Prea mult ocupaţi cu mărunţişurile zilei, trecem pe lângă două busturi aşezate la stânga şi la dreapta de intrarea bisericii greco-catolice din Sighetu Marmaţiei fără a ne gândi că dacă n-am fi avut oameni ca cei reprezentaţi acolo, istoria noastră ar fi fost alta, ţara ar fi arătat altfel, noi am fi fost şi mai fără de speranţă faţă de cum suntem azi. Tit Bud şi Victor Mihályi de Apşa – pentru că despre ei  este momentul să ne aducem aminte – au luptat pentru neamul nostru şi rândurile care urmează sunt dedicate memoriei lor, cu preţuire pentru modul cum şi-au construit viaţa.

Am găsit informaţii interesante pe https://adt.arcanum.com, despre subiectul pe care vreau să-l abordez aici. Presa vremilor trecute a vorbit mult despre cele două personalităţi.

Despre Tit Bud, „vrednicul vicar al Maramureşului”.

În „Ilustraţiunea Română” din anul 1937 apărea articolul: „În 1871, românii ardeleni au înfiinţat o societate pentru strângerea fondurilor necesare creării unui teatru românesc. Societatea îşi ţinea adunările anuale în diferite oraşe din regiunile româneşti. Pentru anul 1882, la 7, 8, 9 August adunarea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru” era fixată la Sighetul Marmaţiei. La 26 Iulie, prefectul ungur comunică ministerului de interne teama că fruntaşii adunaţi acolo vor face agitaţii patriotice. Apoi, la 9 August 1882, cu adresa No.432, acelaş prefect dă relaţii asupra modului cum a decurs adunarea. Totul s’a desfăşurat în ordine. Numai la banchetul pentru familiile Mihali şi Tuca, preotul unit din Sigetag, Tit Bud, a spus, că nu e om cinstit cine nu urmează exemplul lor şi nu îndrăzneşte a se numi cu mândrie român. S’a ridicat atunci Vincenţiu Babeş, şi deşi se afla de faţă reprezentantul Budapestei, a avut nemaipomenita îndrăzneală să adăuge că nimeni nu trebue să se teamă de numele de daco-român”.

„Revista Fundaţiilor Regale” din ianuarie-martie 1934, sublinia în articolul „Societatea pentru crearea unui fond de teatru” din Sighet: „Prefectul accentuează că adunarea de la Sighet are o mare importanţă,fiindcă de aci înainte, va avea şi Maramureşul un partid, care se va numi pe faţă partid daco-român”.

Acum, în secolul XXI, ni se pare normal ca Maramureşul să fie plin de pomi fructiferi. Lucrurile n-au stat întotdeauna aşa, iar cel care a schimbat atitudinea maramureşenilor despre „pomărit” a fost Tit Bud.

În revista „Foaia poporului”din anul 1904, apărea  articolul „Folosul pomăritului”:  „Foile ungurești scriu, că Românii din comitatul Maramurășului fac venit foarte bun, an de an, din pomărit. Sânt mulț economi, cari pe un juger sau un juger și jumătate de grădină, plantată cu pomi nobili și bine îngrijiți, au venit de câte 1600—2000 coroane pe an. Şi prăsirea de pomi nu este de mult introdusă în Maramureş. Meritul introducerii pomăritului în popor este al vrednicului vicar al Maramureşului Tit Bud, care a întemeiat o şcoală minunată de pomărie şi ca un apostol a propoveduit lucrarea de pomărie între credincioşii sei, dăruind la mulţi altoi nobili. Astfel s’a răspândit pomăritul, care şi anul trecut a adus milioane de coroane poporului. Dacă aceasta, la îndemnul apostolic al dlui Tit Bud, s’a făcut în Maramureş, întrebăm, că nu s’ar putea face şi în alte părţi locuite de Români?”.

Ziarul „Curentul”, din august 1944, îl evoca sub alt aspect pe Tit Bud: „[…] a tipărit la Bucureşti poezii populare din Maramureş. În 1897 a tipărit Viaţa Sfinţilor, singura colecţie complectă de vieţi ale sfinţilor tipărită în biserica noastră, cu litere latine. S’au tipărit vieţi de sfinţi, dar colecţie care să cuprindă pe toţi sfinţii nu s’a tipărit din secolul al XVlII-lea, de când au început învăţaţii călugări de la Blaj, să tipărească cu slove vechi slavoneşti. Pe lângă cărţile pomenite Tit Bud a mai scris multe lucruri de suflet prin toate foile bisericeşti din vremea sa”.

Despre Victor Mihályi de Apșa, „bărbatul doririlor”, „cap al bisericei greco-catolice române din Transilvania şi Ungaria”.

Revista „ Familia” în  6.11.1894, publica articolul (l-am retranscris cu ortografia originală): „Cu o şcire care va umplé de bucurie toté inimele româneșci deschidem acuma colónele revistei  nóstre. Notiţa publicată de noi în nr. trecut s’a adeverit. Majestatea Sa a numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş pe bărbatul doririlor, pe ilustrul episcop de la Lugoş dr.Victor Mihályi de Apşa, care în sinodul electoral ţinut la Blaş în 1893 în dumineca Tomei, a obţinut cele mai multe voturi. Această numire se va publica ȡilele aceste şi in ȡiarul oficial, apoi vor urmá obicǐnuitele formalităţi, după cari se va ţiné instalaţiunea nou alesului şi numitului cap al bisericei gr. c. române din Transilvania şi Ungaria”.

