Școala rădăcinilor străbune – Călinești, Maramureș

Când lucrurile se așează de la sine, noi credem că vin de la Dumnezeu. Această idee de școală a pornit de la dorința de a învăța tot mai multe lucruri din cultura tradițională. Gândindu-mă și la faptul că peste nu mult timp, meșterii din sate ar putea dispărea și trebuie încurajată generația actuală de a învăța aceste meșteșuguri și de a le duce mai departe rânduiala sănătoasă, a omului din sat, asfel perpetuîndu-se portul, obiceiurile.

Asociația s-a înființat după participarea la evenimentul Paști în Maramureș, unde am prezentat obiceiul Carâmbitul; văzând fenomenul actual din satul tradițional, femeile și bărbații pleacă în altă țară pentru a avea de muncă, lăsându-și acasă tot ce au mai bun, cu inimile frânte de greu și dor, a izvorât în mine un izvor de a căuta soluții pentru a ajuta satele maramureșene să trăiască frumos, ca până nu de mult. Noi avem ce să facem acasă, dar avem nevoie de cei din exterior să creadă în noi, să creadă în ceea ce am moștenit și să primim susținerea de a învăța și a duce mai departe tradițiile. Dacă o să subliniem că nu merită să ne purtăm portul, nu se va purta, dacă nu merită să ne jucăm jocurile, nu se vor juca. Dacă nu merită se ne păstrăm gospodăriile tradiționale din lemn, nu or mai fi, și ne vom raporta mereu la trecut și nu la prezent și viitor. Noi cei de astăzi, spre surprinderea mea, iubim tot mai mult trecutul, frumos și valoros.

Copiilor sau coconilor, cum li se spune, din satele noastre le plac tot mai mult instrumentele tradiționale, spre exemplu fluierul, tilinca, le plac strigăturile, jocurile, nu se împotrivesc în a purta portul cel de strat vechi. Dar noi trebuie să-i învățăm corect, ca adevărul să prindă rădăcină și să nu le tăiem aripile ca să renunțe la ele. Să nu renunțe cu ușurință la valoare în favoarea non-vlorii ci să prindă rădăcini adânci de continuitate și perseverență.

Cred că fiecare dintre noi poate face ceva pentru cei din jurul lui, negândindu-se numai la partea financiară, pot fi luate ca și hobby – uri. În timpul liber fac și eu câte puțin pentru satul în care trăiesc, pentru cei cu care mă înconjor.
Poate o să vă întrebați: satul mai are nevoie de o școală prin care să reeduce locuitorii în acest spirit tradițional? Concluziile noastre sunt afirmative. Până nu demult, școala era familia. Ea asigura cea mai mare parte de informație. La fete, spre exemplu, de la facerea straielor tradiționale, până la secerat și făcutul pâinii pe vatră. Astăzi nu ne înconjurăm cu seceratul la lună atât de des ca odinioară, multe secrete se vor pierde pentru că obiceiul nu mai este de actualitate. Fenomenul, din păcate, este întâlnit tot mai des, multe lucruri valoroase se pierd deoarece „nu mai sunt de actualitate”. Cred că trebuie să facem unele obiceiuri să redevină actualitate pentru binele nostru interior și exterior. Așa se explică de ce m-am întors după terminarea studiilor în sat. Munca este grea în a-ți procura tu hrana în totalitate, din roadele pământului pe care îl ai și să nu-l lași de haram, dar și roadele sunt gustoase și sănătoase.

Așa se face că, în prezent, pe lângă cursurile care se țin în cele 4 școli, avem și trei ateliere săptămânale. Marțea de la ora 18.00 – inițiere în cusutul pe pânză. Joia avem șezători (prelucrăm lâna și vopsim vegetal) tot de la ora 18.00, duminica – inițiere în jocurile tradiționale și Jocu’ la șură de la ora 14.00 – toate se desfășoară la Victorul Știrbuțului din Călinești. Astăzi avem înscriși la „Școala rădăcinilor străbune” tineri din peste șase sate, care se bucură de aceste cursuri de inițiere.

