În urmă cu peste 100 de ani, sighetenii puteau să facă o plimbare cu bacul peste Tisa, să-și viziteze prietenii, rudele și poate și pentru… schimburi comerciale. Înghesuaiala era mare la trecerea cu bacul dar, probabil, merita așteptarea, deși călătoria era extrem de scurtă.

Sighetul, cu peste un secol în urmă „părea” destul de atractiv?!

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția Ernest Villand. 

Salut, Sighet!

Câte nu s-ar putea spune și scrie despre aceste linii separatoare de State, oricum ar fi ele marcate, acestea prezentând extrem de multe aspecte locale, naționale și internaționale, în multe interpretări, forme și conținut, fiind departe de această simplistă denumire statică: „separatoare de state”.

Maramureșul istoric este la margine de țară, râul Tisa separând de el câteva plase cu cetățeni români în majoritate, care au trecut pe rând sub diferite stăpâniri străine. Ce bine ar fi dacă acest fluviu și-ar schimba cursul și le-ar aduce și pe acestea în întregirea țării! În multe situații aceste frontiere separă libertăți depline, de libertăți formale, întemnițate, trecerea lor clandestină fiind însoțită de atâtea tragedii. Oricum, ele împiedică libera circulație pe întinse spații ale lumii. Tot ele pun de atâtea ori problema de reîmpărțire a acesteia, aduc războaie și nenorociri, cu o reconfigurare frecventă a lor, după deciziile celor mari și puternici, ducând lumea într-o altă ordine mondială.

Înainte de 1990, patria noastră se afla închisă de frontiere extrem de meticulos organizate și păzite, cu arături, fluvii, borne, cu multe gherete pe care erau cocoțați la înălțime grăniceri, înzestrați cu tot arsenalul de arme necesar, cu unități mobile de grăniceri de mare răspândire și densitate; deci o libertate de circulație mult sechestrată. Oare pentru a nu fugi de la noi, de rău, sau pentru a nu permite altora o înghesuială la mai „binele” de aici? Cine știe?! Oricum, mulți din temerarii care au încercat trecerea lor au rămas în apele Dunării, înecați natural ori forțați să se înece, sau alții și-au împrăștiat viețile pe marginile lor, ori au completat locurile rămase libere în cine știe ce temnițe. În acea perioadă, treceau fără probleme frontierele doar înalți demnitari de stat și politici, care administrau toată această stare a națiunii, a țării.

În aceste restricții de circulație, am avut și eu o susținere pentru trecerea unor „frontiere”, fără a avea dreptul de a le traversa, deci am fost susținut pe nedrept în acest demers, am fost „favorizat”și trecut peste ele cu dezinvoltură, cu susținere, „clandestin”, de către „protectori”. A trebuit, bineînțeles, să „cotizez” pentru aceasta și am plătit mult, mult de tot. A fost trecerea mea peste „frontierele” detențiilor, m-au trecut torționarii prin 9 filtre, pentru că 9 au fost locațiile de chin și suferința grea ce mi le-au administrat, fără nicio „legitimație”, fără Mandat de Arestare și în lipsa oricărei Hotărâri a vreunei Instanțe de Judecată, pe NV, cum se spune! M-au dus pe atâtea itinerarii ascunse și întunecate, încât era să nu mă mai găsească, să mă lase pe acolo, „pierdut”! Am plătit cu libertatea fizică suprimată, odată cu celelalte componente ale ei, pe timp de 29 de luni, pentru refuzul de a le fi colaboartor, cu toate consecințele grele ce au rămas la discreția lor, ale călăilor care au suprimat atâtea vieți, fiind și eu în acele prevederi ale lor. Chiar după ieșirea din aceste lungi coclauri ale anchetelor și ale muncilor de exterminare, la un nou șantaj făcut de torționari de a le fi „prieten”, când eram cu studiile aproape încheiate, le-am adresat un refuz și mai agesiv, în recidivă, la solicitarea reînnoită de a le fi colaborator, deși știam ce mă așteapta și m-a și așteptat, chiar dacă nu a fost de greutatea consecințelor primului refuz, asumându-mi-le, oricare ar fi fost ele. Mă întreb, oare câți ar fi procedat la fel, răspicat și fără ezitare, cu atât de grele consecințe, într-o fază de pregătire profesională aproape finalizată, conștiincios pregatită? Mi-ar plăcea să cred că toți cei de bună credință, dar poate n-ar fi fost chiar așa. Puteam face un compromis inactiv, să-mi iau apoi concedii medicale, să mai plec pe acasă, oricum, să mă sustrag din menghina lor. Am avut prezența la cursuri de 100% în primul semestru și, doar cu câteva prezențe la acestea în semestrul II (prezența la cursuri și seminarii era atunci obligatorie), mă admiteau să mă prezint la ultima sesiune și să-mi închei anul; mai ales că eram unul din cei mai buni studenți ai promoției. Poate chiar torționarii să nu fi intervenit cu promptitudine, aveau mulțime de informatori, nu duceau lipsă de ei și-i interesa și semnătura, compromisul, murdăria. Dar eu nu doream să am acest ecuson al trădării nici pe lângă mine, deloc, să-mi lipsească nu numai din inimă și suflet, dar să nu-l am agățat nici pe o haină, nici în buzunar. Acesta era „hobiul” meu, de a rămâne „curat, lacrimă”, fără nicio zgârietură, niciun compromis. Și am reușit în acest demers, cu determinarea totală avută, cu rezistența în suferință și provocări și cu ajutorul Domnului. Acesta era cel mai murdar accept dintr-o viață pe care-l putea face cineva, pentru că acea asociere vinovată te făcea părtaș la producerea unor suferințe atât de grele pentru alții, pentru colegi și prieteni, pentu cei din jurul tău, la suprimări de vieți prin complicitate, te făcea criminal prin asociere; tu reprezentai mâinile murdare cu care torționarii își chinuiau și suprimau victimele, în nevinovăția lor. De același refuz ferm s-au „bucurat” răufăcătorii și la a treia tentativă de „racolare”, când i-am și deconspirat, refuz prin care am încheiat acel Dosar de securitate cu ultima sa pagină prezentă în acesta.

