor Sean Callahan), sculptat cu tehnici medievale, a durat doi ani. Acesta a fost montat în sectorul vestic al catedralei, în porticul dedicat drepturilor omului, acolo unde se mai află reprezentări ale Maicii Tereza, arhiepiscopului martir Oscar Romero sau Eleanorei Roosvelt.

Acesta nu este primul bust al scriitorului evreu: Elie Wiesel mai are un bust (și o piață purtându-i numele) la Paris, la fel ca și la București, un alt bust fiind amplasat în National Portrait Gallery de la Smithsonian Museum din Washington D.C.

În plus, există străzi Elie Wiesel în New York City, în localităţile Arras, Montpellier, Templemars, Vernouillet şi Mignaloux-Beauvoir (Franţa), Rishon LeTsiyon (Israel), Rubi (Spania), respectiv în Altenburg și Bruchsal (Germania), printre altele.

În Sighetul natal se află Casa Memorială a scriitorului precum și două busturi ale sale, unul turnat în bronz, situat în curtea casei, iar celălalt în ipsos – aflat în holul Primăriei.

Ar fi un gest binevenit, firesc, ca și strada Tudor Vladimirescu să fie redenumită Elie Wiesel, cel puțin de la colţul cu Dragoş Vodă şi până unde încep blocurile de locuinţe, așa cum am mai propus, fără rezultat, în anul 2017. În acea zonă a copilărit E. Wiesel şi tot acolo s-a aflat şi ghetoul de unde au fost deportaţi evreii sigheteni la Auschwitz, locul păstrând încă mai multe locuințe din acea epocă.

Românii, maramureșenii, sighetenii, par să nu perceapă suficient anvergura copleșitoare, de top mondial, a personajului Elie Wiesel¹ , care transcende mult dincolo de Premiul Nobel pentru Pace, de Medalia de Aur a Congresului SUA, de Premiul Medicis, de Marea Cruce a Legiunii de Onoare franceze, de titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, de statutul de membru al Academiei Americane de Litere și Arte, de cele 136 de titluri de Doctor Honoris Causa primite de la celebre universități și institute de cercetare din întreaga lume (cel mai mare număr oferit vreodată cuiva)…

Printre altele, cartea sa, „Night”, citită de către toți elevii americani, a fost tradusă până acum în peste 30 de limbi, fiind vândută, doar în SUA, în peste 10 milioane exemplare.

Iar imortalizarea carismaticului Elie Wiesel în însăși Catedrala Națională a Americii, e încă un indiciu că personalitatea sa imensă poate merită mai multă atenție decât i-am oferit noi până acum.

¹Nu poate fi omis faptul că mulți sigheteni s-au simțit lezați de o afirmație neinspirată a sa din 2002 (v. Youtube, între minutele 7,41-8,25), zicere preluată, interpretată și amplificată total eronat de către New York Times, însă, în rest, în scrierile și în speech-urile sale, Elie Wiesel a vorbit frumos despre orașul său natal și despre Maramureș.

Teofil IVANCIUC

COMUNICAT DE PRESĂ

București – Sighetu Marmației, Maramureș, 15 martie 2021

 Asociația La blouse roumaine IA susține propunerea comunității patrimoniale Maramureș de înscriere a Țării Maramureșului ca Peisaj Cultural Tradițional pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. 

Redăm mai jos conținutul integral al scrisorii deschise, redactată de publicistul Teofil Ivanciuc și semnată de peste 50 de membri ai comunității și iubitori ai Maramureșului. 

Scrisoare deschisă
Țara Maramureșului – Peisaj Cultural Tradițional UNESCO

În atenția Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, 

Noi, semnatarii acestor rânduri, propunem demararea procedurilor necesare în vederea includerii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului.

Teritoriul celei mai mici provincii istorice românești, întins pe 3.218 kmp (dintre care o treime o reprezintă habitatul uman) și locuit azi de cca 200 mii persoane, reprezintă unul dintre cele mai bine păstrate colțuri de Uniune Europeană, privind din punctul de vedere al modului de viaţă tradiţional și autentic – nu prezervat ori recreat din considerente de ordin economic.

Locuitorii regiunii practică azi cele mai numeroase meserii populare de pe continent, recent aici fiind recenzate 221 de ocupații și meșteșuguri, implicând mii de persoane, unele foarte tinere (cea mai tânără brodeuză având vârsta de 12 ani, iar confecționer de șindrile – 15 ani), însă majoritatea au o vârstă destul de înaintată și nici un ucenic. 

