După cum bine se ştie, ţara noastră are înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO următoarele situri: bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş, bisericile fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Delta Dunării, mănăstirea Horezu şi cetatea din Sighişoara.
În plus, Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii are incluse din România: ritualul Căluşului, Doina, ceramica de Horezu, Colindatul de Ceată Bărbătească şi Tehnicile Tradiţionale de Realizare a Scoarţei (ultimele două împreună cu Republica Moldova).
Apoi, lista românească a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO are ca reprezentante: Delta Dunării, Munţii Retezat şi Rezervaţia Pietrosu Mare din Munţii Rodnei, în timp ce reţeaua globală UNESCO a geoparcurilor include Geoparcul Dinozaurilor din Ţara Haţegului.
Tot prestigioasa instituţie culturală patronează Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, care numără în prezent 116 oraşe din 54 de ţări, printre care NU se află şi România, însă vecinele noastre Bulgaria, Ungaria sau Ucraina, da (cu oraşele Nessebar, Budapesta, Pécs, Kiev şi Lvov).
În fine, la începutul lunii iulie 2017, UNESCO a decis exinderea unui sit transnaţional preexistent (Pădurile virgine de fag), incluzând în acesta şi pădurile cvasivirgine din Carpaţii Româneşti.
Un alt tip de zone protejate, probabil cel mai complex, este Peisajul Cultural, unde, de asemenea, România încă NU a înscris nimic, deşi respectiva reţea UNESCO conţine deja 88 de situri, câteva dintre acestea fiind transfrontaliere, inclusiv din ţări din apropierea noastră – precum Ungaria, care are trei Peisaje Culturale: pusta Hortobágy, regiunea viticolă Tokaj şi lacul Fertő/Neusiedlersee (ultimul împreună cu Austria), Polonia (cu zona de pelerinaj Kalwaria Zebrzydowska şi marele parc Muskau – gestionat comun cu Germania) ori Ucraina (care a înscris vechea colonie greacă Cherson cu peisajul agricol antic înconjurător, amplasate în Crimeea ocupată azi de către Rusia).
În accepţiunea UNESCO, Peisaj Cultural înseamnă acel spaţiu unde umanitatea şi natura s-au îmbinat într-un mod intim şi îndelungat, rezultând o simbioză specială şi bine echilibrată între oameni şi mediul înconjurător.
Aceste Peisaje pot fi sate, grădini, livezi, pajişti, păşuni, agroterase, drumuri, poteci şi împrejmuiri, spaţii sacre, locuri cu biodiversitate remarcabilă sau unde se conservă viaţa tradiţională, meşteşuguri ancestrale sau tehnici agricole vechi, care pot fi încă practicate ori ce au dispărut deja – dar ale căror urme sunt încă vizibile…
Pe baza criteriilor de mai sus, România ar putea înscrie cu certitudine în UNESCO, dacă s-ar dori acest lucru, două Peisaje Culturale: Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.
1. Ţara Maramureşului
Reprezintă, din punctul de vedere al vieţii tradiţionale, cel mai bine conservat teritoriu din Uniunea Europeană. Bine delimitată de munţii care înconjoară depresiunea de 3400 kmp, cu 220 mii locuitori şi peste 60 de localităţi, aceasta a fost unită de comunişti împreună cu Chioarul, Codrul, Lăpuşul şi părţi ale Sătmarului într-un nou judeţ Maramureş, care n-a reuşit până azi nici să devină un tot unitar, nici să aibă un caracter comun, drept pentru care amprenta Peisajului Cultural nu se poate suprapune decât peste vechea zonă etnografică cunoscută sub numele de Ţara Maramureşului.
Locuitorii arealului sunt majoritari români, dar există şi o enclavă importantă de vorbitori ai limbii ucrainiene (a căror cultură tradiţională are multe similitudini cu cea a românilor) precum şi comunităţi mai mici de maghiari, rromi, germani (ţipţeri) şi câţiva evrei.
Sătenii au creat, cel puţin începând din secolul al XIV-lea, de când pot fi urmăriţi în documentele de arhivă, o complexă cultură agro-pastorală cu particularităţi unice, multe reminescenţe medievale fiind perpetuate până în ziua de azi (elemente ale arhitecturii civile şi eclesiastice, păstoritul, mobilierul de interior cu ruda, paturile şi laviţele, frizele de blide, părţi ale costumului, tipuri de ornamente, o serie de meşteşuguri, elemente de folclor etc.).