Ne bucurăm că părinții au conștientizat faptul că neînvățarea jocurilor, spre exemplu, face ca nunțile să-și piardă din frumusețe și feciorul pierde foarte mult stând pe scaun, neîncadrându-se la feciorul mândru, care iese în evidență și prin prestația lui în mijlocul satului. Vrem să aprofundăm și mai mult aceste cursuri, ajutându-i ca din mâinile lor să iasă obiecte valoroase și folositoare.

Măriuca Verdeș

Un caz banal veţi zice la început. Mare scofală: să vezi un ţăran înconjurat de 2-3 ,,poliţişti” din Pol. locală ce-şi fac ,,datoria” pe o stradă din oraş. Asta dacă eşti unul din masa „amorfă” ce colcăie cît e ziua de mare, fără un ţel anume, pe ,,centru”, cu sacoşe în mînă şi cu ochii în pămînt. Nu e timp de observat nimic în jur. Scopul tău e să te vezi cu sarsanalele pline şi să te întorci repede la confortul tău zilnic.

Însă mie mi s-a rupt sufletul să văd pe acel ţăran, ce avea asupra sa cîteva sticle cu lapte, încolţit de nişte ,,zeloşi” ai poliţiei locale, tineri, ce-i puteau fi nepoţi bătrînului ,,infractor”. Tremura săracul om şi îşi dădea cu atîta sîrguinţă datele din buletin pentru a fi amendat, încît ai fi crezut că pentru el era cea mai mare amnistie din viaţa lui, faptul că a fost doar amendat şi nu împuşcat pe loc. Avea într-adevăr o mare vină, aceea de a îndrăzni să iasă la oraş şi să vîndă cîţiva litri de lapte. Reprezenta un aşa de mare pericol pentru societate, încît doar ,,vigilenţa” acelor ,,zeloşi” slujbaşi ne-au salvat de o eventuală „calamitate”.

Da, ţăranul (acel care a mai rămas) azi reprezintă un pericol public (cică pentru sănătatea noastră) pentru că îşi vinde produsele în loc nepermis şi nu sunt verificate de ,,organele” competente.

Domnilor ,,competenţi”, ţăranul n-are nevoie de avizul nimănui pentru a fi cinstit! La el mai există bunul simţ înnăscut, ce face mai mult decît 100 de parafe! Niciodată nu va introduce în lapte nici E-uri, nici arome identic naturale, nici amelioratori, nici insecte măcinate, pentru a-şi vinde produsul. Acele mărfuri stau în rafturile supermarketurilor (eu le numesc produse de ucidere lentă dar sigură) şi pe care nimeni nu le interzice, dimpotrivă, li se face şi reclamă. Acela e adevăratul pericol, însă văd că am ajuns, din păcate, să fim minţiţi, să cumpărăm orice rebut, numai să fie frumos ,,ambalat”.

Eu recunosc, nu pot să trec şi să mă fac că nu văd anumite nedreptăţi şi l-am întrebat pe bătrîn:
‒ Da ce-ai făcut unchiule, pe cine ai omorît?
‒ N-am omorît pă nime domnucă, am vrut numai să vînd şî ieu neşte lapte…
‒ Domnule poliţist, aceasta e cea mai gravă infracţiune. Vă rog, la carceră cu el şi dacă se poate să-i puneţi şi lanţuri la picioare! Auzi la el, să îndrăznească să-şi vîndă produsele proprii din gospodărie, în loc să întindă mîna după ajutoare de la stat. Bine faceţi! Dar aş mai avea o propunere. Mergeţi şi la intrarea în piaţa de alimente şi vedeţi cum sunt agresaţi verbal trecătorii de către ,,comercianţii” cinstiţi, care-ţi vîră pachetele de ţigări aproape în gură. Ei nu reprezintă un pericol public, numai acest ţăran amărît. Ar trebui să primiţi ordin de la şefii dumneavoastră, ca mai ales în zilele geroase (era un ger cumplit) să ,,pîndiţi” ţăranii ce vin cu produse spre vînzare, să le oferiţi pe loc gherete încălzite pentru a-i proteja. Nu-i alungaţi, nu-i umiliţi, pentru că din păcate sunt pe cale de dispariţie. Ei nu vă cer nimic, decît să-i lăsaţi să facă ce ştiu ei mai bine: să se scoale cu noaptea în cap, să-şi hrănească văcuţa, s-o adape, s-o mulgă, să stea la ,,ocazie” ore în şir să poată veni la oraş cu un pic de lapte. Nu-l globalizaţi, nu-l obligaţi să îngroaşe rîndurile celor ce umblă ca bezmeticii împingînd de-un cărucior prin cele marketuri şi aruncînd în ele produs pe care organismul nu le recunoaşte. Preţuiţi-i pînă-i mai avem că s-or supăra şi n-or mai veni şi riscaţi să rămîneţi cu chitanţierele de amenzi intacte!