Sute de femei utilizează războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele (printre care peretarele din Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO), pânza necesară celor peste 20 de variante de costum popular utilizate în prezent ș.a. 

Maramureşul este, probabil, și ultimul loc unde mai persistă în uz ambele tipuri de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară. 

”Cămeșile” țărănești sunt atât de elaborate, lucrate manual (necesitând luni de muncă) și la scară largă (sute de cusătorese practică meșteșugul), folosind modele și tehnici străvechi, încât practica confecționării acestora și-ar putea avea locul, firesc, în Patrimoniul mondial Imaterial. 

Dinamica piață locală internă asigură comenzi pentru o lungă serie de dulgheri, tâmplari și sculptori tradiționali. 

În acest moment, în Maramureșul istoric sunt 90 biserici de lemn, dintre care 35 ridicate între secolele XVI-XVIII (5 fiind pe Lista UNESCO) și 50 înălțate după 1990 (inclusiv primele 4 cele mai înalte biserici de lemn din lume). Din punctul de vedere al amplorii fenomenului, regiunea este unică, fiind totodată singura unde tipologia bisericilor de Patrimoniu Mondial este în continuare reprodusă și încă la o scară atât de vastă. 

Celor câteva sute de porţi monumentale de lemn existente, li se adaugă în fiecare an noi exemplare laborios sculptate. 

Se păstrează şi un rarisim grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti aflate în uz pentru nevoile comunității: vâltorile folosite la spălatul covoarelor, morile de cereale (în pericol iminent de abandon), pivele pentru postav (ultimele rămase în funcțiune pe Glob), daracele și leagănele pentru scărmănat lâna ş.a., fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool. Această varietate a instalațiilor acționate de apă pare a fi, de asemenea, unică și nemaiîntâlnită altundeva.

În Maramureș înțelegem ca nicăieri altundeva, fie că Revoluția Industrială nu a avut loc acolo niciodată, sărindu-se din perioada premodernă direct în cea contemporană, fie – mai plauzibil – că aceasta a fost parţială, neajungând să cunoască etapa fierului și aburului – precum în restul Europei, ci doar lemnul și forței apei, precum în Evul Mediu.  

De-a lungul timpului, terenurile sale agricole au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de parcele arabile, livezi, fânaţe, păşuni și arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de ape traversate de punți și vaduri, de şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locurile să poată fi exploatate cât mai judicios. Agroterasele, construite cu trudă în urmă cu câteva secole, îmblânzesc cu folos coastele dealurilor. 

Acest tip de teritoriu este cât se poate de reprezentativ pentru conceptul „High Nature Value Farmlands”, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate. 

Gospodăria tradițională de subzistență își asigură necesarul de legume, fructe, carne, lactate, și furaje, ocupanții săi practicând și străvechiul cules din natură (se cunosc toate fructele de pădure, zeci de tipuri de ciuperci comestibile, nenumărate specii de plante medicinale).

 Structura celor cca 100 de stâne de oi a rămas aproape neschimbată din evul mediu, dacă nu mai de devreme. Cele mai reprezentative animale de fermă sunt vitele din rasa locală Bruna de Maramureș. 

Gospodăria reprezintă un sistem închis foarte cuprinzător, o resursă străveche și imensă de informații, deprinderi, tehnici, zgomote, mirosuri etc. Dacă, în România, mai nimeni nu pare a fi interesat de patrimoniul senzorial, în Franța s-a decis protejarea prin lege a cântecului cocoșului, țârâitului lăcustelor și cosașilor, sunetului clopotelor vitelor dar și a bălegarului acestora… 

Peisajul cvasi-medieval de fânațe maramureșean (aidoma celui surprins în miniaturile de acum o jumătate de mileniu), încă viguros și bazat pe 9 structuri diferite de depozitare a fânului, este punctat de zeci de mii de clăi și mii de „șopruri” (hambare) cu acoperiș glisant, fiind, pare-se, cel mai complex și bine prezervat, nu numai din Europa, ci chiar de pe mapamond. Dacă în alte țări există muzee de profil, iar un tip de adăpost pentru fân din Slovenia a fost recent propus pentru înscrierea în UNESCO, în Maramureș nu se cunoaște măcar numărul acestor structuri, nici un singur ”șopru” in situ și nici un fânaț tradițional nefiind protejate în mod expres.  