Apoi, tot în revista „Familia”, „şcirea” continuă cu prezentarea CV-ul (cum pretenţios zicem noi azi), biografia (cum ziceam când preţuiam limba română) lui Victor Mihályi de Apşa:

„De o parte, dorind să contribuim şi noi la bucuria generală; de alta, pentru ca şi cu ocasiunea acésta să aducem omagiul nostru distinsului prelat, grăbim să ilustrăm pagina de frunte cu portretul său. Acesta îl înfăţoşază în timpul când a fost numit episcop la Lugoş, cu alurele unei tinereţi viguróse. În curȇnd şi anume la instalare vom publicá un portret nou, care ni-l va representá în etatea actuală. Deocamdată notăm numai următorele date biografice: S’a născut la 1841, 19 maiu, în comuna Iod în Maramureş; părintele seu a fost Gavril Mihályi de Apşa, fost vice-comite, deputat şi’n urmă jude la Curia regească din Budapesta. A studiat gimnasiul în Sighetul-Marmaţiei, Oradea-mare, Tȇrnavia şi Caşovia, iar cursul teologic la Roma. Reîntors în patrie la 1864, a fost numit prefect de studii la seminarul teologic din Gherla, de la 1865-69, totodată şi profesor de istoria şi dreptul bisericesc. Vancea, episcopul de atunci al Gherlei, ales şi numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş, duse pe tinerul Mihályi, la 1869, cu sine, în calitate de secretar mitropolitan, post ce ocupà până la 1884, când fu numit episcop la Lugoş, unde prin atitudinea-i corectă ş-a atras stima generală, care îl petrece și în scaunul mitropolitan”.

În revista „Familia” din 22 ianuarie 1895 apărea portretul mamei mitropolitului greco-catolic dr. Victor Mihályi de Apşa, Iulia Mihályi născută Man (1813—1881): „Mama noului mitropolit din Blaş, Iulia Mihályi de Apşa[…], al cărei portret decorază pagina aceasta, s’a născut la anul 1813 în comuna Sarasău, comitatul Maramureş”.

Revista „Familia”, pe 21 mai 1895, în comentariul despre „Instalarea mitropolitului Mihályi”: „Vineri […], mitropolitul dr. Victor Mihályi de Apşa a ţinut cea din urmă liturghie în Lugoş, la care au luat parte toţi românii de acolo, fără deosebire de confesiune. La sfârşit s-a luat remas bun cu lacrime în ochi. […] Sâmbătă la 25 mai, a pornit pe linia Arad-Teiuş spre Blaş, fiind întâmpinat la toate staţiunile […] dintre cari cea mai imposantă a fost cea dela Radna-Lipova, unde oratorul a fost de advocat dr. George Popescu. […] De la Teiuş şi până la Blaş, la toate staţiunile şi haltele a fost aclamat de mulţime de popor, în frunte cu preoţii. La Blaş a fost întâmpinat de vr’o zece mii de omeni cu cel mai mare enthusiasm”.

Desigur că „opoziţia” trebuia să-şi facă şi ea simţită prezenţa la emoţionantul traseu feroviar al lui Victor Mihályi de Apşa. „Telegraful Român” comenta: „Gherla. O tristă împregiurare este de remarcat și de astădată. Funcționarii dela tren în timpul vorbirilor de întâmpinare și în timpul răspunsurilor puneau mașinele dela trenuri în mișcare apărând astfel cu publicul aglomerat, încât putea să se întâmple și nenorociri. La Jibou, precum se spune, I. P. Sa era să rămână pe jos, dacă nu întrerupea vorbirea și alerga să se urce în tren”.

Mitropolitul s-a luptat pentru drepturile românilor. Citez un fragment din „Revista „Tribuna” din 17 martie 1988: „Unchiul meu Victor Mihályi, care era Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, a făcut trei drumuri la Viena pentru a interveni în vederea grațierii și eliberării memorandiștilor. De fiecare dată audiența la împărat i-a fost respinsă de primul ministru al imperiului…” (fragment din „Dialog cu fiica luptătorului și cărturarului patriot Ioan Mihályi de Apşa”)

În acelaşi registru, „Amicul Poporului” din 1901 consemna: „Ca archiepiscop I.P.S. Sa a ţinut două sinoade archidiecesane, la 1896 şi 1899, dintre cari cel din urmă este de o importanţă deosebită prin faptul, că acel sinod a luat o posiţie demnă şi hotărâtă în contra tendenţelor catolicilor maghiari din Ungaria de a contopi biserica română unită în organismul autonomic ce este proiectat pentru biserica catolică latină din Ungaria”.

Numele „cărturarului patriot” apare în revista „Transilvania” din 1915, în lista membrilor  „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”, alături de alte nume ilustre, din care nu pomenesc aici decât unul singur: Titu Maiorescu.

A fost un om de mare valoare, recunoscut de marii scriitori români care i-au fost contemporani. Drept urmare, numele său apare în numărul jubiliar (a XXV-a aniversare) al revistei „Familia” din 1890, alături de: George Bariţiu, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, B. P. Haşdeu, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Petre Dulfu, dr.Victor Babeş şi Iosif Vulcan.