Nu vă alungaţi ţăranii pentru că ei încă mai reprezintă SAREA PĂMÎNTULUI!

Ileana PISUC

sursă foto: internet

Dacă cineva îmi spunea acum 3 – 4 ani că voi ajunge să scriu un articol într-o pagină destul de populară, aş fi plecat şi nu aş mai fi vorbit cu el/ea niciodată, deoarece ştiam sigur în acel moment că asta nu se putea întâmpla. Ei, bine, câte surprize ne oferă viaţa!… Sunt bucuroasă că am şansa să-mi exprim gândurile, părerile, dar sunt şi tristă, având în vedere subiectul pe care îl voi aborda. Nu ştiu dacă voi face o “faptă” bună în acest sens, dar o să mă străduiesc.

Am 17 ani şi aş avea câteva întrebări…

1. Dumnezeu ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. De ce nu-l ascultăm?
2. De ce judecăm oamenii? Oare noi suntem atât de perfecţi?
3. De ce vorbim mult, prost şi fără rost, în loc să ascultăm, să analizăm şi să tăcem?
4. De ce astăzi, iubirea este o afacere? Dacă îmi oferi, îţi ofer, de ce nu putem să oferim ceva din suflet fără să aşteptăm nimic în schimb?
5. De ce goana după bani și faimă ne face să uităm adevăratul motiv pentru care trăim?
6. De ce nu ne mai place frumosul, orginalul, simplul? De ce o femeie trebuie să îşi pună câteva straturi de machiaj şi să aibă un corp frumos pentru a fi atrăgătoare pentru un bărbat? Dar atunci, cu celelalte femei ce facem? Cred că singurul machiaj este dimineaţa când te trezeşti…
7. De ce suntem atât de încordaţi, răutăcioşi, frustraţi, pesimişti, în loc să zâmbim, să trăim, să iubim…
8. De ce, dacă anturajul tău sunt oamenii înţelepţi, oamenii adevăraţi, eşti numit şters, tocilar, ciudat? Dar, dacă ieşi în baruri, arăţi ca o fată dacă eşti băiat şi ca un clown dacă eşti fată, ştii toate tipurile de alcool, atunci eşti “cool”, nu? Consider că, doar oamenii fără “coloană vertebrală”, fără un ţel, ar putea spune asta.
9. De ce facem lucrurile pentru că trebuie făcute, nu pentru că ne face plăcere?
10. De ce trăim după “reguli” (cum să faci asta, dacă nimeni nu a făcut-o?!)? De ce nu ne facem viața exact aşa cum ne dorim, exact aşa cum ne place, deoarece din momentul în care ne-am născut, timpul ne ia viaţa înapoi şi atunci, de ce să nu ne bucurăm de ea exact aşa cum este, de ce trebuie să ne uităm după alţii? Nu lor trebuie să le placă, ci nouă.
11. De ce nu vedem oamenii din toate perspectivele lor, ci doar din una, şi aceea strâmbă?
12. De ce ne uităm rădăcinile, tradiţiile, VALORILE, devenind un popor robotizat?
13. De ce nu ne bucurăm de progresul altora, în loc să-i “săpăm”, să-i urâm şi noi să ne dorim să fim deasupra?