Cei mai mulţi locuitori din satele înşirate de-a lungul văilor au fost şi sunt crescători de animale (oi, vaci, cai, capre, porci, păsări, mai rar bivoli). Cel mai multe animale sunt adăpostite mare parte din an în grajdurile din curtea casei, fiind hrănite cu iarbă şi fân uscat, o parte a lor urcând vara pe păşunile montane, în transhumanţă, iar altele fiind lăsate să pască liber prin fânaţuri, cu precădere primăvara şi toamna. Motivul acestui tip de gospodărire a terenului constă în insuficienţa spaţiului economic, dominat de pădurile montane care ocupă jumătate din Ţara Maramureşului şi care nu permite păşunatul tuturor animalelor. Animalele dau lapte şi derivatele sale, carne, lână şi piei, iar caii (rar, bivolii şi încă mai rar, boii) tractează mii de căruţe.
De-a lungul secolelor, terenurile situate în extravilanul satelor, între aşezări şi muntele împădurit, au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de livezi, fânaţuri, păşuni, pădurici şi arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de pâraie, şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locul să poată fi exploatat cel mai judicios.
Astfel, acest teritoriu este cât se poate de reprezentativ (conform criteriilor Agenţiei Europene de Mediu), pentru conceptul High Nature Value Farmlands, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, terenurile fiind uneori integrate într-un imens mozaic precum cel descris mai sus, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.
Acolo, iarna se taie unii copaci pentru lemn de foc şi se gunoieşte solul cu îngrăşământul natural scos din grajduri. Primăvara se curăţă terenurile, se recoltează aracii de alun (care servesc la construirea gardurilor, împletitul coşurilor sau ca beţe pentru fasole), se ară şi se plantează. Vara şi toamna devreme se face fân (de obicei una-două recolte pe an), se recoltează plantele medicinale şi fructele de pădure: ciuperci comestibile, fragi, mure, măceşe, afine, alune etc.
Prin exploatarea pădurilor din zonele joase dar şi cele montane, se obţine lemnul de foc sau de lucru, în timp ce poienile, marginile şi rariştile codrului sunt păşunate.
Maramureşul a fost supranumit « ţara lemnului » deoarece cândva totul era făcut din lemn, de la biserici până la case, porţi, acareturi şi garduri, unelte sau obiectele de zi cu zi. Astăzi lemnul este mult mai puţin important; totuşi aici se păstrează peste 80 de biserici de lemn vechi, dar şi recente (regiunea este singura unde tipologia bisericilor monument UNESCO este în continuare reprodusă identic şi la scară mare), câteva mii de case şi acareturi de lemn (numărul lor este într-o scădere îngrijorătoare şi accelerată), sute de porţi monumentale etc.
Practic, întregul teritoriu de azi al Ţării Maramureşului este încă utilizat de către practicanţii modului de viaţă tradiţional, începând de pe cursul râurilor folosite ca sursă de apă, forţă motrice pentru instalaţiile tehnice hidraulice ori sursă de hrană (peşte) şi până la cele mai înalte piscuri muntoase, care sunt păşunate vara.
Casele satelor sunt înconjurate de parcele arate, livezi şi fânaţuri, mai sus întinzând-se agroterasele construite cu trudă în secolele trecute pentru a îmblânzi pantele dealurilor.
Plantele cultivate sunt comestibile (cartofi, fasole, porumb, legume, zarzavaturi), furajere (sfeclă, dovleci, lucernă), tehnice (in, cânepă, medicinale), ornamentale etc. Un studiu a relevat faptul că maramureşenii dintr-un anumit sat identificau 435 specii de plante: 250 melifere, 172 medicinale, 87 comestibile, 82 de specii furajere (din care rezultau 24 tipuri de fân) etc.!
Prin curţi, grădini sau prin fânaţuri sunt cultivaţi pomi fructiferi, soiuri vechi autohtone altoite pe suporţi sălbatici, ori hibrizi contemporani (meri, pruni, peri, nuci, cireşi etc.), fructele folosindu-se crude sau preparate (gemuri sau pălincă- brand local) sau chiar la hrana animalelor.