Prăbușirea pieței țărănești a cărnii, laptelui, animalelor vii și a fânului, precum și modernizarea /mecanizarea inevitabilă, pun în pericol sever de abandon întregul sistem agro-zootehnic și de asigurare a furajelor, menționat mai sus.

Mai există încă un mare aspect negativ: numărul de case şi de acareturi vechi de lemn, înlocuite cu construcții masive și colorate de zid, care au deteriorat grav echilibrul arhitectonic, este într-o scădere accelerată și foarte îngrijorătoare (chiar dacă se înregistrează ușoare reveniri pe alocuri), drept pentru care sunt necesare măsuri concrete și urgente.  

Locuitorii Țării Maramureșului păstrează conștiința apartenenței la un spațiu și la o cultură speciale. 

Ei aparțin atât ”neamului mic” cât și ”neamului mare” (în care intră toți cei conectați prin legături consanguine și care poartă același nume sau supranume dobândit de la strămoși), în cadrul căruia se ajută reciproc, participă la evenimente familiale comune, au locul lor bine stabilit în ierarhia satului, dar și în biserică și cimitir. 

În regiune trăiesc cele mai vechi familii românești, menționate în aceleași sate începând cu anul 1317. 

Comunitatea este închegată și prin posesia în comun a unor păduri și pășuni (în composesorat), instituție izvorâtă din milenarul sistem de obști. 

Gospodăriile sunt legate spațial prin intermediul potecilor de multe ori discrete, cărări moștenite încă din vremurile medievale şi care, cu generozitate, continuă să fie deschise tuturor.

Spiritualitatea laică şi religioasă a locului este bine conservată, fie că vorbim despre ritualurile legate de naştere, nuntă şi moarte, de obiceiurile de Paşti, Rusalii, Sf. Maria, Crăciun, ori din alte momente cu dată fixă ori variabilă.

Sunt prezente şi rituri cu iz arhaic, precum „Tânjaua” (încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), decorarea acareturilor cu ramuri de copaci ori aprinderea de focuri de ziua anumitor sfinți, variatele pomeniri ale morților, „măsurișul oilor”, ori o viziune altfel asupra lumii de dincolo – la Cimitirul Vesel din Săpânţa. 

Folclorul – foarte vast – și muzica, ambele categorii fiind îmbogățite încontinuu cu noi piese (prin activitatea a sute de instrumentiști și cântăreți vocali), alături de dansul tradițional și de graiul maramureșean (unic, dar care însă se stinge treptat), constituie alte fațete ale bogatului tezaur spiritual regional.

Într-un alt registru, acolo se cunoaște una dintre cele mai ridicate biodiversităţi, cu cca 11.000 mii de specii cuantificate până-n prezent (familii întregi nefiind încă studiate), dintre care 1.600 specii de plante (13 endemice) sau 170 specii de fluturi, număr net superior celui din întreaga Mare Britanie (doar 59 specii) ori din Polonia (90 specii). Un număr de 15 specii faunistice noi pentru știință au fost descoperite în Maramureș doar în ultimele decenii, altele rămânând încă neștiute. Mai există și mii de hectare de codri seculari și cvasi-virgini, apoi sute de izvoare minerale, habitate rare și prioritare, ori specii aflate pe Listele Roșii de profil. 

Toate acestea dovedesc felul judicios în care maramureșenii au știut să exploateze mediul înconjurător, dar și faptul că asaltul omului asupra naturii, în pofida poluării și a masivelor defrișări recente, întâmpină, deocamdată, rezistență. 

Deși nedeclarat oficial, peisajul cultural maramureşean este larg recunoscut ca atare, atât de către mass-media de pretutindeni, ori de tot mai numeroșii turiști care vin să descopere ”locul unde tradițiile sunt păstrate ca nicăieri altundeva”, cât și de cercetătorii care efectuează acolo felurite studii științifice, ca într-un laborator deschis.

Concluzionând (memoriul atașat conține date suplimentare), omniprezența confecționării costumelor populare, a prelucrării lemnului și a altor grupe de meșteșuguri, varietatea instalațiilor hidraulice țărănești, înfloritoarea cultură a fânului cu clăile și „șoprurile” sale, cuplată cu ancestralul sistem zootehnic, efervescența fără corespondent a arhitecturii eclesiastice în lemn, precum și virilitatea cu care sunt prezervate genuin obiceiurile religioase ori familiale, muzica și dansul, toate acestea beneficiind de un fundal asigurat de o natură atât de variată, constituie valori excepționale, însă deosebit de fragile și care se sting treptat.