Tit Bud şi Victor Mihalyi de Apşa, doi oameni extrem de importanţi pentru ţara noastră, care au avut legături cu Sighetul. Azi, trecem pe lângă busturile lor şi ni se pare normal ca ţara în care locuim să fie România şi slujbele religioase să fie ţinute în limba română. Să nu uităm că şi lor le datorăm aceste împliniri ale neamului.

Când treceţi pe langă busturile lor, aruncaţi-le o privire şi trimiteţi-le un gând bun! Cei doi despre care am scris aici au contribuit la făurirea istoriei noastre!

Foto & text: Horia Picu

Deși a luat ființă de curând, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a reușit să concretizeze aproape toate proiectele asumate: un pliant dedicat Episcopilor Martiri și difuzat cu ocazia vizitei papale din anul 2019; o ediție revăzută și îmbunătățită a Novenei „Pelerinaj spiritual la Lourdes” a preotului-poet Emil-Alexandru Micle; realizarea unei plăci comemorative cuprinzând numele profesorilor și elevilor de la Liceul „Dragoș – Vodă” întemnițați în timpul regimului comunist; realizarea unei ediții aniversare – 175 de ani de la naștere – cu scrierile istorice ale vicarului – cărturar Tit Bud, apărută în decembrie 2021, o carte de excepție și de mare importanță pentru istoria bisericii Maramureșului.

Din cauza fondurilor bănești insuficiente însă, cel mai ambițios proiect, bustul lui Tit Bud, n-a putut fi încă realizat și așezat în fața Bisericii Greco-Catolice (cea nouă), așa cum s-a dorit, dar executarea este în derulare și dezvelirea monumentului este programată în jurul datei de 15 august a.c., când se vor împlini 105 ani de la moartea vicarului. Contractul s-a semnat cu Filiala Maramureș a Uniunii Artiștilor Plastici, iar execuția lucrării – bustul din marmură albă pe un soclu de andezit masiv – a fost atribuită sculptorului băimărean Marcel Stanciu.

APELĂM așadar la iubitorii de artă, de istorie, de cultură și spiritualitate maramureșană, din Sighet și de pretutindeni, să contribuie la realizarea acestui proiect menit să cinstească memoria unui bărbat, care a slujit Maramureșul de la altarul bisericii și de la masa de scris timp de o jumătate de veac și sub oblăduirea căruia s-au ridicat aici zeci de biserici și școli confesionale românești; a fost un adevărat stâlp de rezistență al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român și al Reuniunii învățătorilor, a făcut gazetărie și a cules și publicat folclor, a scris și a publicat 15 cărți. Tit Bud, omul despre care Nicolae Iorga a scris în 1906, după ce a vizitat Maramureșul, că „impune prin statura sa de uriaș, prin frumusețea bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa, a scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică”, merită să-i ridicăm un modest monument, în preajma căruia să putem așeza din când în când florile recunoștinței noastre.

Sponsorii generoși, care vor contribui cu sume mai importante, vor primi câte un exemplar din volumul cu scrierile istorice ale lui Tit Bud.
Mulțumim anticipat tuturor celor care vor contribui, indiferent de sumă.
Conturile asociației: RO64RNCB0185168922070001 (în lei); RO37RNCB0185168922070002 (în euro)

Asociația „Firul Vieții” Sighet
str. Dr. Mihai Marina, 7/A, Sighetu Marmației
firulvieții@yahoo.com

Persoane de contact:
Ioan Ardeleanu-Pruncu, președinte, tel.0742 126 567;
Ion Mariș, responsabil proiect, tel.0745 428 769

„Născut dintr-un neam de vechi săteni liberi (Tit Bud n.n.) a ajuns preot în Maramureșul său. Astăzi, când este căpetenia celorlalți preoți, a celor 50 de parohii din acest comitat, impune prin statura sa de uriaș, prin forța bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa. A scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică. De la acest bărbat puternic și harnic se așteaptă mult pentru trezirea conștiinței naționale adormite aici.” A scris Nicolae Iorga în cartea sa „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, după ce a vizitat Maramureșul și l-a cunoscut pe Tit Bud.

În cartea „Folcloristica Maramureșului”(București, 1970), Dumitru Pop scria: „…în Maramureș, Tit Bud a desfășurat o vastă activitate socială și culturală, care îl ridică în rândul celor mai de seamă cărturari pe care i-a dat în cursul timpului această provincie.”

De curând, istoricul Marius Câmpeanu afirma că Tit Bud „a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile”*(„Vicarul Tit Bud. Omagiu la centenarul morții sale”, în „Țara Bârsei”, 2017, Brașov.)

Iată (doar) trei citate, selectate din trei personalități aparținând unor generații total diferite și care certifică indiscutabila valoare a vicarului-cărturar. Adăugăm și noi câteva argumente:
– În „Enciclopedia Română” a lui Constantin Diaconovici (Sibiu, 1898), Tit Bud – unicul reprezentant al Maramureșului – figurează și între „Autorii Enciclopediei”- academicieni și mari personalități ale culturii și științei românești – și în interiorul acesteia (vol. I, pg. 619);
– Se găsește menționat și în „Analele Academiei Române”, tom. 35, pg. 252-253, București, 1913;
– În „Bibliografia românească modernă pe anii 1831-1918”, scoasă de Academia Română în 1920, la pg. 491-492, aceluiași Tit Bud i s-a acordat un spațiu de peste două coloane, în care îi sunt evidențiate meritele cărturărești și nu numai;
– Nici un alt cărturar maramureșan nu avea înainte de Marea Unire o atât de vastă și de diversă operă tipărită în 15 cărți.