Dacă gradul de conservare al arhitecturii vernaculare a Maramureşului lasă de dorit, alte lucruri sunt păstrate ca nicăieri altundeva: locuitorii regiunii practică cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare din Europa contemporană, pentru uzul propriu, nu doar demonstrativ, pentru turişti, dintre care am identificat 63: diverse forme de prelucrarea lemnului şi a textilelor, fierăritul, olăritul, confecţionarea de opinci, de pălării de paie, de coşuri, de măşti ritualice, de butoaie, de icoane pe sticlă şi lemn etc. Sute de femei utilizează regulat războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele şi hainele populare – pe care mii de oameni le poartă la sărbători, Maramureşul fiind ultimul loc de pe continent unde mai persistă în uzul curent ambele tipuri complete de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.
Aici se păstrează şi cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa: vâltorile folosite la spălatul şi îndesatul covoarelor şi a altor ţesături, morile de cereale, pivele pentru postav, daracele pentru scărmănat lâna şi chiar o batoză de treierat cereale, fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool.
Obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva, fie că vorbim despre riturile legate de naştere, nuntă şi moarte, ori de acţiunile şi obiceiurile legate de Paşti, Rusalii, Sfânta Maria, Crăciun etc. S-au păstrat şi obiceiuri cu iz precreştin, precum Tânjaua (ritual agrar dedicat primului plugar, încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), dar şi celebrul şi unicul Cimitir Vesel de la Săpânţa, despre care se spune că ar avea anumite origini în antichitate – prin versurile rimate care iau moartea în derâdere şi care par a proveni din « verşurile » recitate şi azi la înmormântări. În Ţara Maramureşului mai toţi locuitorii ştiu să danseze tradiţional, făcând acest lucru de câte ori au ocazia (mai ales la nunţi, botezuri şi la festivalurile locale), dar şi să cânte melodii populare. Munca în comun – claca, încă este practicată, atunci când se construieşte o casă, se ridică o biserică, se recoltează o parcelă întinsă de cartofi etc.
Într-un alt registru, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, un rai al florilor sălbatice, fluturilor (1600 de specii de lepidoptere) şi al păsărilor cântătoare, cu păduri care adăpostesc carnivore mari (urs, lup şi râs). În regiune sunt cunoscute sute de izvoare minerale (majoritatea neutilizate), dar şi mlaştini periglaciare şi lacuri sărate.
Aproape jumătate din spaţiul neantropizat intensiv este teoretic protejat, făcând parte din Parcuri Naturale (Munţii Maramureşului), Naţionale (Munţii Rodnei) sau din situri Natura2000, însă satele tradiţionale cu zestrea lor, nu beneficiază practic de nici un fel de protecţie!
Clasarea Peisajului Cultural Ţara Maramureşului ar putea duce şi la conservarea şi valorificarea suplimentară a elementelor recunoscute deja de către UNESCO în regiune: bisericile medievale de lemn, covoarele tradiţonale şi Rezervaţia Biosferei Pietrosul Mare din Munţii Rodnei.
2. Podişul Târnavelor
Cunoscut prin bisericile fortificate ale saşilor şi cu un patrimoniu natural şi antropic bine păstrat, Podişul Târnavelor se întinde între râurile Târnava şi Olt, acoperind cam 4000 kmp şi având vreo 150 de sate cu cca 100 mii locuitori, fără a pune la socoteală oraşele de pe margine (Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sighişoara şi Mediaş).
Acolo se păstrează cinci din cele şapte biserici medievale fortificate protejate de UNESCO: Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Prejmer şi Viscri, precum şi oraşul Sighişoara, cu centrul vechi inclus în Patrimoniul Mondial.
Colonizat de germani în secolele XII-XIII, Podişul Târnavelor a cunoscut o emigraţie masivă a acestora în ultimele decenii, azi saşii devenind minoritari, populaţiile dominante fiind românii, rromii precum şi puţini maghiari, în timp ce armenii din Dumbrăveni au dispărut prin asimilare. Saşii rămaşi sunt ceva mai numeroşi în localităţile: Braşov, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Sighişoara, Petreşti, Râşnov, Hălchiu, Agnita, Alţâna, Hărman ori Măieruş, aşezarea cu cel mai pregnant caracter săsesc fiind Mălâncrav, Viscri rămânând satul cel mai bine conservat.