Atât pentru valoarea sa intrinsecă, cât și în calitatea de ultim bastion al păstrării vechii culturi ţărăneşti, un adevărat martor viu, deja fragmentat și pe cale de dispariție, care certifică cum arăta Europa rurală înainte de industrializarea agriculturii, ar trebui ca Peisajul Cultural Tradițional Ţara Maramureşului să fie propus urgent pentru includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Martie 2021

• Teofil Ivanciuc, publicist, Sighetu Marmației, Maramureș
  
• Andreea Tănăsescu, inițiatoarea Zilei Universale a Iei, președintă a Asociației La blouse roumaine IA, București 
  
• Irina Apan, antropolog, coordonator cultural Asociația La blouse roumaine IA
  
• István Aranyosi, profesor asistent, Facultatea de Științe Umaniste și Litere, Universitatea Bilkent, Ankara, Turcia 
• Alexandru Baboș, arhitect, expert patrimoniu, Linköping, Suedia
• Mirela Ana Barz, manager, Muzeul Maramureșan, Sighetu Marmației, Maramureș
• Teodor Bârsan, artist popular, Bârsana, Maramureș
• Ducu Bertzi, muzician, București 
• Maria și Petre Botiș, interpreți de muzică populară, Valea Stejarului, Maramureș
• Ioana Brîndău, coordonator Clubul Impact – „Pe aripi de vânt”, Ieud, Maramureș
• James Christian Brown, profesor asociat, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București
• Mircea Cantor, artist vizual, Paris, Franța
• Mihai Chira, protopop ortodox de Vișeu, Vișeu de Sus, Maramureș
• Lect. univ. dr. Vasile Chira, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
• Vasile Codrea, protopop greco-catolic de Iza-Vișeu, Dragomirești, Maramureș
• Mihai Covaci, restaurator, Desești, Maramureș
• Leontin Cupar, redactor Agerpres, Baia Mare, Maramureș
• conf. univ. dr. Mircea Farcaș, decan, Facultatea de Litere Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca
• Ionuț Radu Filip, arhitect, președinte filiala Nord Vest a Ordinului Arhitecților din România, Baia Mare, Maramureș
• Oana Font, interpretă de muzică populară, Cluj-Napoca
• Lect. univ. dr. Mihai Hotea, Facultatea de Geografie, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei, Maramureș
• Monica Iagăr, sportiv, campioană la atletism, București
• Vasile Ioanes, fotograf, Sat Șugătag, Maramureș conf. univ. dr. Marin Ilieș, director al Extensiei Sighetu Marmaţiei, Maramureș, a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
• Claudiu Iușan, biolog, Parcul Național Munții Rodnei, Rodna, Bistrița-Năsăud
• Daniela Leș, manager, Casa Olarului, Baia Sprie, Maramureș
• Daniel Leș, olar, Baia Sprie, Maramureș 
• Iustin Leon Luțai, preot ortodox, Săpânța, Maramureș
• Monica Mare, manager, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, Maramureș
• Ion Mariș, Asociația „Valea Verde”, Sighetu Marmației, Maramureș
• Petru Daniel Măran, Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Sighetu Marmaţiei, Maramureș
• Ioana Mihalca, comunitatea „Plai Moroșenesc”, Petrova, Maramureș
• Ileana Mihoc, meșter popular, fermier tradițional, Sârbi, Maramureș
• Conf. univ. dr. Marcel Mîndrescu, Facultatea de Istorie și Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava
• Denis Florin Năsui, Grupul comunitar de inițiativă Vișeu de Jos, Maramureș
• Vasile Oanea, poet, cronicar al satului, fermier tradițional, Breb, Maramureș
• Conf. univ. dr. Alexandru Ofrim, Facultatea de Litere, Universitatea din București
• Prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti
• Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, Facultatea de Studii Europene, Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
• Edit Pop, Asociația Ecologic, Destinația de Ecoturism „Eco Maramureș”, Baia Mare, Maramureș
• Gabriela Pop, coordonator „Coconii din Breb”, Breb, Maramureș
• Ioan Pop ”Popicu”, interpret de muzică tradițională, grupul „Iza”, Hoteni, Maramureș
• Dumitru Pop „Tincu”, artist popular, Săpânța, Maramureș
• Vasile Popovici, Fundația Ucrainenilor Huțuli din România, Repedea, Maramureș
• Cornelia și Lupu Rednic, interpreți de muzică populară, București
• Dan Sidău, preot ortodox, Sighetu Marmației, Maramureș
• Marin Slujeru, poet, profesor, Sighetu Marmației, Maramureș
• Cristina Elena Șoloc, realizator de televiziune, TVR1, București
• Vasile Șușca, artist popular, Săcel, Maramureș
• Prof. univ. dr. Marius Turda, Oxford Brookes University, Oxford, Marea Britanie
• Măriuca Verdeș, Asociația Rădăcinilor Străbune, Călinești, Maramureș
• Conf. univ. dr. Ștefan Vișovan, cercetător științific, Baia Mare, Maramureș
• Radu Vlad, coordonator proiecte regionale păduri, WWF – România
• Marius Voinaghi, profesor, Sighetu Marmației, Maramureș 
• Laura Zaharia, arhitect, Asociația „R.O.S.T” Maramureș, Baia Mare, Maramureș