Dar atât de multe strungiri grele, prin atâtea locații de supliciu, cu fel și fel de torționari, unii mai cruzi decât alții, care pe rând și împreună îți puneau și viața la sacrificiu, au determinat pentru mine o construcție de caracter, o moralitate și demnitate de neatins în modestia dar și tăria ei, impermeabile la orice fel de compromis, de orice nuantă, în acele solicitări de colaborare cu răul profund, cu torționarii, în mod definitiv.

Această „Triadă” a deciziilor mele se constituie într-un medalion mai presus de orice valoare, chiar mai presus decât viața însăși, pentru că a fost încrustat pe viu în aceasta, în trăirile ei, este constituit din frânturi sângerande ale acesteia, care au fost puse ca jertfă în devenirea ei.

Au fost multe restricții pentru foștii deținuți politici și după eliberare, manifestate în multe feluri, cu șicanării și drepturi cuvenite încălcate, purtând cu ei mereu atributul de foști deținuți politici, de „bandiți”, de răufăcători. Dar toate au o limită până la urmă și nu puteam fi mereu considerați mereu răi, cum nu eram, niște „paria”, niște „proscriși”. S-a plătit cu vârf și îndesat pentru toate cele ce ni se imputau, în optica lor, aceste persecuții acerbe, de tot felul, fiind administrate în jur de peste 20 de ani. Aproape sigur că și la presiuni externe, în 1964, s-a aplicat o grațiere a foștilor deținuți politici, golind-se pușcăriile de ei, fiind însă considerați și în continuare dușmani ai regimului, tolerați mai mult, după aceea, iar cei considerați încă periculoși luând de atunci calea secțiilor de psihiatrie.