***

Coborând dintr-o familie nobilă, considerată întemeietoare a satului Budești, Titu, a venit pe lume în seara de Crăciun a anului 1846, când pruncii colindau la fereastra casei parohiale din Sat-Șugatag, unde tatăl său, Ioan Bud era, de câțiva ani, preot. Tainele scris-cetitului le-a deslușit înainte de vreme la școala confesională din curtea bisericii, cu dascălul Dumitru Moldovanu, adus de tatăl său din Ardeal, dar primele trei clase le-a făcut la școala catolică ungurească din Sighet, iar cea de a patra la școala nemțească din Vișeul de Sus și astfel, temelia celor trei limbi necesare unui tânăr român din Imperiu, dornic de a face carieră, era așezată. În anii imediat următori și-a însușit și limbile: latina, franceza și slavona în varianta ruteană. Primele clase gimnaziale le-a făcut la Ungvar (acum Ujhorod), iar ultimele două la Liceul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde, cele mai mari probleme le-a avut cu lumba română, pe care aproape că o uitase după atâția ani de străinătate. Era drama tinerilor români din imperiul bicefal, obligați să crească și să se formeze intelectual în limbi și culturi străine. Termină liceul cu bune rezultate și, cu ajutorul unei burse de studii, pe care i-a acordat-o Episcopul Catolic Iosif Perger, fratele mamei sale, urmează studiile teologice, începute la Ungvar și terminate la Gherla.

În 1869 s-a căsătorit cu Cecilia Szabo, fiica parohului din Gherța Mică, și a fost sfințit ca preot, la Blaj, de către Mitropolitul Ioan Vancea, care îl îndrăgise când era Episcop de Gherla, iar Tit Bud era studentul său preferat și de mare ajutor în treburile eparhiale.

În 1870 a fost numit capelan la Ieud, avându-l ca superior pe cunoscutul preot și cărturar, Laurențiu Mihalyi, poet și folclorist, membru fondator al Societății de lectură „Dragoșiana” și al Reuniunii învățătorilor. De cei trei ani petrecuți la Ieud se leagă începutul fecundei sale cariere într-ale scrisului, i se naște dragostea pentru folclor și tot atunci s-au petrecut și primele contacte cu freamătul cultural-patriotic de la Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș. Aici, la Ieud, a tradus din limba franceză romanul lui Adrien Gabrielly, publicat în Suplimentul literar al revistei Familia (Pesta, 1872), a început elaborarea lucrării „Catechese pentru pruncii școlari din școalele elementare poporale”, a cărei lipsă a constatat-o chiar atunci, în activitatea sa de capelan și docinte și tot aici a cules și a publicat în Familia, „Doine și hori poporale din Maramureș”, marcând începutul activității sale de pasionat culegător de folclor.

În 1873, Mihail Pavel, Vicarul Maramureșului, fiind numit Episcop al Gherlei, l-a luat cu el și pe tânărul capelan de la Ieud, pe care îl cunoștea și-l prețuia și care apoi, timp de șapte ani, a fost: secretar episcopal, vicenotar și asesor consistorial, contabil al oficiului, econom al fondurilor și al curții episcopale. Și, pentru a dovedi că nu în van se spunea despre el, că are o uriașă putere de muncă, a găsit timp să citească, să scrie și să tipărească primele sale cărți importante: „Catechese”-le începute la Ieud, 227 pag., „Concordanția biblica reale”, tipărită în două volume, 760 pag., prima de acest gen din literatura noastră, o lucrare de mare ajutor preoților și învățătorilor, în care sunt grupate versetele Bibliei, în ordine alfabetică, pe temele morale cele mai importante, „Cuvântări funebrale și iertățiuni”, în două volume, dar și „Viața Preacuratei Vergure Maria”.

În august 1880, Mihail Pavel a fost numit Episcop de Oradea. Câteva luni mai târziu, aflând că parohia din Sat-Șugatag este vacantă, Tit Bud a cerut insistent să se întoarcă în Maramureșul obârșiei sale, și spre sfârșitul aceluiaș an era acolo, în casa parohială acoperită cu paie, în care se născuse și-și începea rodnica și roditoarea muncă în slujba Maramureșului, pe care l-a iubit din tot sufletul, și a Bisericii Greco-Catolice de aici, pe care a slujit-o cu credință, până la jertfa propriei vieți.

La scurt timp după instalare, a fost numit protopop-onorar al tractului Mara și revizor diecezan, iar din 1887 până în 1917 a fost vicar general al Maramureșului, având în grijă 50 de parohii, cu tot cu cele de peste Tisa. În timpul vicariatului său au fost ridicate 12 biserici de piatră și clădirile trainice ale Mănăstirii Moiseiului, (unde era doar o bisericuță de lemn) și au fost construite sau reconstruite 22 de școli confesionale.