Sunt atât de multe întrebări şi răspunsuri limitate sau… nedorite. Poate vi se pare că m-am jucat un pic, dar vreau să cred că prin acest articol am determinat cel puțin o persoană să vadă viaţa dintr-o altă perspectivă, aşa cum alţii m-au ajutat și pe mine să… văd!

“Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: joacă-te!” (Mircea Eliade)

Lenuța Peter
(elevă, clasa a XI-a, Liceul Tehnologic Forestier)

PROGRAMUL FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ȘI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, EDIȚIA A XXIV-A, SIGHETU MARMAȚIEI, 15.01.2017

Duminică, 15. 01. 2017

10⁰⁰ – 11³⁰     – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet;

11³⁰ – 12⁰⁰   – formarea coloanei;

12⁰⁰ – 12³⁰   – parada grupurilor de colindători prin centrul orașului până la Școala    de Arte ,,George Enescu”;

13⁰⁰ – 13³⁰­   – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi Urări de Anul Nou la Școala  de Arte ,,George       Enescu”;

13³⁰ – 16⁰⁰    –Școala  de Arte ,,George Enescu” – Concertul de Colinde prezentat de grupurile de colindători.

Agitație. Aglomerație. Alergături. Liste. Cumpărături. Claxoane. Nervi întinși la maxim. Vânzătoare plictisite.Hai, doamnă că așa, îți arăt toate produsele și tot nu te hotărăști ce cumperi! Vine Crăciunul! Din ce în ce mai comercial , mai modernizat, mai altfel decât în vremea copilăriei celor mai mulți dintre noi, când ne croiam drum prin nămeți pentru a ajunge la casele rudelor sau ale prietenilor pentru a vesti Nașterea și a ne bucura de nucile și merele primite ca răsplată pentru colindul nostru. Cumva Crăciunul e mai îndepărtat de noi sau noi de el, pus bine, uitat undeva în muzee ori în festivaluri, de unde îl scoatem când și când pentru a-l șterge de praf. E un moment numai bun pentru a ne aminti de cei oropsiți pe care acum îi vedem mai bine, chiar dacă ei au fost tot timpul lângă noi. Nu cred că trebuie căutat motiv sau prilej pentru a întinde o mână de ajutor, în fiecare zi, pentru a transforma într-adevăr noaptea de Ajun în miracolul care ne însoțește de mai bine de 2000 de ani.

Trăind într-o lume în care viteza și indiferența sunt foarte importante, cred că trebuie să-i apreciem cu atât mai mult pe cei ce încearcă să țină vie flacăra tradiției. Dascălii porniți la colindat cu copii de toate vârstele, îmbrăcați în costume autentice, amintind de vremurile în care colindele cuprindeau zarea, lăsând la o parte tot răul din lume. Corurile bisericilor creștine care în toată această perioadă ne-au adus un strop de lumină în suflet. Copii frumoși îmbrăcați tradițional cântând colinde, făcându-ne să simțim adevărata Sărbătoare, cea a celebrării Nașterii lui Isus, cea a sufletului și a credinței, a bradului sfios răspândind mirosul de rășină, până dincolo de veacuri.
Aceasta e imaginea Crăciunului !
Să aveți un Crăciun luminos, cu pace și bucurie !
Crăciun Fericit !

Autor, Roxana Pontoș

Sursă foto: internet

Stau şi mă gândesc la ce înseamnă Maramureşul şi la ce ar trebui să se gândească un străin atunci când aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatând cu mândrie că mulţi ne cunosc şi atunci când vine vorba de Maramureş sunt mult mai bine informaţi decît omul de rând de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sunt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte. Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie? Să fie piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pământului darnic al Maramureşului? Să fie oare cerul albastru de Sighet? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă până la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încântare a oaspeţilor?

Cred că, mai întâi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pământului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura şi lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugaţi pentru care credinţa trece dincolo de vremelnicia fiinţei, iar Maramureşul să devină ceea ce, în fapt, este: poarta veşnic deschisă, ca şi sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine şi revine, acasă. Pentru că acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul, iar noi, cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, trebuie să intrăm şi să locuim întru lume.

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: Peter Lengyel