Pentru aceste motive, Securitatea, ori aceasta la îndemnul Partidului, a permis încadrarea cu pregătirea avută a unor foști deținuți politici, ca medici, ingineri, profesori ș. a. și au permis reluarea studiilor întrerupte ale unora, sau începerea unor pregătiri prin Instituții de învățământ superior ale altora. Aveau și nevoie socială de aceste profesii, de cadre pregătite pentru economie și nu-i puteau trimite din nou pe toți la muncile de jos, probabil având și încredere în onestitatea și activitatea profesională a acelor atât de mult blamați și chinuiți politic. În acest fel, mi s-a permis și mie continuarea studiilor blocate 5 ani, pe care le-am încheiat în anul de grație 1964, după 10 ani de la începeea lor, cu posibilitatea de repartizare în învățământ, ca profesor titular de matematică, la 33 de ani. Eu am predat o disciplină de studii exacte, matematicile, unde manipulările erau cu totul excluse, dar s-a îngăduit aceasta și în domeniul umanistic. Așa, de exemplu, i s-a permis D-lui Nistor Man să urmeze după eliberare, dupa 1964, o Facultatea de filologie și să funcționeze apoi ca prof. de limba franceză, la un liceu din Tg. Mureș. El a fost arestat în Grupul Vișovan și a executat mulți ani de pușcărie (peste 10 ani, după câte cunosc), fiind unul din eroii închisorilor, cunoscut pentru multe proteste împotriva regimului, de tratamente grave și criminale față de cei întemnițați politic; au fost multe alte cazuri din acestea, pentru cei ce au reușit să-și termine liceul și apoi să suporte obligativitatea studierii științelor sociale, care nu erau pentru noi de convingeri ideologice, ci pentru convingeri contrare acestora, pentru apărarea credinței și a sentimentului național.

Chiar înainte de 1989, dar mai ales după această dată, în tumultul încâlcit al atâtor transformări, s-au găsit persoane care și-au exprimat îndoieli în legătură cu acele scoateri de sub restricțiile de atunci a unor drepturi elementare, de ocupare a unor slujbe conform pregătirii avute a celor persecutați și spuneau: aceștia nu mai erau „bandiți”, nu mai erau „foști deținuți politic”.

Chiar și torționarii ne-au acordat acest răgaz temporar și au părăsit această pistă, iar cei ce o urmează singuri, îi depășesc și pe ei, ne considerau definitiv scoși din drepturi, definitiv „bandiți”; unii dintre aceștia puteau fi, sau chiar erau „de-ai noștri”, fie că au îndurat sau n-au pătimit persecuții politice!

Cei ce fac neglijent astfel de judecăți, riscă să fie considerați „prizonieri” ai unor manifestări ideologice securistice retardate, din alte vremi!

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet
Minneapolis, 06. 08. 2018

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.

Ochii Basarabiei sunt obosiți! De prea multă zbatere, de prea multă tăcere, de prea multă luptă „inutilă”. Doar Gheorghe Pârja și o mână de intelectuali speră și se agită pentru a readuce normalitatea limbii și națiunii într-o zonă mult prea bătută de vremuri și vremelnice stăpâniri. Consistentul volum – articole, editoriale – al domnului Gheorghe Pârja face o radiografie de un sfert de secol peste tumultul unor ani în care barierele prea perfide ale falselor informații, dezinformări și manipulări par/ păreau de netrecut. Cartea trebuie citită pentru a ne autoconsola cu ideea că nu e totul pierdut, că lumea poate fi mai bună și normală, că limba noastră neolatină, româna, poate uni marile idealuri, că principiile democratice vor prevala asupra forței și minciunii.

De la Nistru pân’ la Tisa… s-au schimbat vremurile! Avem o țară de autoexilați prin lumea largă și abandonul patriei continuă. De cine să ne fie mai frică: de umbra Rusiei zăbovind peste noi sau de micimea conducătorilor noștri? Își mai caută tinerii din zilele noastre rădăcinile, se mai așează la sfat românii? Nu cred că mai sunt mulți patrioți în stare să se întrebe sincer, justificat… “ce facem cu patria, ce putem dărui patriei?”

Moldovenii lui Ștefan cel Mare se duc și ei unde-i mai bun traiul. Unii, puțini, mai ajung și prin țara mamă. Din păcate ne tranformăm – încetul cu încetul – într-o națiune de emigranți, ne pierdem identitatea originară și mai ales dorința de-a ne însănătoși.

Noroc că mai avem oameni înțelepți, cu rădăcini adevărate, înfipte puternic în glie, ce pot amorsa mințile temporar rătăcite în tehnologii depersonalizate și gadget-uri ce omoară suflete. Printre ei, un înțelept jurnalist – poet, Gheorghe Pârja, care s-a adresat mai ales tinerilor la întâlnirea de la Sighet unde și-a lansat cartea “Ochii Basarabiei”; unii dintre tineri erau atenți, alții butonau impasibili iPad-urile. Acest veritabil maramureșan, școlit și la Sighet, continuă să ne vorbească despre… Ochii Basarabiei cei triști! Oare cine-l ascultă?