În toți acești ani, Tit Bud a avut și alte atribuțiuni și funcții de răspundere, nici una plătită. Astfel, în 1887, ca vicar, a preluat și conducerea „Reuniunii învățătorilor greco-catolici români din Maramureș”, i-a refăcut Statutele și, timp de trei decenii, a fost prezent la Adunările generale ale acesteia, pe care le organiza de fiecare dată la altă școală, cu o lecție deschisă urmată de discuții, cu referate pe teme de interes profesional și încheiate cu înmânarea unor premii în bani pentru dascălul cu cele mai bune rezultate în organizarea unor pepiniere școlare de pomi fructiferi, dar și pentru cel care a altoit cei mai mulți pomi în livezile sătenilor, a organizat cel mai bun cor școlar sau sătesc, ori a procurat cele mai multe cărți de citit pentru poporeni. Și de cele mai multe ori aceste premii erau din banii vicarului. Dar bunul vicar nu uita și să le atragă atenția asupra importantei misiuni pe care o au în comunitate: „Docenții sunt luminătorii poporului și ca atare au datorința sfântă a promova cultura și bunăstarea poporului, atât în școală cât și în afara ei”. Se străduia mereu să aducă manuale școlare și publicații românești, a inițiat la nivelul vicariatului un depozit de manuale și o bibliotecă și nu contenea să-i îndemne pe dascăli: „Nu veți putea face mai mare serviciu poporului decât îndemnarea lui la cetit și la scris, căci trebuie să facem toate cele posibile pentru înaintarea învățământului și deșteptarea poporului, știind prea bine cumcă, a cui este școala, a celuia este și poporul”. Dar atrăgea atenția și preotului, care era și directorul școlii din parohia sa: „Să urmărești ca docintele să-și facă datoria, dar să fie și remunerat la timp, să tratezi cu el ca un părinte bun, care știe a prețui osteneala cea mare și serviciul cel greu care îl face acesta. Să te folosești de toate mijloacele iertate pentru ca școala să fie frecventată de toți elevii obligați a frecventa, să te îngrijești de starea sanitară a elevilor, să vină spălați, pieptănați și curați”. Grija permanentă și dragostea părintească pe care vicarul Tit Bud a purtat-o școlii și slujitorilor ei a rămas ca cea mai luminoasă față a activității sale dinafara altarului slujirii lui Dumnezeu, căci Biserica și Școala au fost altarele la care a slujit cu credință totală întreaga sa viață.

Îndată ce s-a instalat la Sat-Șugatag, s-a înregimentat și în rândurile membrilor Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. În 1882, când Societatea pentru teatru românesc și-a ținut Adunarea generală la Sighet, tânărul preot era în comitetul de organizare al importantei manifestări patriotice. În 1885 a fost ales notar al Asociațiunii, iar din 1887, fiind numit vicar, a devenit vicepreședinte. După moartea lui Petru Mihalyi (1914) până la moartea sa (1917) a fost președintele acesteia. Aici, timp de aproape patru decenii, a depus Tit Bud cea mai rodnică activitate obștească, obținând o serie de rezultate de mare importanță. Cel mai grăitor exemplu este Convictul (internatul) „Sfântul Vasile cel Mare”, al cărui conducător nemijlocit a fost vreme de trei decenii și de găzduirea căruia s-au bucurat sute de prunci din satele Maramureșului, care învățau în școlile ungurești din Sighet. Aici își petreceau tot restul timpului, își pregăteau lecțiile, supravegheați și ajutați de pedagogi români, și participau la diverse activități, menite să creeze atmosfera necesară dezvoltării în substanța limbii și culturii românești. Lui îi datorăm și redactarea broșurii „Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramurăș. 1860-1905”, apărută în 1906, fără de care informațiile despre activitatea acesteia ar fi astăzi extrem de puține și de imprecise. Dar deosebit de importante, în primul rând pentru Maramureș, sunt lucrările sale de istorie bisericească: 1.„Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș” (Gherla, 1891), 2.„Însemnări și date despre înființarea parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului” (Gherla, 1905), 3.„Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mânăstirile române din Maramureș, din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911), dar și 4. „Istoria comunei Sat-Șugatag”, un manuscris considerat pierdut, descoperit recent. Prin aceste lucrări, Tit Bud a realizat, pentru prima dată la noi, o adevărată cercetare monografică a tuturor așezămintelor religioase din vechiul Maramureș și a slujitorilor acestora „de la vlădică până la opincă”, adică de la episcopi, până la cei mai umili slujitori ai acestora, aducând-o până în zilele sale. Din păcate, lucrările respective se mai găsesc doar la fondul de carte veche al marilor biblioteci și la câțiva colecționari privați.

Ajuns, în 1887, Vicar al Maramureșului, Tit Bud a reușit să obțină un loc pentru biserică, în 1890 a fost pusă piatra de temelie, iar în 1892 clădirea noii biserici era sfințită la hramul „Adormirii Preacuratei Fecioare Maria”. La scurt timp, lângă ea au fost ridicate alte clădiri necesare vicariatului și protopopiatului, iar în anul 1900, în curtea bisericii au fost date în folosință clădirea primei școli primare românești și locuința învățătorului. Și astfel: „Cuprinzând (ocupând n.n.) parohia Sigetului, dorința mea cea mai fierbinte a fost a înființa o școală română” s-a împlinit.

