ÎNTRE DOUĂ LUMI – prețul nevăzut al emigrării (autor, Adriana Csurka)
Scriu aceste rânduri nu ca un observator din afară, ci ca un om care trăiește această realitate în fiecare zi.
De aproape un sfert de secol trăiesc în Italia. Acolo muncesc, acolo mi-am construit o viață și am învățat să respect o altă cultură, o altă limbă și alte reguli. Dar, în tot acest timp, nu am încetat niciodată să iubesc România și să mă întorc acasă ori de câte ori am avut ocazia.
Nu scriu aceste rânduri pentru a judeca diaspora. Eu fac parte din ea. Și nu le scriu nici pentru a-i judeca pe cei rămași acasă.
Le scriu pentru că, în toți acești ani, am avut privilegiul și, uneori, durerea de a privi ambele lumi. Am văzut sacrificiile celor plecați, dar și greutățile celor rămași. Am înțeles că fiecare poartă propriile răni și că, de prea multe ori, ajungem să ne judecăm unii pe alții fără să ne cunoaștem cu adevărat povestea.
Poate că tocmai de aceea simt nevoia acestei reflecții.
Există un moment pe care fiecare român plecat în străinătate îl așteaptă cu sufletul la gură… Momentul în care își închide ușa casei, urcă în mașină sau în avion și pornește spre România.
Spunem simplu: „Merg acasă.”
Câtă emoție încape în aceste două cuvinte! Ele nu înseamnă doar o destinație pe hartă. Înseamnă nostalgia copilăriei, vocea părinților, ulița pe care ai învățat să mergi, râul în care ai făcut baie, banca din parc unde ai visat la viitor. Înseamnă rădăcinile tale.
Pentru noi, cei plecați, concediul nu este doar o vacanță. Este întâlnirea cu o parte din sufletul pe care am fost nevoiți să-l lăsăm în urmă.
De aceea plecăm cu mașinile încărcate până la refuz. Nu doar cu bagaje și cadouri, ci și cu dor. Un dor adunat în luni întregi de muncă, în sărbători petrecute departe de familie, în aniversări urmărite printr-un ecran de telefon și în îmbrățișări amânate ani la rând.
Și totuși…
În ultimii ani am observat că întoarcerea acasă nu mai este întotdeauna atât de simplă.
Cu mulți ani în urmă, cineva mi-a spus o frază pe care n-am putut să o uit niciodată: „Abia așteptăm să plecați înapoi la sfârșitul verii, că prea aveți pretenții.”
M-au durut acele cuvinte. La început m-am revoltat.
Cum adică, „noi”? Noi, cei care muncim zece sau douăsprezece ore pe zi? Noi, cei care am lipsit de la mesele de Crăciun, de la botezurile nepoților, de la înmormântările celor dragi? Noi, cei care am învățat o limbă nouă, alte reguli și alte obiceiuri doar pentru a putea construi un viitor mai bun?
Mi s-a părut o nedreptate.
Dar timpul are darul de a ne obliga să privim lucrurile din mai multe unghiuri.
Și am înțeles că omul acela nu vorbea despre toți emigranții. Vorbea despre un comportament care există și pe care nu avem voie să-l ignorăm.
Pentru că, din păcate, există și printre noi oameni care, odată întorși acasă, simt nevoia să demonstreze că au reușit.
Nu tuturor, desigur.
Dar suficient de mulți încât să lase o imagine greșită despre întreaga diasporă.
În fiecare vară, orașele și satele României se umplu de mașini puternice, cu numere de Italia, Germania, Spania sau Franța. Unele sunt cumpărate prin muncă cinstită și prin sacrificii uriașe. Dar există și situații în care aparențele costă mai mult decât își permit oamenii.
Am cunoscut persoane care au făcut credite sau au scos bani din bancă doar pentru a veni două săptămâni acasă „cum trebuie”. Restaurante scumpe, haine de firmă, telefoane afișate ostentativ, bancnote aruncate pe masă, dorința de a impresiona pe toată lumea.
Și m-am întrebat de multe ori: Pe cine încercăm, de fapt, să convingem? Pe ceilalți sau pe noi înșine?
Adevărata valoare nu are nevoie de spectatori.
În același timp, trebuie să ne gândim și la cei rămași acasă.
Ei muncesc la fel de cinstit. Își cresc copiii. Își îngrijesc părinții. Își plătesc taxele și încearcă să ducă o viață demnă într-un sistem care nu le face întotdeauna viața ușoară.
Nu merită să fie făcuți să se simtă mai mici doar pentru că nu au plecat din țară.
Mai există un lucru pe care îl observ în fiecare vară.
Orașele se schimbă peste noapte. Traficul devine sufocant, parcările dispar, restaurantele sunt pline.
Este firesc. Toți vrem să profităm de puținele zile petrecute acasă.
Dar uneori uităm că și cei care locuiesc acolo tot anul au dreptul la liniștea și la respectul lor.
De multe ori aud în jurul meu comparații care dor.
„În Italia nu se face așa…”
„În Germania lucrurile sunt altfel…”
„La voi nu funcționează nimic.”
Da, sunt multe lucruri pe care le-am învățat în țările care ne-au primit. Și eu trăiesc în Italia de aproape un sfert de secol. Acolo am învățat disciplina, punctualitatea, respectul pentru spațiul public și pentru timpul celorlalți. Sunt valori pe care le prețuiesc și pe care încerc să le aplic în fiecare zi.
Dar toate acestea nu îmi dau dreptul să privesc de sus țara în care m-am născut.
România are problemele ei. Le știm cu toții. Dar oamenii care au rămas acasă nu sunt vinovați pentru toate neajunsurile ei. Ei își duc propriile lupte, la fel cum noi ni le ducem pe ale noastre.