N-ar fi rău să ne-așezăm un pic la sfat, la sfatul țării, să ne-nțelegem și să ne vorbim din… suflet!

Ion Mariș

Sursă foto: Centrul Cultural Sighet

Zilele trecute a fost scos din nou pe tapet străvechiul proiect al podului transfrontalier de mare trafic de peste râul Tisa din zona Tepliţa-Biserica Albă de lângă Sighetu-Marmaţiei.

Unii jurnalişti au muşcat rapid momeala („încep lucrările la pod!”), deşi în comunicatul C.N.A.I.R. nu se vorbeşte decât despre reactualizatea studiului de fezabilitate a podului respectiv.

Acest pod himeric are la bază un proiect de o absurditate ce frizează idioţenia: ce să faci cu un pod cu patru benzi de trafic, când toate drumurile de acces spre acesta, din ambele ţări, nu au decât o singură bandă pe sens, nu există nici un proiect, pe nici un mal al Tisei, pentru construirea în zonă a vreunei autostrăzi sau a unui drum expres, iar podul intră într-o ţară care nu este membru UE şi NATO, ceea ce face ca verificările în punctul de graniţă să dureze, uneori, cu orele (doar în statele Schengen s-a terminat cu controalele la graniţa prin care treci ca vântul, eventual chiar pe patru benzi)?! Cel mai grav, ruta cu podul nostru nu se află cuprinsă în nici un plan continental de transport, nici un fel de coridor pan-european sau şosea europeană nefiind proiectate să treacă vreodată prin nordul judeţului Maramureş (vezi harta)!

Anumiţi oficiali exaltaţi anunţă periodic că podul ar putea scurta cu nu ştiu câţi km drumul dintre România şi Rusia sau Scandinavia, dintre sudul şi nordul Europei, de parcă ar exista nişte camionagii atât de proşti încât să se caţere pe coastele Gutinului, Şetrefului, Prislopului sau Hutei pentru a ajunge să traverseze mândreţea de pod înainte de a se afunda din nou în îngustele trecători de la izvoarele Tisei, ori de a aborda sinuosul drum către Ujgorod (practic, paralel cu şoseaua Sighet-Satu Mare) pentru a putea ieşi într-un final la drum întins, atât timp cât  punctele de frontieră Halmeu şi Siret, aflate la şes şi pe şosele europene unde se poate rula cu o viteză decentă, sunt de o mie de ori mai potrivite pentru cei care străbat distanţe lungi! I-a întrebat careva pe camionagii ce părere au? Sigur că nu, pentru că atunci povestea s-ar fi dezumflat! Într-adevăr, un  pod de trafic greu ar fi foarte util firmelor de prelucrarea lemnului din Maramureşul istoric care importă din ce în ce mai des cherestea din Ucraina, dar de aici şi până la a pune în cârca podului de interes local eticheta de rezolvare a soluţiilor rutiere dintre Europa de Sud şi cea de Nord, este cale lungă!

Cât priveşte felul cum ar putea arăta podul propriu-zis, observaţi că memoriul tehnic pune în discuţie inclusiv construirea a două poduri gemene!

Pentru cei născuţi mai încoace, proiectul podului de trafic greu peste Tisa a demarat încă din 1992, când C.L. Sighet a pus în discuţie contruirea acestuia în zona Tepliţa, loc unde să se deschidă şi o Zonă Liberă. 

Apoi, în anii 1996-1997 a fost întocmit de la nivel guvernamental un proiect PHARE, care a picat din cauza părţii ucrainiene, după ce s-au cheltuit sume mari pe studiile de pre şi fezabilitate, pe proiectul tehnic etc.

Prin 2002-2003, în vremea guvernului Năstase şi cu prefectul Liviu Bechiş la butoane, proiectul a fost resuscitat pentru a fi abandonat apoi în favoarea centrului „Millenium” din Baia Mare, care a fost până la urmă dus la capăt.