Lista rămâne deschisă. Oricine poate susține această inițiativă. 

https://forms.gle/nDoPzyPdSxB7VgNj9

***

Despre Asociația La Blouse Roumaine IA

Asociația La blouse Roumaine IA a fost fondată în 2016 pentru a sprijini eforturile comunității online La blouse Roumaine de a promova, proteja și valoriza IA, cămașa, portul și textilele tradiționale românești, în context universal și contemporan.

În 2013 comunitatea La blouse roumaine a inițiat Ziua Universală a Iei, pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea Sânzienelor și a Sfântului Ioan de vară, conectând români de pe 6 continente, 50 de țări și peste 100 de localități în jurul iei și al patrimoniului cultural. În 2017 Asociația a demarat campania internațională Give Credit ce militează pentru recunoașterea originii culturale și promovarea cooperării etice și sustenabile între artizani și industriile creative globale.

Misiunea Asociației La blouse roumaine IA este de contribui la dezvoltarea și progresul comunităților românești din țară și din afara granițelor, prin prezervarea patrimoniului cultural, revalorizarea cunoașterii tradiționale și stimularea creativității locale și a design-ului cultural.

Mai multe detalii puteți găsi pe www.lablouseroumaine.io.
CONTACT – Andreea Tănăsescu, Președinte Asociația La blouse roumaine IA
[email protected]
+40 736 860 973 

Foto: Teofil Ivanciuc

Dacă noi putem decide cât, cum și de la cine consumăm căldură, gaze, electricitate, internet, telefon și TV, căci piața este liberă și concurențială, la salubritate nu se poate, există un singur operator, iar tarifele, în general, sunt fixe, abia în ultimii doi ani apărând conceptul „plătești cât consumi”, de care la Sighet încă nu s-a auzit – însă la Oradea, Câmpina, Brașov etc., da.

Drept urmare, consilierii locali trebuie să fie mai mult decât atenți și mai „bătăioși” atunci când decid în numele nostru aceste tarife.

Până și la serviciul de apă-canal, alt serviciu haiducesc unde, de asemenea, nu există concurență și e un singur operator, dispunem de apometre, astfel că avem măcar opțiunea să consumăm/ cheltuim cât dorim.

După ce au lăsat de Sărbători gunoiul pe străzi, în stil Napoli ori favelele braziliene, cei de la SC Herodot Grup SRL, care se prefac că execută curățenia stradală a Sighetului (ați văzut vreun municipiu mai murdar în Transilvania? Dacă da, care anume?) și colectează, într-un mod absolut primitiv, precum în evul mediu (nici măcar presat și balotat), deșeurile menajere ale Sighetului, i-au convins (cum, oare?) și pe noii aleși locali.

Herodot a presat pentru un alt tarif, mult mai ridicat (24 lei) în vederea acoperirii costului transportului deșeurilor la Oradea.
De ce Oradea? Pentru că ei sunt singurii care ne mai primesc, iar la Sighet nu se mai poate, deoarece, neefectuând triaj selectiv, recuperare sau măcar presare, Herodot a umplut rapid cele două depozite primitive de la Teplița, situate în buza caselor și care au fost închise de tribunal unul după altul.