În ziua de 18 august, 1917 a fost chemat la biserică. Primise, începând din primăvară, câteva ordine scrise să predea clopotele bisericii, dar a tot amânat executarea. De data aceasta au venit reprezentanții armatei și ai autorităților locale cu un nou ordin în mână. Războiul încă nu se terminase și armata imperială avea nevoioe de tunuri. A deschischis biserica și, trecut pe partea cealaltă a străzii, asista indignat și neputincios cum bisericii pe care o ridicase cu atâta trudă îi era zmulsă limba cea frumos cântătoare… Clopotul cel mare, desprins de la locul său, a fost aruncat din turn și, ajuns pe caldarâmul pavat din fața bisericii, s-a făcut bucăți. Un vaiet prelung și tânguitor s-a auzit până departe. În clipa aceea s-a prăvălit și bătrânul vicar, ca un stejar singuratic lovit de trăznet. Avea 71 de ani și era „un munte de om!”. A doua zi a trecut la Domnul. Așa cum a dorit, slujba religioasă a fost oficiată doar de capelanul său, deși înalte fețe bisericești și protopopii vicariatului au fost de față cu zecile, iar la cap i-a fost așezată o cruce masivă de stejar, ce dăinuie până în ziua de azi (Cimitirul Central din Sighet n.n.), ca un martor tăcut al trecerii sale prin această lume, dar și ca un semn care ne obligă la neuitare.

***

După desființarea Bisericii Greco-Catolice (1948, 1 decembrie), nu s-a mai scris nimic despre Tit Bud. Numele său trebuia uitat odată cu biserica pe care a slujit-o. Întâiul care l-a reamintit, într-un articol publicat în 1968, în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare, a fost învățătorul ziarist Ioan Berinde. Au urmat: Dumitru Pop, de la Cluj, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea și Iordan Datcu de la București, amintindu-l cu toții doar ca folclorist. Toate scrierile sale și toată activitatea sa ca ierarh greco-catolic trebuiau ținute sub obroc.

Împlinindu-se de curând 175 de ani de la nașterea sa, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a realizat un volum omagial, în care a cuprins scrierile sale istorice, care mai pot fi găsite doar în fondurile de carte veche ale câtorva mari biblioteci și la câțiva colecționari și și-a propus, ca pentru anul 2022, 15 august, când se împlinesc 105 ani de la moartea sa, să-i ridice în fața noii Biserici Greco-Catolice din Sighet un monument, care să-i eternizeze memoria.

Prof. Ioan Ardeelanu – Pruncu

La Biserica Greco – Catolică „Cristos Rege” din Sighetu Marmației (Parohia Greco – Catolică Sighetu Marmației) a avut loc duminică, 12 decembrie 2021, de la orele 19:00, un minunat concert de colinde susținut de Corala Surorilor Congregației Maicii Domnului (dirijor Sr. Dominica) și Corul Parohiei Greco-Catolice „Cristos Rege” din Sighetu Marmației (dirijor prof. Rodica Gheorghiu).

Un moment aparte, în cadrul concertului, l-a constituit lansarea volumului „Tit Bud – Scrieri istorice”, volum aniversar (care marchează 175 de ani de la nașterea fostului vicar al Maramureșului), ediție apărută la Editura „Valea Verde” sub îngrijirea profesorului loan Ardeleanu-Pruncu.

La concert a participat și Episcopul Greco – Catolic de Maramureș, Vasile Bizău, preoți paroh și preoți din Sighet și împrejurimi dar și un numeros public. Gazda și „moderatorul” Concertului a fost preotul paroh Vasile Florea.

Mai jos vă prezentăm înregistrarea video (secvențe) de la Concertul de Colinde de Crăciun.

Foto, text & video: Ion Mariș  

Filosoful român Acad. Alexandru Surdu este un împătimit al Maramureșului. A descoperit această Țară mai întâi prin intermediul prietenilor săi, ambasadorul Ion Bălin și Acad. Valentin Ionel Vlad, fost președinte al Academiei Române, iar mai apoi și prin alți intelectuali originari din Maramureș. Apoi Acad. Alexandru Surdu a creat o Școală doctorală la Baia Mare, a venit frecvent în Maramureș și a fost fermentul unor evenimente academice de mare anvergură derulate aici, încât a părut ceva firesc ca să i se confere în timp titlul de cetățean de onoare al mai multor localități, precum și al județului Maramureș. De fiecare dată – fie că s-a aflat la Săliște, Dragomirești, Giulești sau Petrova – filosoful nostru și-a notat impresiile și reflecțiile, acestea constituind substanța unei cărți publicate recent, intitulată Ordinul Cavalerilor Marmațieni (Ed. Ardealul, Târgu Mureș, 2020).

De notat că, atunci când se referă la Maramureș și la maramureșeni, Acad. Alexandru Surdu preferă să folosească termenii mai vechi, de „Marmația” și respectiv „marmațieni”, ultimul poate uitat azi ca noțiune colectivă, dar în uz în documentele locale românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vicarul Maramureșului Tit Bud de exemplu își adresa „Circularele” sale către preoții „marmațieni”, nu maramureșeni.