În 2006, comisarul european Giorgio Ficcarelli, şeful departamentului de coordonare a asistenţei financiare de preaderare în România, aflat la Sighet (da, pe atunci comisarii europeni veneau în vizite de lucru!), a anunţat că mai vechiul proiect de construire a unui pod de trafic greu peste Tisa nu a fost uitat, ci numai amânat, datorită unor incertitudini privind orientarea guvernului ucrainean: „Voi sprijini proiectul de construcţie a celui de-al doilea pod, de trafic greu, proiect mai vechi, dar de mare actualitate, cu beneficii economice pentru ambele ţări. Vă confirm că proiectul este eligibil şi va fi suportat de fondurile structurale de post aderare”, a declarat atunci acesta. Desigur, vorbele nu costă…

Apoi s-a luat din nou o pauză, ca în 2013 oficialii să anunţe demararea lucrărilor pentru anul următor. Studiul de fezabilitate a fost reactualizat în 2014, cu o cheltuială de 830 mii euro.

Preţurile au tot crescut, astfel că în acest moment construirea propriu-zisă a podului ar costa 21 milioane euro, faţă de 10 milioane cât se estima în urmă cu câţiva ani!

După reactualizarea studiului, partea ucraineană, în stilul ei caracteristic, s-a răzgândit din nou, ba că n-are bani şi să construiască românii totul pe banii lor, ba că punctul de control să fie unic pentru ambele state, dar să fie construit exclusiv de către români, pentru ca apoi, deşi ai noştri au acceptat majoritatea cererilor, să zică că nu le mai convine amplasamentul şi că vor ca podul să fie construit niţel mai jos! Cea mai tare „contră” a fost cea legată de cota „zero”, care, conform românilor se raportează la nivelul Mării Negre, dar după ucrainieni, la cel al Mării Baltice (deşi ei nu au litoral acolo, ci tot la Marea Neagră!), diferenţa între cele două cote fiind de câteva zeci de cm!

În 2016 şi 2017 pe tema podului a fost mai multă agitaţie ca de obicei, oficialii C.J. Maramureş organizând mai multe întâlniri cu ucrainienii, iar Primăria Sighet a emis un P.U.Z. Pod Tisa.

În fine, zilele trecute, C.N.A.I.R. a anunţat că va plăti alţi 310 mii euro pentru o nouă reactualizare a studiului de fezabilitate, cea de-a treia la număr, nimeni nediscutând însă ceva despre vreo licitaţie de atribuire a lucrărilor, despre ceva concret…

Deci, după peste 20 de ani de studii şi proiecte şi peste 1 milion de euro cheltuiţi pe hârtii, s-a ajuns tot acolo de unde s-a plecat.

Dacă mă întreabă cineva ce cred acum, le voi spune că ştiu când va fi gata: podul cu patru benzi va fi construit şi finalizat deodată cu tunelul pe sub Gutin!

Teofil Ivanciuc, martie 2018

Știați că, în limba dacă „Iza” semnifică „locul de unde răsare soarele”? Dacă nu toată lumea știe acest lucru, cu siguranță că toată lumea știe că Sighetu-Marmației este acel loc minunat aflat pe o insulă de pământ străjuită ca de zidurile unei cetăți, de cele trei ape care îl îmbrățișează cu frumusețe și cu dragoste, Iza, Tisa și Ronișoara. Dacă Ronișoara este prea mică pentru a fi băgată în seamă, iar Tisa stă hotar între noi și frații noștri de peste apă, Iza a fost și este parte a vieții noastre cotidiene. Cine nu s-a scăldat vara în apele ei și cine nu s-a dat cu săniuța iarna, pe mal? Cine nu s-a plimbat pe diguri – acolo unde există – și nu a simțit parfumul castanilor, al iasomiei, al ierbii și al pământului reavăn? Câți dintre noi nu ne-am plimbat pe malul apei, purtând în suflet prima iubire și am simțit căldura primului sărut? Iza este prietena, confidenta, frumusețea noastră. Ea și Solovanul se pot constitui în eroii unei legende ce spune că un voievod era îndrăgostit de o domniță și care nu a ajuns să își împlinească iubirea pentru că a fost ucis în luptă și s-a transformat într-o stâncă mare pe care, încet-încet au crescut ierburi și copaci, iar domnița a plâns și a tot plâns până când lacrimile sale s-au transformat în râu. Astfel, ei au rămas împreună pentru totdeauna.