S-a ajuns aici deoarece, până acum, toate modificările de preț și semnările/ prelungirile contractului cu Herodot au fost făcute prin generosul vot al consilierilor locali, fără transparență ori dezbatere publică. Între 2013-2018 tariful a crescut cu 250%, ducând la înzecirea în doar 10 ani a profitului net, de la 194.000 la peste 2.167.000 lei pe an, Herodot devenind astfel a treia cea mai profitabilă firmă din Sighet, după Plimob și Laguna!

Nota bene(!) și-au luat angajamentul fals că vor face reciclare adevărată și colectare pe două fracții, începând cu 1 ianuarie 2019 și încasând astfel, necuvenit, tariful majorat de salubritate, vreme de 2 ani!

Iar acum am aflat, pe surse, că ar fi obținut, inexplicabil, nu rezilierea înțelegerii și un „eject”, ci continuarea contractului, ca și cum nu și-ar fi satisfăcut „pohtele” ani de zile, și un nou tarif de 14 lei, în loc de 14,26/ persoană/ lună. Presupus tarif redus, care va fi plătit însă de către toți sighetenii (ceea ce era într-adevăr un lucru necesar) la casieria primăriei, odată cu impozitele! Nu ca înainte, când unii fentau și doar 22.000 plăteau (teoretic), ci de acum va fi achitat, zic ei, de absolut toți!

Vă dați seama ce cadou uriaș – dublarea numărului de clienți și colectarea banilor asigurată – a primit Herodot de la noua conducere a orașului, al cărui buget va juca de acum și rolul de tampon pentru ei?!

Este strigător la cer! 14 lei/persoană/ lună, fără tarife diferențiate!? Chiar dacă ești plecat 3 luni în Spania, ai 3 apartamente dar stai doar în unul, camionul Herodot nu poate ajunge la tine pe dealul din Iapa și chiar dacă reciclezi 50% ori compostezi!?
Pentru a înțelege enormitatea acestui tarif nesimțit, iată care sunt prețurile practicate în alte orașe, acolo unde veniturile sunt mult mai ridicate decât în Sighetul cel sărăcuț: Bistrița – 6,6 lei din 11,5 lei/ persoană/ lună, diferența fiind suportată de către primărie, Baia Mare – 7 lei (din 13, diferența fiind subvenționată de primărie), Alba Iulia – 9,97 lei, Cluj-Napoca – 10,93 lei (din 14, restul fiind subvenționat de primărie), Satu Mare – 10,95 lei, Arad – 11,28 lei, Oradea – 11,60 lei, București 11,7 lei sau Timișoara – 12,42 lei/ persoană/ lună!
Iar municipiul Sighet va plăti unul dintre cele mai ridicate tarife din România, deși are unul dintre cele mai mici venituri pe cap de locuitor?!

Pe ce se întemeiază suma aceasta?! Faceți publice calculele aferente, contractul și anexele acestuia, facturile achitate în ultimii ani către Herodot, spuneți-ne ce veți face dacă nu se încasează destui bani ori, dimpotrivă, mai mulți decât trebuie, sau dacă gunoiul va trebui dus încă mai departe și mai costisitor.

Spuneți-ne câți cetățeni rezidenți (presupus plătitori) credeți că are Sighetul, că nici măcar acest lucru nu se știe precis! Serviciul de Evidența Populației are un număr, Direcția de Statistică – altul! Câți dintre sigheteni se află permanent în străinătate? Câți dintre ei nu pot plăti (veterani, social, fără venit etc.)? Cu care cifră ați operat când ați făcut calculele?
Și atunci, de unde ați scos cei 14 lei?! Pentru transparența maximă a implicării autorităților publice locale ar fi interesant de analizat structura calculației de preț în noul consens asigurat de „bunăvoința” resetată a conducătorilor noștri!

Vă solicităm să nu mai luați decizii pripite ori pritocite în spatele ușilor închise, ci bine chibzuite, transparente și mai ales corecte în primul rând pentru noi, cetățenii urbei, și abia apoi pentru afaceriștii gunoiului!

Apropo, cât timp va rămâne prețul acesta și pe când v-ați gândit la următoarea scumpire?!…
Mulțumim din inimă pentru soluțiile „alternative” apărute… de îndată!

Teofil Ivanciuc
Ion Mariș

Foto: Salut, Sighet!

Teofil IVANCIUC

foto: Salut, Sighet!