Îmi amintesc o întâmplare petrecută într-o farmacie.
O tânără venită din Germania a cerut un medicament. Farmacista i-a răspuns politicos că produsul respectiv nu există. Înainte ca aceasta să poată explica mai departe, băiatul care o însoțea a izbucnit: „Ce țară de rahat! La voi nu găsești nimic!”
Farmacista încerca să îi spună că denumirea comercială a medicamentului era diferită în România și că, dacă îi spune substanța activă, îi poate oferi imediat echivalentul.
Dar el nu mai asculta. Hotărâse deja că problema era țara.
Am plecat din farmacie cu un gust amar. Nu pentru că lipsea un medicament. Ci pentru că, uneori, uităm cât de ușor putem răni prin felul în care vorbim despre propria noastră țară.
Critica poate construi. Disprețul nu construiește niciodată.
Mai există apoi un lucru pe care foarte mulți îl interpretează greșit. Limba.
De câte ori un român venit din Italia strecoară câte un cuvânt în italiană, imediat apare cineva care spune: „Ia uite-l! Nu mai știe românește. Acum se dă mare!”
Da, există și persoane care fac asta intenționat. Dar ele sunt puține. Cei mai mulți nu o fac din aroganță. O fac fără să își dea seama.
După douăzeci sau treizeci de ani petrecuți într-o altă țară, începi să gândești în două limbi.
La serviciu vorbești italiană. La medic vorbești italiană. La bancă vorbești italiană. La magazin vorbești italiană. Uneori chiar visezi în… italiană.
Iar când revii acasă și începi să povestești, primul cuvânt care îți vine în minte este cel pe care îl folosești zilnic. Mi se întâmplă și mie.
Sunt momente în care caut câteva secunde un cuvânt românesc pe care îl știam perfect odinioară. Îmi vine imediat în italiană, iar românescul apare puțin mai târziu.
Nu pentru că mi-aș fi uitat limba. Nu pentru că mi-ar fi rușine că sunt româncă. Ci pentru că aceasta este realitatea unui om care trăiește între două limbi și între două culturi.
Și atunci ajung la ceea ce cred că este adevăratul preț al emigrării.
Nu munca. Nu dorul. Nu sărbătorile petrecute departe de cei dragi. Ci faptul că, încet, încet, începi să nu mai aparții pe deplin nici unui loc.
Oricât de bine te-ai integra într-o țară străină, vei rămâne întotdeauna omul venit din altă parte.
Poți vorbi limba perfect. Poți respecta toate regulile. Poți munci o viață întreagă. Poți fi apreciat și respectat. Dar, în adâncul sufletului, vei ști că nu acolo ai făcut primii pași, nu acolo ai copilărit și nu acolo îți sunt rădăcinile.
Iar când te întorci în România, descoperi că nici ea nu a rămas pe loc.
Orașul s-a schimbat. Cartierul s-a schimbat. Părinții au îmbătrânit. Copiii au crescut. Unii prieteni au plecat și ei. Alții nu mai sunt. Foștii colegi de școală sau de serviciu s-au schimbat atât de mult încât uneori nici nu îi mai recunoști.
Și, fără să îți dai seama, începi să ai un sentiment ciudat.
Te plimbi pe străzile copilăriei și ai impresia că ești turist în propriul tău oraș.
În străinătate ești „românul”.
În România ești „cel venit din Italia”.
Rămâi suspendat între două lumi.
Poate tocmai această ruptură îi face pe unii să simtă nevoia să demonstreze că au reușit. Poate de aceea unii afișează mai mult decât au.
Poate de aceea alții vorbesc prea tare despre câți bani câștigă sau despre cât de bine este în țara în care trăiesc.
Dar succesul nu se măsoară în mașina pe care o conduci. Nu în telefonul pe care îl pui pe masă. Nu în hainele pe care le porți. Și nici în banii pe care îi cheltuiești în cele două săptămâni de concediu.
Adevărata reușită este să te întorci acasă și oamenii să se bucure sincer că ai venit. Să fii întâmpinat cu o îmbrățișare, nu cu o ironie.
Poate că și noi, cei plecați, avem nevoie de mai multă smerenie.
Și poate că cei rămași acasă au nevoie de mai multă înțelegere. Fiindcă nimeni nu pleacă de acasă pentru că îi este ușor. Și aproape nimeni nu rămâne departe pentru că nu îi este dor.
În sfârșit, nu există două categorii de români. Nu există „cei din țară” și „cei din străinătate”.
Există doar oameni care au ales drumuri diferite și care au plătit, fiecare în felul său, un preț.
Unii au rămas lângă părinți, dar au dus povara lipsurilor. Alții au câștigat mai bine, dar au pierdut ani întregi din viața celor pe care îi iubesc.
Niciun drum nu este ușor. Și nici unul nu este lipsit de sacrificii.
Poate că, în loc să ne măsurăm unii pe alții după mașini, salarii, haine sau cuvintele pe care le rostim, ar fi suficient să ne întrebăm, cu sinceritate: „Ce mai faci? Ești bine?”
Pentru că, dincolo de granițe, de salarii și de kilometri, purtăm cu toții același dor.
Dorul de a aparține. Dorul de a fi înțeleși. Dorul de a ne simți, măcar pentru câteva zile, cu adevărat acasă.
Poate că adevărata dramă a emigrării nu este că pleci din țara în care te-ai născut. Ci că, după mulți ani, ajungi să te simți puțin străin și acolo, și aici.
Rămâi între două lumi.
Iar tot ce îți dorești este ca, atunci când spui „merg acasă”, să existe măcar un loc în care cineva să te aștepte cu aceeași bucurie cu care ai plecat.
Adriana CSURKA
Foto: Tomi Hoffer