Arhitectura aşezărilor s-a păstrat aproape intactă vreme de sute de ani: case de cărămidă arsă sau nearsă, acoperite cu olane ceramice, având forme şi volume unitare, cu porţi zidite înspre drum, suficient de înalte pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân (precum în Maramureş), cu curţi pietruite, locuinţele fiind continuate de grajduri şi coteţe, ansamblurile fiind închise cu şuri imense, plasate perpendicular, în spate aflându-se grădini de legume şi apoi de livezi, graniţele proprietăţilor fiind marcate de multe ori prin şiruri de nuci în dosul cărora se află păşunea satului sau alte terenuri arabile.
Terenurile au toate aproximativ aceeaşi suprafaţă (grădinile – cam jumătate de hectar, iar livezile – dublu), dispunere faţă de reţeaua de drumuri şi mod de utilizare, habitatul fiind atât de bine păstrat de parcă ar fi fost protejat de lege, ceea ce nu s-a întâmplat!
Mai în toate satele există biserici medievale (doar câteva fiind reconstruite în urma incendiilor sau prăbuşirilor) care, pentru a face faţă atacurilor din secolele XV-XVII, au fost fortificate în cele mai variate şi atrăgătoare forme, cu turnuri multietajate, coruri întărite, rânduri de curtine simple, duble sau chiar triple, punctate de turnuri şi bastioane, dar şi de şanţuri de apărare etc. Interioarele acestora sunt pe măsura exterioarelor, conţinând fresce, altare poliptice, orgi, covoare şi mobilier vechi etc. În unele localităţi s-au păstrat palate şi conace nobiliare, iar oraşele de pe margine: Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Mediaş au fost puternic fortificate.
Zonele care compun arealul respectiv au fost denumite de saşi: Altland (ţinutul vechi, între Olt şi Hârtibaciu), Waldland (ţinutul pădurii, spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare), Weinland (ţinutul vinului dintre cele două Târnave), Haferland (ţinutul ovăzului dintre Rupea şi Sighişoara), Burzenland (Ţara Bârsei) etc.
Habitatul natural al regiunii se apropie de perfecţiune, Podişul Târnavelor fiind considerat unul din ultimele peisaje medievale ale Europei, rămas practic neschimbat de sute de ani, extrem de caracteristic pentru conceptul High Nature Value Farmlands, precum Maramureşul. Acolo se păstrează cele mai bogate păşuni din relieful deluros al continentului, pajiştile tapisate cu stejari secular formând un peisaj unic, care aduce cu savana africană. Micile văi ce brăzdează regiunea sunt despărţite de culmi deluroase acoperite cu păduri în care trăiesc ultimii urşi şi lupi din sectoarele joase ale Europei. Biodiversitatea remarcabilă (zona este sit Natura2000) este cuantificată, printre altele, de cele 650 specii de fluturi şi molii descoperite până în prezent.
Privind hărţile de secol XVIII observăm că dispunerea suprafeţelor împădurite şi defrişate a rămas aceeaşi până azi, la fel ca şi majoritatea reţelei de poteci şi de drumuri de căruţă, lucru care este absolut remarcabil!
Locuitorii satelor sunt, în majoritate, practicanţi ai agriculturii sustenabile. Producţia agricolă înseamnă în primul rând cerealele (mai ales porumb şi grâu), cartofii, legumele, fructele etc. Apoi se remarcă creşterea animalelor: vacile pasc pe imaşul comunal, oile sătenilor sunt strânse în stâne toată vara, iarna animalele fiind hrănite cu fânul recoltat în sezonul cald. Produsele obţinute sunt carnea, laptele din care se obţin brânzeturi, lâna – valorificată parţial etc. Numărul atelajelor tractate de cai este foarte ridicat, în zona Făgăraşului încă mai există bivoli, în micro-ferme fiind crescute şi porcine (renumit este porcul de Bazna) sau păsări (găini, raţe, gâşte şi curcani). Unul dintre cele mai tipice produse ale regiunii este vinul de Târnave – Jidvei.
Meşterii care mai sunt prezenţi prin sate prelucrează nuielele, fierul sau cuprul (cazangiii rromi). Pe alocuri se ard cărămizi, ţigle şi plăci de teracotă, se produce ceramică, curele de piele şi cărbune de lemn, se stinge varul, se confecţionează şi pictează mobilă de lemn, iar gospodinele prepară pâine pe vatră, turtă dulce, gem de rubarbă, supă de mere, prăjitura hecleş etc.