Cele patrusprezece eseuri din cartea domnului Acad. Alexandru Surdu se referă cu precădere, așa cum se vede și din titlu, la Ordinul „Bogdan – Dragoș” al nobililor români din Maramureș. Asociația „Bogdan – Dragoș” a urmașilor familiilor nobile române din Maramureș a fost înființată în anul 2015, din inițiativa fostului președinte al Academiei Române, regretatul acad. Ionel-Valentin Vlad, originar din Maramureș. Această inițiativă a fost preluată și dusă mai departe de către vicepreședintele Academiei Române Acad. Alexandru Surdu, care este și Președintele de onoare al Asociației. Considerăm că, aici, ar trebui să răspundem la întrebarea: de ce este necesară în prezent o astfel de Asociație?

În primul rând, este evident că Uniunea Europeană de azi este condusă la vedere de către birocrați obscuri și mediocri, numiți iar nu aleși, prizonieri mentali ai ceea ce se numește „political correctness”, nu de personalități politice puternice, exponente ale unor valori naționale și ale unor tradiții europene comune ale tuturor națiunilor care alcătuiesc Europa propriu-zisă. De aceea, există azi o nevoie reală de a ne întoarce (în plan imaginar desigur) spre Evul Mediu, spre unele valori comune anterioare apariției constelațiilor de valori naționale moderne, iar una dintre aceste valori comune medievale ar fi nobilitatea, caracterul nobil al elitelor conducătoare.
Multe personalități contemporane ridicate dintre diferitele popoare ale Europei își caută azi ascendențe nobiliare medievale, cu un sentiment justificat de mândrie, ca pe veritabile rădăcini identitare. Iar din acest punct de vedere noi, românii maramureșeni, nu suntem cu nimic mai prejos. Și noi avem o mulțime de familii nobile, recunoscute ca atare încă din timpurile vechi, din veacurile XIV – XV, recunoaștere făcută prin diplome nobiliare emise de către regii din dinastia de Anjou, mărturie în acest sens stând între altele prețioasa colecție de Diplome publicată de către Ioan Mihalyi la începutul secolului trecut.
O Asociație de acest fel are drept obiective precum: cunoașterea și aprofundarea istoriei medievale a Maramureșului, respectiv a Diplomelor Maramureșene, susținerea unei confrerii nobiliare bazată pe cultura nobililor români maramureșeni din Evul Mediu, educarea membrilor săi în spiritul valorilor nobiliare maramureșene, a onestității, a respectării cuvântului dat și a sacrificiului de sine pentru țară și pentru credință, realizarea unor publicații periodice referitoare la familiile nobile române etc. Trebuie avut în vedere că, la început de secol al XIV-lea, se știa că nobilii români din Maramureș erau mai vechi pe acest teritoriu decât locuitorii maghiari și că ei stăpâneau un număr de optzeci și patru de sate, în timp ce Regalitatea maghiară a înființat ulterior în Maramureș doar cinci localități, numite „orașe de oaspeți regali” (Hust, Vișc, Teceu, Câmpulung și Sighet). Apreciem că este cazul ca acest lucru să se cunoască documentat și ca nobilitatea românilor maramureșeni să fie acceptată alături de familiile de origine nobilă aparținând altor naționalități, de familiile nobile europene în genere.

În prezent Asociația „Bogdan-Dragoș”, în baza căreia ființează și Ordinul Cavalerilor Marmațieni, are o serie de participări notabile la multe activități de ordin cultural și academic, este implicată în organizarea de simpozioane, în editarea de reviste, în susținerea construirii unei biserici noi la Mănăstirea Dragomirești sau în ridicarea unei Cruci metalice de dimensiuni impresionante, luminată pe timp de noapte pe un deal din apropierea orașului Săliștea de Sus, un veritabil monument comparabil cu binecunoscuta Cruce a eroilor de pe Muntele Caraiman – toate acestea și multe altele fiind consemnate cu puternică dăruire afectivă în cartea de față a Acad. Alexandru Surdu, o veritabilă monografie a Ordinului de la înființare până în prezent. Scrisă de un om care (se vede clar din texte) iubește profund vechea Țară a Marmației, o Țară în care autorul mărturisește că și-a aflat partea sa de cer.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Istoria Sighetului este una singură, drept pentru care trebuie făcute câteva precizări:

1. Pe locul farmaciei „Manna” din centrul oraşului (P-ţa Libertăţii colţ cu str. A. Mureşanu) s-a ridicat în anul 1772 capela romano-catolică „Bunul Păstor”, pe un teren donat de către episcopul Transilvaniei (originar din Sighet) Sigismund Stoica, capelă ce a devenit apoi nu prima tipografie, ci întâia biserică românească din Sighet. Românii şi ucrainienii din oraş au avut o parohie comună între anii 1723-1871, an când s-au separat, biserica lor fiind cea ucraineană de azi (iniţial de lemn, adusă de la Săcel prin 1746, iar apoi de piatră, sfinţită în anul 1808). Dovezi clare ale amplasamentului capelei sunt hărţile din anii 1783 şi 1836, pe care clădirea este marcată precis. Aceasta apare şi în gravura oraşului din anul 1864 (foto). 

Tit Bud spune: „a fost anume în piaţa Sigetului o capelă romano-catolică, posesiunea episcopatului din Satmare. Vicariul Pavel a recurs la episcopul din Satmare şi acela a conces cum că românii să folosească aceia capelă până ce îşi vor zidi sieşi biserică.” Iar la pagina 11: „Parochia română s-a stradat românilor în 9 Juliu 1871 şi în 1 August 1871 în ziua S. Profet Ilie s-a servit în capela românilor liturgie solemnă” („Însemnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr.cat. române din Sigetul Maramureşului”, Gherla, 1905, p. 10-11).

Apoi, în anul 1892, s-a sfinţit biserica nouă de pe str. Dragoş Vodă („biserica lui Popa Man” cum este azi cunoscută) şi românii s-au mutat acolo. Fosta capelă din Piaţă a fost deconsacrată, clădirea fiind lărgită şi etajată şi devenind spaţiu comercial şi de locuit, destinaţie păstrată până azi. De altfel, deasupra faţadei se află un arc în stuc, care reprezintă chiar rama acoperişului capelei „Bunul Păstor”, care a fost înglobată în noua clădire şi nu demolată complet.

Ioan Mihalyi de Apşa spune (în „Diplome maramureşene…”, Sighet, 1900, p. 255) că, din familia nobilă Stoica de Crişăneşti provin episcopul ortodox Iosif Stoica (canonizat apoi sub numele Sf. Iosif Mărturisitorul, n.n.), vicecomitele Ladislau Stoica care s-a bătut cu tătarii în 1717 şi ai cărui fii au fost făcuţi baroni în 1749 şi „episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Sigismund Stoica, care a fondat xenodochiul (azilul de bătrâni, n.n.) din Sighet la anul 1761 şi a zidit tot acolo capella romano-catolică dedicată Pastorelui celui Bun” în 1772.

2. Conform datelor subsemnatului (publicate în „Sighetul Marmaţiei. Ghid cultural-turistic”, ed. Echim, Sighet, 2007 şi în „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism”, ed. Valea Verde, Sighet, 2012), tiparul este atestat la Sighet încă în secolul al XVIII-lea.

Astfel, o menţiune a tiparului o avem din luna iulie a anului 1774, de când datează urbariile în limba română cu caractere chirilice (imagine) ale lui Ion Dunca din Glod şi Ion Plohod din Dragomireşti, „tipărite aproape sigur într-o tipografie din Sighetu Marmaţiei” (cf. celui care le-a aflat în arhive: Ion. M. Bota, în „Contribuţii la istoria învăţământului românesc în nord-vestul Transilvaniei”, din „Marmaţia”, IV, Baia Mare, 1978, p. 100).

În arhivele comitatului se păstrează privilegiile tipografilor din anii 1788-1792 stabilite de congregaţia Maramureşului, de aici rezultând cert că în acea vreme aici exista cel puţin o tipografie! (Joódy Pál, „Scurtă prezentare a arhivei fostului judeţ Maramureş”, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1958, p. 265-271).

Mai ştim că Virág György Jáczint a tipărit în 1786 la Sighet („Szigeten Máramarosbann”) lucrarea „Pásztor ének Tokody György urnak, n. Bihar vármegye második v. ispányjának mikor a n.-váradi megyébenn az oskolák második igazgatójává tétettnék”. În 1799, într-o tipografie sigheteană al cărui nume nu-l cunoaştem, se tipăreşte „Oda in sepultura spectabolis…Stephanis Pogány de Cséb scripta in gymnasio Scholarum Piarum Szigethi”, iar în 1805 (şi nu în 1806), Anton Gottlieb („Typ. Gottlieb”) tipăreşte în oraş („Szigethi in Hungarorum Marmatia”) o primă cărticică, „Oratio de rebus, ad incrementum humanorum morum, et studiorum in Regio Scholarum Piarum Gymnasio Szigethiensi per decursum anni scholastici 1804. praeclare, et utiliter gestis, quam … publice dixit Innocentius Simonchicz”.

În loc de concluzii, în încercarea de a stabili adevărul istoric, susţinem că:

1. Farmacia „Manna” de azi se află pe amplasamentul capelei „Bunul Păstor”, ridicată în anul 1772, acolo unde a funcţionat – între anii 1871-1892- prima biserică românească din Sighet, lucru care ar merita marcat printr-o placă memorială.
2. Tiparul la Sighet nu a apărut în 1806, ci în secolul XVIII, nu ştim sigur când anume  (arhivele maramureşene deţin „vagoane” de documente care aşteaptă să fie cercetate).

Credem că dovezile de mai sus sunt suficiente pentru a contesta afirmaţiile recent apărute în presă, conform cărora, în decembrie 2016 s-ar fi aniversat 210 ani de la deschiderea primei tipografii din Sighet (în 1806), tiparniţă ce s-ar fi aflat pe locul farmaciei „Manna” de azi.

Sigur, este posibil ca tipografia lui Gottlieb să se fi aflat pe aceeaşi parcelă de  teren donată bisericii catolice de către episcopul Sigismund Stoica şi care se întindea paralel cu strada A. Mureşanu, cuprinzând capela amintită, azilul de bătrâni, hanul „Kiss Pipa” şi alte clădiri. Dar, tipografia n-a putut fi instalată pe locul farmaciei „Manna”, deoarece acolo se afla deja capela „Bunul Păstor”.
   

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă articol: AICI