Teofil Ivanciuc, promotor al turismului, istoriei și culturii maramureșene, a lansat la sfârșitul anului 2016 o idee interesantă, organizarea unui tur al Sighetului (spunea el „pentru detoxifiere”) ce se petrecea în 02 ianuarie, cu scopul revigorării organismului – suspus exceselor petrecerilor de Revelion – dar și a cunoașterii mai bune a orașului nostru. Turul sau plimbarea s-a desfășurat pe un traseu de 11 km, atingând puncte interesante de pe frumoasa noastră „insulă”. Teofil Ivanciuc a organizat două ediții (ianuarie 2017 și ianuarie 2020) și se pregătea pentru o nouă încercare dar, pandemia, bat-o vina!, a deturnat mai toate planurile predictibile, normale.

Teo Ivanciuc, care a publicat recent un nou și interesant volum (Vederi din Maramureș, Editura Valea Verde, 2020), nu abandonează ideea lui de-a promova punctele importante/ forte ale Sighetului și ne propune ediția a treia a Turului (02 ianuarie 2021) într-o formulă de „detoxifiere” culturală virtuală, mai puțin… obositoare.

Pentru a clarifica unele detalii „jurnalistice” am avut o discuție (tot virtuală) cu neobositul Teo Ivanciuc, cu gândul de-a pregăti – sperăm – revenirea la normalitate, la tururi… reale!

Salut, Sighet: Stimate Teofil Ivanciuc, apelăm un pic la „istoricul” Turului Sighetului. Cum au fost tururile reale, cât de atractive au fost precedentele ediții?
Teofil Ivanciuc: Ambele ediții precedente au fost lansate și promovate tot virtual, prin intermediul Facebook, însă acțiunea propriu-zisă, urmărirea traseului prestabilit, a fost reală, fizică, necesitând un bine-venit efort. Prima ediție (derulată la temperatura de – 8 grade C), a adunat 29 de amatori de plimbări în aer liber, iar cea de-a doua, 42 de participanți. În ambele cazuri au fost prezenți atât sigheteni, cât și persoane venite din alte părți ale țării, sau chiar străini. Și tot în ambele cazuri, traseul a fost același, urmând perimetrul exterior al vetrei orașului de-a lungul cursurilor Izei și Tisei, pentru a fi cât mai aproape de natură precum și în afara surselor obișnuite de poluare.

Salut, Sighet: Care trebuiau să fie beneficiile Turului „live”?
Teofil Ivanciuc: Un bine-venit contact cu natura, apoi socializare dar și informare – de-a lungul celor 3 ore ale traseului am prezentat locurile și am discutat despre multe aspecte din fabulosul trecut al Sighetului.

Salut, Sighet: Poate fi Turul virtual mult mai… vizibil?
Teofil Ivanciuc: Sigur, totdeauna este loc de mai mult! Totuși, eu sunt mulțumit: dacă prima ediție a atras pe pagina de Facebook a evenimentului 29 de persoane, a doua – 109, iar cea care urmează acum – a stârnit deja interesul a nu mai puțin de 392 de persoane până la momentul acestui interviu!

Salut, Sighet: Ce noutăți/ modificări aduce Turul virtual față de varianta reală?
Teofil Ivanciuc: În primul rând, acum discutăm despre un Tur virtual, parcurs de către participanți doar prin intermediul ecranului/monitorului. Eu, însă, voi fi prezent fizic, în punctele din Centrul istoric pe care le voi prezenta online, în timp real, prin intermediul camerei telefonului mobil. Am optat, spre diferență de edițiile precedente, pentru un tur al vechiului Sighet de dinainte de 1918, pentru că, deși trăim în epoca informației, trecutul acestuia este cvasi-necunoscut pentru majoritatea. Iar Sighetul tezaurizează o istorie fascinantă, întinsă de-a lungul a 700 de ani în care s-au intersectat – armonios – 5 etnii principale, păstrând totodată și o serie de monumente arhitectonice pline de amintiri…

Salut, Sighet: Te-am ruga să ne dai câteva detalii tehnice (aplicația, ora de start etc.) necesare accesării Turului Virtual!
Teofil Ivanciuc: Este foarte simplu: toți cei interesați nu au nimic altceva de făcut decât să deschidă, pe 2 ianuarie 2021, la orele 14, pagina Facebook a evenimentului „Tur virtual live: Sighetul de dinainte de 1918”. Acolo vor putea viziona live Turul. Nu este nevoie de vreo parolă și nu costă nimic. Am optat pentru această formulă, în loc de Messenger, Zoom sau alte aplicații, tocmai pentru ușurința accesării.