Povestea mea nu ar avea „un rost” dacă nu mi-ar veni în minte cântecul lui Ștefan Petreuș, în care el spune „Pe Iza, pe lângă apă/Toate crengile s-apleacă/ Nu s-apleacă de vremi grele/S-apleacă de dor și jele”. Ce îmi spun aceste cuvinte? Multe, chiar foarte multe! De exemplu, ați mai văzut dumneavoastră undeva, în lumea asta mare, un popor care să fie înzestrat cu toate frumusețile și bogățiile de pe pământ, dar care să nu știe să le protejeze și să le îngrijească pentru a se bucura de ele? Ați mai văzut undeva, guvernanți, autorități locale care să lupte împotriva celor care i-au ales? Când spun asta, mă refer acum, concret la Parcul dendrologic, sau – mă rog – ceea ce ar trebui să fie parc dendrologic, de pe malul Izei. Este o frumusețe de parc, acum că au crescut nucii și nu numai că dau umbră și răcoare vara, dar sunt și pavăză împotriva inundațiilor, fiind știut că nucii au rădăcini adânc înfipte în pământ. Toamna sunt plini de rod, dar se bucură de roadele lor doar țiganii care vin în hoarde și îi vandalizează. Parcul nu este îngrijit. Dimpotrivă! Toți locuitorii de pe străzile Balc Vodă, Arieșului și Xenopol, care și-au modernizat casele, au aruncat moloz, mizerii, gunoaiele din curțile lor, în parcul dendrologic, acum fiind o adevărată aventură traversarea lui. Nimeni nu-și revendică proprietatea asupra lui! Nici Primăria, nici Ocolul Silvic! Este un parc al nimănui, care, însă, aduce foloase țiganilor. Nimeni nu cosește iarba și mă mir că nu sunt șerpi, fiind în apropierea apei. Nimeni nu îl îngrijește, doar în preajma alegerilor, în campaniile electorale, cei care se vor în fruntea orașului vin să culeagă gunoaiele în saci menajeri și apoi se fotografiază cu „trofeele” pentru a arăta lumii ce harnici sunt! Și apoi, vidul! Nu-i mai vezi, nu-i mai găsești de ocupați ce sunt în a-și umple buzunarele!

Dar noi, noi ce facem cu frumusețea de parc aflat sub molozuri și gunoaie? Și când mă gândesc că, în orice țară de dincolo de granițele României, fiecare firicel de iarbă, fiecare copăcel e îngrijit, udat, iubit! LA NOI DE CE NU SE POATE?! Suntem un neam de puturoși, jegoși, imbecili și nepăstori? Cine poate să-și facă ordine în curte și să-și arunce gunoaiele în spațiul public? ȘI UNDE ESTE POLIȚIA ECOLOGICĂ cu tot cu angajații săi pe care îi văd plimbându-se în mașini noi-nouțe? Plimbându-se, că treabă nu fac! Nu se dau amenzi, nimeni nu este luat la întrebări! Stăm și privim și trecem mai departe că doar nu este proprietate personală. NU. Este AL TUTUROR. Și dacă este al tuturor, trebuie să îl îngrijim dacă ne considerăm civilizați. Dacă tot îi copiem pe occidentali să-i copiem și cu a avea grijă de ceea ce ne înconjoară.

Parcul dendrologic așteaptă să fie salvat dintre gunoaie! Să vedem, cine mă aude? Cine mă ascultă și îmi dă atenție? Și să mai vedem, cine va face ceva? Sau poate îi așteptăm pe americani să vină cu tancurile! Mai știi, soro?

Autor, Mariana Ona

De pe malul Izei și Tisei în deșertul Omanului. Temerarul SIGHETEAN Radu Roman concurează la a V-a ediție a “Oman Desert Marathon“.

Sigheteanul Radu Roman, polițist de frontieră în cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației, are o pasiune „extremă” practicată în timpul liber: alergarea de anduranță. Maratoanele și ultramaratoanele întinse pe zeci de kilometri de asfalt sau pe poteci de munte în condiții extreme. În ultimii doi ani și-a intensificat participările la competiții interne și internaționale, dintre care amintim: Maratonul Internațional Cluj-Napoca 2016 și 2017, Ultramaratonul Transylvania 50 k – Munții Bucegi 2016 și 2017. Maratonul Internațional Lacul Maggiore – Italia 2016, Semimaratonul Rakvere – Estonia 2016, Maratonul Internațional Emporio Armani Milano – Italia 2017.