Dintre tradiţii şi obiceiuri, cea mai deosebită instituţie săsească este cea a Vecinătăţilor, care reprezintă asocieri între vecini, după criteriul aşezării spaţiale. Astfel, toţi locuitorii majori ai unei străzi sunt organizaţi într-o Vecinătate de sprijin şi ajutorare reciprocă. Cu toată diminuarea drastică a numărului saşilor, azi luptă să mai supravieţuiască câteva mici Vecinătăţi la Saschiz, Turnişor, Cristian sau la Miercurea Sibiului, organizate tot mai puţin pe criterii de spaţialitate şi din ce în ce mai mult pe bază de prietenie şi compatibilităţi, în Vecinătăţile contemporane fiind prezenţi mai nou şi etnicii români.
Turnul slăninilor este un alt exemplu de supravieţuire a convieţuirii comunitare, constând într-un spaţiu (în general un turn al bisericii fortificate) unde întregul sat îşi păstra în siguranţă rezervele de hrană, care erau utilizate în anumite condiţii şi după un ritual precis. Mai există şi azi câteva turnuri ale slăninilor funcţionale, precum odinioară, la Gârbova, Cristian sau Cincşor.
Obiceiuri tradiţionale încă păstrate sunt Fasching-ul (varianta transilvăneană a carnavalului occidental), Kronenfest-ul din zona Rupea (sărbătorirea trecerii la vară) sau parada Lolelor – personaje mascate, groteşti, care aveau rolul de a proteja lăzile Vecinătăţilor, manifestări reînviate în ultimii ani în mai multe locaţii din regiune.
Chiar dacă elementul etnic săsesc este tot mai redus numeric, iar germanii rămaşi sunt, în majoritate, orăşeni şi nu agricultori ori meşteşugari din mediul rural, moştenirea spirituală şi materială, adică « rânduiala » atât de deosebită a lor, este încă palpabilă în regiunea propusă.
Desigur, dosarul Podişului Târnavelor mai include multe date neamintite aici, care, bine structurate, ar trebui să determine Comisia UNESCO să accepte această posibilă candidatură.
În afara celor două Peisaje Culturale prezentate succint mai sus, pe listele organismului cultural internaţional ar putea intra Ţinutul Secuiesc (cu scrierea runică, viaţa tradiţională, gastronomia, pelerinajul de la Ciuc etc.), acel sector din Munţii Banatului unde se practică agricultura pretehnologică şi mai funcţionează morile cu ciutură, peisajele viticole din unele sectoare ale Subcarpaţilor, simbioza om-natură din Munţii Poiana Ruscă sau Trascău, Patrulaterul Aurifer al Munţilor Apuseni (unde, însă nu prea mai sunt mineri tradiţionali ori şteampuri funcţionale, iar distrugerile provocate de exploatările din perioada comunistă sunt imense) etc.
Concluzionând, în vederea prezumtivei prezentări a celor două candidaturi propuse mai sus, pe lângă implicarea obligatorie a Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi a Ministerului Culturii cu insituţiile subordonate, ar trebui să participe cu expertiza lor şi fundaţiile non-profit care acţionează în cele două regiuni. Impedimente clar sesizabile sunt faptul că Podişul Târnavelor este împărţit administrativ între trei judeţe: Sibiu, Braşov şi Mureş, iar în Ţara Maramureşului numărul asociaţiilor implicate activ în conservarea zonei este unul foarte limitat. Totuşi, cu sprijinul instituţiilor de cultură publice şi private, precum şi cel al specialiştilor independenţi, se poate reuşi.
Personal, sunt dispus să particip cu baza de date pe care o deţin, pentru completarea dosarelor de clasare în UNESCO a Peisajelor Culturale Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.
Merită, şi trebuie, ca România să facă acest pas important într-un mod cât mai rapid şi profesional cu putinţă!
P.S. Nu trebuie uitată nici Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, unde ţara noastră întârzie să-şi desemneze vreo candidatură şi unde am putea înscrie un oraş dinamic cultural precum Cluj-Napoca, Sibiu etc.
Autor, Teofil Ivanciuc