Salut, Sighet: Mulțumim pentru această discuție virtuală care va deschide – poate – „apetitul” pentru Turul Sighetului – ediția online 2021!
Teofil Ivanciuc: Vă mulțumesc și eu și vă aștept la Tur!

Salut, Sighet!

NR.: Imagine de epocă din 1864. Fotografie din arhiva personală a domnului Teofil Ivanciuc

TEOFIL IVANCIUC – Vederi din Maramureş
(cu o prefaţă de Ovidiu Pecican, Ed. Valea Verde – editor Ion Mariş, Sighetu Marmaţiei, 2020, tipografia Aska Grafica)

  „Maramureş sfânt,/ Vechi şi drag pământ…”

După „Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006), „Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic” (Ed. Echim, Sighet, 2007), „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism” (Ed. Valea Verde, 2012) și „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (Ed. Proema, Baia Mare, 2016, cu fotografii de Radu Lazăr), Teofil Ivanciuc, enciclopedist de  Maramureş, ne oferă o carte-caleidoscop, cuprinzînd 68 de „poveşti” semnificative (selectate din 1000, ne asigură el), pe care le numeşte nu întâmplător „vederi”, despre fiecare localitate a Ţării Maramureşului, cu ilustraţia aferentă.
Rezonând cu preocupările concitadinului nostru, profesorul universitar Ovidiu Pecican, în prefaţa la carte, îl aminteşte pe istoricul Pierre Nora, cu al său concept de „locuri ale memoriei”, „locuri” profund semnificative pentru specificitatea unei regiuni. Desigur, cu timpul, criteriile de selecţie ale unor astfel de „locuri” se vor rafina. Acum, însă, să ne bucurăm de această carte, care are şi o finalitate pragmatică, de promovare turistică.
Ne sunt prezentate entuziast şi documentat personaje de legendă sau istorice, capodopere ale artei religioase sau ale naturii, rituri şi ritualuri străbune, aspecte revelatorii ale vieţii sociale, ale atitudinii maramureşenilor faţă cu istoria, artefacte, curiozităţi ş.a.m.d. O bogată listă bibliografică încheie lucrarea. Ataşarea unui CD cu muzică, poezie, elemente de grai maramureşean, ne-ar fi oferit alte „locuri ale memoriei” Ţării Maramureşului, poate…
Acest domn Teofil Ivanciuc este cunoscut ca un redutabil publicist de investigaţie, privind atât prezentul, cât şi trecutul locului, mereu documentat, abil în „a pune degetul pe rană”, „a pune lucrurile la punct”, a demasca erori şi minciuni, curajos, justiţiar… Dar, mai presus de aceste abilităţi şi competenţe, Teofil crede în Substanţa Maramureş – în Maramureşul legendar, în oamenii, istoria şi frumuseţile neasemuite al acestei Ţări. El parcurge sistematic arhivele, dar şi fiecare locşor, spre documentare, este prezent la manifestările poporane, si-a ridicat o casă maramureşeană, consemnează, fotografiază, înregistrează tot ce ţine de acest loc privilegiat.
Însă, ca orice om care cunoaşte şi iubeşte Ţara Maramureşului, Teo Ivanciuc este în dezacord (citeşte „îi pasă”) cu distrugerea sau alterarea unor valori originare, constitutive ale locului, cu promovarea neaoşismului, a unor mentalităţi „noi”, „moderne”, nelalocul lor. Numai că el are o atitudine activă, le contracarează prin toată munca lui de cunoaştere şi promovare a Maramureşulului autentic.
Cred că, la ora actuală, nu-i altă mai bună călăuză în Maramureşul întreg, rotund, ca acest domn Teofil. Ca o reverenţă faţă de dăruirea sa întru cunoaştere şi împărtăşirea cu Maramureş, le-aş aş zice acestor „ilustrate” – „vederi interioare”, un compendiu ilustrat de Maramureș.
Şi prin această carte, Teofil Ivanciuc se înscrie cu onoare în şirul „tezaurarilor de  Maramureş”.

Marin SLUJERU

Nota redacției: Este important de menționat și aportul sponsorilor la apariția acestui volum: Editura Valea Verde, Cabinet av. Vasile Moldovan, Tipografia Aska Grafika.