Radu Roman își propune să participe în luna noiembrie a acestui an la ultramaratonul “Oman Desert Marathon” aflat la a V-a ediție găzduit de Sultanatul Oman. Acest maraton reunește anual aproximativ 80 de alergători din toate țările mapamondului, într-o cursă de anduranță în deșert, pe o distanță de 165 de km, în 6 etape/zile. Pe parcursul celor 6 etape ale competiției, fiecare participant trebuie să-și asigure subzistența și sacul de dormit, organizatorii punând la dispoziție doar apa potabilă și materialele de campare.

Pentru a-și împlini visul de a reprezenta Sighetul și instituția din care face parte, pe harta lumii „a alergărilor de anduranță”, Radu are nevoie de susținere financiară pentru a acoperi o parte din cheltuielile de deplasare și înscriere. În speranța că va fi auzit de potențialii sponsori, am decis să îi ascultăm și să îi popularizăm povestea din spatele pasiunii pentru acest sport extrem.

Salut, Sighet!: Care sunt atuurile unui polițist de frontieră pentru practicarea maratonului?
Radu Roman: Îmi desfășor activitatea de aproximativ 12 ani în cadrul Poliției de Frontieră Române, perioadă care m-a format atât din punct de vedere profesional, fizic cât și mental. Printre atuurile dobândite în cariera mea, principalele ar fi: rezistența la efort fizic și psihic, seriozitatea, perseverența și… spiritul de aventură.

Salut, Sighet!: De unde pasiunea pentru sportul acesta din zona extremă?
Radu Roman: Totul a început din dorința de a avea un stil de viață sănătos și de a ieși din zona de confort. Am început cu alergări pe distanțe scurte și medii, după care s-a născut dorința de a-mi depăși limitele în cadrul unor probe pe distanțe lungi și în condiții extreme (maratoane și ultramaratoane pe asfalt și în zone muntoase cu altitudini de peste 2.000 m în condiții de vreme și relief dificil).

Salut, Sighet!: Pasiunea pentru acest sport o mai au și alți polițiști de frontieră?
Radu Roman: Da, pregătirea fizică are un rol important fiind esențială în activitatea fiecărui polițist de frontieră. Am mai mulți colegi care practică acest sport, alergarea pe distanțe mari devenind “virală“ în rândul colegilor.

Salut, Sighet!: Din datele pe care le deții, au mai participat români la “Oman Desert Marathon”?
Radu Roman: Din datele de pe site-ul competiției nu rezultă participarea unor competitori români.

Salut, Sighet!: Care sunt “pericolele” pe care și le asumă un ultramaratonist?
Radu Roman: Pheidippides (grecul care a alergat primul maraton) a făcut „check-out-ul”, iar Einstein zicea că „e o nebunie să faci lucrurile la fel și să aștepți rezultate diferite” – epuizarea fizică și psihică determinată de deshidratarea severă, scăderea glicemiei, dureri musculare severe și alți factori „care pândesc după colț”.

Salut, Sighet!: Pentru ce “lupți” la ultramaratonul de la Oman: faimă, distracție, bani?
Radu Roman: Am convingerea că niciun participat la o asemenea probă nu își propune un asemenea scop. În primul rând, consider competiția o luptă dată cu sinele, de a-ți depăși barierele fizice și psihice prin terminarea etapelor. Fiecare “finish“ reprezintă suportul unui început.

Salut, Sighet!: În ce constă pregătirea pentru participarea la maratonul Sultanatului Oman?
Radu Roman: Pe cât posibil voi încerca să mă antrenez în condiții de vreme cu temperaturi ridicate, pe distanțele prevăzute în etapele de concurs (21 km – etapa 1, 25 km – etapa 2, 29 km – etapa 3, 28 km – etapa 4, 42, 195 km de noapte – etapa 5 și 20 km – etapa 6), cu rucsacul de competiție (aprox. 15 kg).

Salut, Sighet!: Cu ce situații limită/extreme te-ai confruntat până acum?
Radu Roman: Păi, ar fi așa, câteva date tehnice la întâmplare – start la temperatură de 15 grade Celsius, altitudine de aprox. 900 m, pe parcurs la altitudinea de 2.000 m ninsoare viscolită și temperatura de -5 grade Celsius; la altitudinea de 1.800 m ploaie cu grindină și un parcurs în condiții de umezeală cu întreg echipamentul leoarcă; finish în stare de hipotermie cu dureri musculare severe. Ajung? (râde)

Salut, Sighet!: Câștigătorii de la ultramaratonul din Oman vor fi recompensați cu cantități însemnate de apă sau/și cu… diplome de participare?
Radu Roman: Da! Dacă putem considera o recompensă, organizatorii pun la dispoziția alergătorilor „lichidul vieții” pe întreaga desfășurare a concursului (atât în punctele de control, cât și în locurile de campare). Cât privește diploma de participare și medalia de finisher, sub rezerva modestiei, să lăsăm savoarea momentului pentru data de 23.11.2017.

Salut, Sighet!: Care e „rețeta” financiară a participării la maratonul Omanului?
Radu Roman: Taxa de participare 1.200 de euro, transportul pe ruta Sighet – Cluj – București – Istanbul – Muscat și retur aprox. 4.000 lei, echipament sportiv adecvat condițiilor de deșert și produse de subzistență minim 2.000 kcal/zi/6 zile, aprox. 2.000 lei.

Salut, Sighet!: Cum și prin ce mijloace vei promova potențialul sponsor?
Radu Roman: Voi purta unui sticker personalizat pe echipamentul de concurs.

Salut, Sighet!: Cum percep colegii tăi „aventurile” tale maratoniste?
Radu Roman: În rândul colegilor sunt văzut ca un performer și primesc multă pozitivitate din atitudinea lor încurajatoare.

Salut, Sighet!: Dar familia ta cum apreciază pasiunea pentru cursele de maraton?
Radu Roman: Familia m-a sprijinit moral, dar și financiar, înțelegându-mi hobby-ul, acceptând programele prelungite de antrenament și deplasările la competiții.

Salut, Sighet!: Știm că ești prieten bun cu celebrul fotograf Miya Kosei. Nu te-ai gândit la o participare sigheteană la maratonul de la Tokyo și la un fotoreportaj pe care să ți-l dedice Miya Kosei?
Radu Roman: Cum am mai spus, fiecare finish reprezintă pentru mine un început, sper ca finishul din Oman (Asia Mijlocie) să mă aducă mai aproape de un posibil maraton nipon (Tokyo sau Nara).

Salut, Sighet!: Ce iubești/preferi: muntele, deșertul sau marea?
Radu Roman: Iubesc răsăritul soarelui și briza mării, ozonul de pe crestele munților, dar și nisipul fierbinte.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu! Noi, „Salut, Sighet!”, te vom susține și te vom sprijini după puterile noastre! Îți dorim mult, mult succes, sperăm să-ți găsești sponsori puternici și… ne gândim să transmitem fotoreportaje din fiecare zi a competiției din Oman!
Radu Roman: „Salut, Sighet!” vă mulțumesc pentru ocazia acordată de a-mi face cunoscută povestea și promit sponsorilor să ne regăsim în cadrul fotoreportajelor dumneavoastră din fiecare etapă a competiției.

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

În arealul localităţii Remeţi, pe Vârful Bradului, la înălţimea de 943 m de la nivelul mării, încă mai există o bornă de hotar care delimita frontiera dintre România şi Cehoslovacia, trasată după Unirea din 1918. Prezenţa acestei borne, fapt mai puţin cunoscut, confirmă că frontiera trecea prin acest loc şi că localitatea Remeţi făcea parte din Cehoslovacia.

Borna de hotar este un element istoric care, conservându-se de-a lungul timpului, a rămas un martor tăcut al acelor vremuri esenţiale pentru constituirea Statului Român Unitar.

Linia de frontieră a fost stabilită pe culmea înălţimilor la faţa locului de către experţi militari ai ambelor state vecine, prevalând interesele locale, istorice şi administrative. Deşi iniţial România a cerut ca frontiera să treacă dincolo de Tisa, unde existau importante comunităţi româneşti, în cele din urmă, datorită contextului politic intern, Maramureşul, în urma unei ‘’lovituri mortale’’, cum scria Alexandru Filipaşcu în lucrarea ‘’Istoria Maramureşului’’, a fost redus la o treime şi a devenit un judeţ deficitar.

Zona în care se află amplasată borna de frontieră este puternic încărcată de legende potrivit cărora din acest punct ar fi existat căi de comunicaţii pe sub râul Tisa. Acest aspect va fi abordat de către noi în cadrul unui viitor amplu material.

Liviu Şiman

Foto: Timur Chiş

– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi