Sâmbătă, 17 octombrie 2026, de la ora 15:00, la Pensiunea Potcovaru din Vișeu de Sus va avea loc vernisajul expoziției „Miniaturi reprezentative din lumea satului tradițional”,  organizată de către Ilie Vlad Lazu. Expoziția  reuneşte miniaturi tradiționale funcționale, pictură şi sculptură din colecția personală.

Punctul central al expoziției il reprezintă  miniaturile tradiționale funcționale, care readuc în atenția publicului elemente reprezentative ale satului și ale meșteșugurilor de odinioară. Printre acestea se numără: războiul de țesut, batoza, piua, instalația de tăiat lemne (banzicul sau gaterul), case în miniatură, troița, poarta maramureşeană, pluta, cuptoare tradiționale de interior şi de exterior, precum și o reproducere în miniatură a unei biserici cu tot cu interior ş.a..

Dincolo de fidelitatea detaliilor, elementul definitoriu al acestor miniaturi îl reprezintă faptul că sunt funcționale, mecanismele fiind concepute pentru a reproduce, la scară mai mică, modul de funcționare al instalațiilor originale.

Complexitatea realizării miniaturilor este evidențiată de exemplul batozei, a cărei construcție a durat aproape doi ani, timp în care meşterul  a studiat mecanismul de funcționare a unei batoze reale pentru a-l reconstrui într-o manieră fidelă în miniatură.

Astfel, vizitatorii au ocazia să descopere nu doar reprezentări în miniatură ale unor obiecte tradiționale, ci și mecanisme funcționale, care reflectă ingeniozitatea tehnică și priceperea meșterilor din universul satului arhaic.

Expoziția este completată de lucrări de pictură și de sculptură.
Aceasta include sculpturi semnate de Ioan Taube, artist a cărui poveste se leagă de mediul artistic maramureșea și Grigore Țulean.
Colecția cuprinde și sculpturi realizate de către Lucian Perța, celebrul şi indrăgitul parodist, care exploatează expresivitatea formelor naturale prin lucrări inspirate de rădăcini. Aceste creații adaugă expoziției o dimensiune artistică aparte, valorificând formele și texturile oferite de natură.

Componenta de pictură completează universul expozițional printr-o selecție de lucrări semnate de artiști precum Traian Bilțiu-Dăncuş, Liviu Bordeaux, Alexandru Popp, Grigore Negoşanu, Nicu Enea, Anuța Tite, Daniel Balog, Vasile Pop Negreşteanu, Viorel Nimigeanu, Dora Scridonesi, Eva Malintz, Vasile Şuşca, Ioan Hatos, Constantin Conghilete, Mihai Chiseliță și Constantin Lazu. Colecția include și o lucrare semnată de Ilie Vlad Lazu, organizatorul expoziției. Prezența tablourilor realizate de Constantin Lazu, regretatul său tată, medic de profesie și pasionat de pictură, adaugă expoziției o dimensiune personală.

Prin această expoziție, Ilie Vlad Lazu își propune  să transmită către generațiile viitoare memoria satului tradițional maramureșean, a meșteșugurilor și a îndeletnicirilor de odinioară. Memoria acelor vremuri apuse trebuie să dăinuie.

Expoziția va rămâne deschisă publicului în perioada 17 – 31 octombrie 2026, oferind vizitatorilor ocazia de a descoperi o colecție diversă de miniaturi tradiționale funcționale, pictură și sculptură, reunite într-un demers dedicat păstrării și valorificării patrimoniului cultural și a tradițiilor maramureșene.

Comunicat de presă

Muzeul Maramureșan Sighet invită publicul marți, 22 septembrie 2026, de la ora 12:00, la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor”, la vernisajul expoziției „Culorile Maramureșului”, dedicată pictorului Traian Bilțiu-Dăncuș. Expoziția va putea fi vizitată în perioada 22 septembrie 2026 – 1 februarie 2027.
Revenirea expoziției la Sighetu Marmației încheie un amplu parcurs expozițional, în cadrul căruia lucrările lui Traian Bilțiu-Dăncuș au fost prezentate la Art Safari, în Palatul Dacia-România din București, la Chișinău, în Republica Moldova, în Cetatea Târgu Mureș și la Palatul Culturii din Iași. După acest itinerar, „Culorile Maramureșului” se întorc în locul de care artistul a fost profund legat prin viața și activitatea sa.
Întoarcerea are o semnificație aparte în contextul anului 2026, când Sighetu Marmației marchează 700 de ani de la prima atestare documentară, iar Muzeul Etnografic din Sighet împlinește 100 de ani de la deschiderea sa, în 1926, în Palatul Cultural. Traian Bilțiu-Dăncuș face parte din această istorie, fiind printre primii directori ai muzeului etnografic sighetean.
Artist cu o formație complexă, absolvent al Școlii de Arte Frumoase cu specializări în pictură, gravură și artă decorativă, Traian Bilțiu-Dăncuș a călătorit în mai multe țări europene și în nordul Africii, revenind ulterior la Sighetu Marmației, unde a fost profesor la Liceul „Dragoș Vodă”. Influența mediului familial a fost, de asemenea, importantă, tatăl său, învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, fiind primul folclorist al Maramureșului.
Expoziția propune o incursiune în universul artistic al lui Traian Bilțiu-Dăncuș, urmărind câteva dintre marile teme ale creației sale: oamenii apropiați și portretul, natura statică, peisajul și anotimpurile, satul maramureșean, tradiția și credința.
Portretele sale depășesc simpla reprezentare fizică, surprinzând caractere, biografii și legături personale. Familia, prietenii și oamenii pe care i-a cunoscut devin personaje ale unei adevărate istorii în imagini, iar caracterul biografic al acestor lucrări le conferă și o puternică dimensiune identitară.
În naturile statice, artistul construiește compoziții echilibrate, în care florile, fructele, obiectele de uz casnic sau icoanele devin purtătoare de atmosferă și emoție. Paleta cromatică bogată și atenția acordată detaliilor transformă obiectele aparent obișnuite în pretexte pentru explorarea frumuseții și simplității vieții cotidiene.
Un loc esențial îl ocupă însă Maramureșul și lumea satului. Traian Bilțiu-Dăncuș surprinde comunitățile în viața lor de zi cu zi, în muncă, sărbătoare, familie și credință. Peisajele și așezările sale sunt animate de prezența oamenilor și de ritmul anotimpurilor. Scenele de interior, mesele de familie, rugăciunea, mersul la biserică, ocupațiile și practicile tradiționale recompun imaginea unei lumi întemeiate pe rânduială, comunitate și valori transmise între generații.
Privite astăzi, unele dintre aceste lucrări dobândesc și valoare documentară. Casele, porțile, ulițele, costumele, gesturile și ocupațiile surprinse de artist păstrează memoria unor forme de viață care între timp s-au transformat sau au dispărut din cotidian.
Legătura Muzeului Maramureșan cu opera artistului are, la rândul său, o istorie importantă. În 1981, patrimoniul muzeului s-a îmbogățit cu o colecție de pictură și grafică Traian Bilțiu-Dăncuș, prin demersurile directorului de atunci, dr. Mihai Dăncuș. Dintre acestea, 54 de picturi în ulei pe pânză au fost achiziționate cu sprijinul financiar al Comitetului Sindicatului Combinatului de Prelucrare a Lemnului din Sighetu Marmației, prin președintele ing. Vasile Godja.
Prin expoziția „Culorile Maramureșului”, publicul este invitat să îl redescopere pe Traian Bilțiu-Dăncuș și ca martor al unei lumi și al unui timp, un artist pentru care Maramureșul a rămas o sursă fundamentală de inspirație și de identitate.
După București, Chișinău, Târgu Mureș și Iași, lucrările sale revin acum la Sighetu Marmației, la muzeul a cărui poveste Traian Bilțiu-Dăncuș a ajutat el însuși să o scrie.

Mirela Ana Barz
manager

Cea dintâi formă de organizare a tineretului, înființată în Liceul „Dragoș-Vodă”, a fost cercetășia, foarte activă în perioada interbelică. Cercetășia a fost înființată în anul 1908 de către generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educația fizică, cea spirituală și dezvoltarea spiritului de autodisciplină al tinerilor. După ce Robert Baden-Powell a publicat cartea sa Scouting for Boys, fenomenul cercetășiei s-a extins din Anglia la nivelul Europei. În România, cercetăşia a luat ființă în anul 1912 la Braşov, un an mai târziu, la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj și un pasionat colecționar de numismatică și arheologie, pentru ca mai apoi, să ajungă și la București la Liceul „Gheorghe Lazăr”.

După Primul Război Mondial Cercetășia română trece sub auspiciile Fundației Culturale „Principele Carol”, pentru ca în 1928 să fie transferată la Oficiul Național de Educație Fizică, în fruntea ei fiind Principele Regent Nicolae. Ca și structură organizatorică, Cercetașii României erau grupați în Marea Legiune, care cuprindea toate organizațiile din țară și care își avea sediul în București, urmată de cele 15 ținuturi  cercetășești conduse de inspectorii de ținut. Cercetașii dintr-un județ formau o legiune condusă de comandantul de legiune, iar cei dintr-o localitate formau o cohortă condusă de comandantul cohortei. Cohorta era la rândul ei împărțită în centurii, centuriile în câte 3 grupe, iar grupele în câte 5 patrule formate din 6-8 cercetași. Cercetașii aveau deviza Gata oricând!, și își desfășurau activitatea sub patronajul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Cercetășia română a fost desființată în anul 1937, fiind înlocuită de Straja Țării, organizație cuprinzând întregul tineret școlar, înființată și patronată de către Regele Carol al II-lea. A avut o viață scurtă, fiind desființată în anul 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea.

La Liceul „Dragoș-Vodă” prima cohortă de cercetași a fost creată în ianuarie 1921 la inițiativa directorului prof. Mihail Șerban și recunoscută în același an de comandamentul Marii Legiuni a Cercetașilor din România. Comandanții Cohortei au fost profesorii: Iuliu Epure și Traian Bilțiu, mai puțin în anul școlar 1929-1930 când cohorta și-a suspendat activitatea. În anul școlar 1921-1922 Comandantul a fost ajutat de instructorii Dr. I. Dermer, N. Angelescu și Dr. A. Balint, prin susținerea unor lecții despre orientarea pe hartă sau primul ajutor. În conformitate cu art. 32 din Statutul Asociațiunii Cercetașilor mai mulți intelectuali au intrat cu taxă în rândurile secțiunii; îi amintim aici pe: Dr. Ioan de Kovats, Dr. Petru Mihalyi, Dr. Iuliu Pop, Dr. Emil Edenburg, Elena Chindriș, Geza Costensky, Dr. Alexandru Lazar, Teodor Perényi, Dr. Sigismund Pop etc. Contribuții financiare substanțiale au venit și din partea Reuniunii Femeilor Române Maramureșene. Steagul cohortei a fost decorat artistic de către Ana Boca și Margareta Szabo-Bordeaux. Legământul cercetașului era depus în cadrul unor  serbări solemne și trebuia rostit în cor: Eu cercetașul… făgăduiesc: Să-mi slujesc cu dragoste Patria și Regele, să ajut pe aproapele meu, să mă supun legii cercetașului. Așa să-mi ajute D-zeu.

Poate cea mai importantă sărbătoare a Cohortei „Dragoș-Vodă” a reprezentat-o depunerea jurământului centuriei III de la Școala Normală, aflată sub comanda lui Vasile Vornicu (centuria II de la Liceul de fete „Domnița Ileana” era condusă de profesoara de gimnastică I. Pop), din 24 Iunie 1925, în prezența prof. Constantin Nedelcu, Directorul General al Cercetășiei. Activitățile au debutat cu un Te Deum în Piața Centrală, discursurile oficialităților, depunerea jurământului și defilarea centuriilor, pentru ca după masa în grădina Teatrului de Vară să se desfășoare un program cultural-sportiv. Gheorghe Vornicu consemna în Gazeta Maramureșană: Și așa s-a isprăvit una din cele mai însemnate zile din viața tineretului maramureșean, care înseamnă totodată și o piatră solidă pusă la templul nou al Patriei noastre, al muncii și al omeniei, pentru care cercetașii vor trebui să fie „gata oricând”. În această privință țara trebuie să fie profund recunoscătoare tuturor acelora care înțeleg să lupte pentru îndrumarea tineretului nostru pe căile profeților, am zice noi, pe căile omeniei mai bine zis. Și cu atât mai mult ne bucurăm cu cât în fruntea acestora se găsește. A. S. Regală Principele moștenitor Carol, menit să poarte coroana acestei țări, pe care ar vrea-o întâia dintre națiuni, pe calea progresului și a civilizației.

Dintre șefii de centurie dragoșistă îi amintim pe elevii: Mihail Marina, Corneliu Jurca, Bașca Radu, Huban Gheorghe, Teodor Oniga, Ionuț Șandorfi etc. Poate cel mai important nume al cercetașilor dragoșiști a fost Florentin Bodnar, fiu de miner, născut la 10 aprilie 1907 în Slatina din dreapta Tisei. A fost subșef de centurie a Cohortei „Dragoș-Vodă” în clasa a VII-a, diriginte Iosif Cațavei, iar în 1928 își susține cu brio Bacalaureatul la Satu Mare; în același an este admis la Institutul Superior de Educație Fizică și Sport din București. A fost campion universitar la atletism (1929-1932), fiind decorat cu insigna de aur Atlet Complet (1931) și Medalia de Aur pentru Sport (1932). La primul World  Rover Moot, de la Kandersteg, Elveția (29 iulie-8 august 1931), a făcut parte din delegația României condusă de către Teofil Sidorovici. Echipa română s-a remarcat în competițiile cercetășiei organizate cu prilejul reuniunii, iar Florea Bodnar s-a numărat printre cei mai apreciați participanți. Despre participarea la  Concursul aeronautic, Gazeta Maramureșană consemna: Proba a constat din fugă pe o distanță aproape de 1500 m. pe teren variat – șes, apă, lac și deal. În goana după record mulți concurenți au alunecat pe iarbă, alții au căzut în baltă, iar majoritatea s-au găsit în lipsă de puteri de a mai urca dealul la sosire după trecerea prin lac. Comandantul centuriei Bodnar Florea este stăpân pe sine, în clipele aceasta nu este Bodnar, ci România. Aplauze puternice și lacrimi în ochii românilor. Rezultatul: I. Norvegia, II.. România, III.. Suedia. Vedem deci cum un tânăr maramureșan, prin puterea și agilitatea fizicului său, a adus cinste întregii țări.

Florea (devenit Florentin) Bodnar în anul 1932 a obținut diploma de licență ca șef de promoție și a fost numit profesor la Școala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. A fost apoi mutat la Școala Superioară de Comerț din Timișoara și la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. Din 1950 până în 1972, la pensionare, a urcat treptele carierei universitare, fiind rând pe rând, asistent, lector, șef de catedră la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj.

În perioada postbelică, tradiția cercetășiei n-a fost reluată, noile organizații de tineret, U.T.M. sau U.T.C, fiind în ton cu vremurile.

După 1989 au existat încercări în țară și județ de relansare a cercetășiei, însă la CNDV tradiția interbelică nu a fost încă reînviată. Rămâne de văzut dacă generațiile viitoare vor redescoperi spiritul cercetășesc care a marcat istoria liceului în perioada interbelică.

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Valeriu Tebeică, Istoricul cercetășiei, în Cercetașul, Aprilie, Nr. 2, 1930.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929 – 1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.
Dan Alecu, Școala și elevii, în Revista Memoria, 2000, Anul 11, nr. 30-31.
www.povesteaunuicercetas.ro

Foto 1. Grup de cercetași din cohorta „Dragoș Vodă”, cu comandantul lor, prof. I. Epure; sursa: Anuarul IV al Liceului „Dragoș Vodă”, pe anul școlar 1922 – 23, Tipografia Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș.
Foto 2. Kandersteg, Elveția (1931). Generalul Baden-Powell și Al. Hubert Martin, Directorul Biroului Internațional vizitează tabăra cercetașilor români; sursa: https://cercetasia.blogspot.com/2012/02/ziua-mondiala-cercetasiei
Foto 3. Florea Bodnar în anii ʹ30 ai secolului trecut; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.
Foto 4. Florea Bodnar (cel din zăpadă) în tabăra de schi cu colegii de studenție, Anul I la Institutul Superior de Educație Fizică, Predeal, ianuarie 1930; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.

Marius Voinaghi

Asociaţia Ancestral invită toți iubitorii de artă la expoziția de grup a artiștilor maramureșeni, ocazie cu care vom aniversa 125 de ani de la nașterea pictorului Traian Bilţiu-Dăncuș, fiu al Ieudului Voievodal, ediție cu care ne dorim să marcăm o zi specială pentru toți iubitorii de frumos.

La expoziţia cu tema „Culorile Maramureşului” vor fi prezenţi aproape 70 de artişti de pe întreg teritoriul Maramureşului precum şi artişti cu origini maramureşene.

Vernisajul expoziției va avea loc în data de 29 noiembrie 2024 începând cu orele 14:30 la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației.

Asociația Ancestral Sighet

Duminică, 10 iulie 2022, în jurul orei 12:00, a avut loc rebotezarea Palatului Cultural – Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul (fostul Palat Cultural din Sighet), după lucrările de reabilitare/ restaurare care au dus la „schimbarea la față” a impunătorului imobil.
Am văzut multă lume și multe oficialități care și-au dorit să fie prezente la acest eveniment semnificativ din istoria contemporană a Sighetului. Unii, probabil, pentru o mai bună și cucernică… vizibilitate.
Am privit în/spre Palat cu nostalgie!… Din Palat am „plecat” spre Poezie. În anii 1977, 1978, am participat și eu, elev fiind, la Festivalul (numit pe atunci) „Laude-să Omul și Țara”, azi cunoscut și-n afara țării ca… Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet. Festivalul Internațional de Poezie, după zeci de ediții desfășurate în Palat, va sărbători anul acesta 50 de ani de existență! Semicentenarul se va sărbători – probabil – la mai modestul și laicul Centru Cultural (da, acolo, lângă Piața de alimente, unde se vând și țigări ucrainene ieftine).

Spre Palat m-am îndeptat când am revenit acasă (stagiar fiind) și-am participat la evenimente culturale interesante, acolo am întâlnit/ cunoscut, îmi amintesc, pentru prima dată, oameni faini (Gheorghe Chivu, Ioan Ardeleanu Pruncu, Echim Vancea, Ducu Bertzi, Ștefan Hrușcă, Marin Slujeru, Mihai Dăncuș, Florentin Năsui, Johnny Popescu, Iosif Beres, Mihai Tomoiagă, chiar și Grigore Holdiș etc etc). Au activat acolo poeți, pictori, muzicieni, artiști și o mulțime de alte personalități ale Sighetului care iubeau – chiar și înainte de anul 1989 – cultura „permisă” în condiții nu tocmai prielnice, într-o Românie „strâns unită în jurul tovarășilor”.
Am remarcat că, din păcate, din prezentarea istoricului Palatului (la intrare) lipsește menționarea acelor „imprescriptibile” succese ale instituțiilor pe care le-a găzduit Palatul într-o epocă imperfect… securizată.
Viața culturală la Palat a continuat – neliniar – pe noile paliere democratice după anii 90 ai secolului trecut… iar pe la debutul secolului XXI Palatului i s-a schimbat destinația și…

„Dând Cezarului ce-i al Cezarului” trebuie să recunoaștem că finanțarea din Fondul European de Dezvoltare Regională (Programul Operațional Regional 2014 – 2020) cu aproape patru milioane și jumătate de euro, a adus schimbări benefice imobilului, noile „haine” dându-i o altă alură și atractivitate. M-a bucurat mult faptul că interiorul emană – și acum – cultură iar sălile renovate, luminoase, primitoare, adăpostesc și rodul creativității artiștilor sigheteni. Făcând abstracție de omisiunile inevitabile, mi-a făcut o deosebită plăcere să admir – pe simezele diferitelor încăperi – numeroase lucrări ale pictorului Traian Bilțiu – Dăncuș (expoziția omagială), să văd creațiile și urmele vizibile pe care le lasă Ioan Pop – Vereta, Ioan Marchiș (Arheus), Dorel Cordoș, Ioan Borlean, Ioan Munteanu, Andrei Năsui etc (de ce au lipsit alte nume, nu știu!), să admir icoanele vechi, cărțile bisericești rare, exponatele din colecția etnografică a Muzeului Maramureșean și, mai ales, mi-a atras atenția expoziția cu mesajul „Artă și Solidaritate” (propusă de părintele Ioan Ardelean), mesaj care poate fi extins la nivelul comunităților (inclusiv cea sigheteană) sub sigla „CULTURĂ și SOLIDARITATE”.
Dacă și Palatul va rămâne permanent „deschis” culturii, evitându-se simpatiile și antipatiile „lumești”, dacă și zona laică va putea propune activități/ evenimente/ proiecte „strict” culturale, revenirea emblematicului așezământ sighetean în circuitul firesc nu ne poate aduce decât bucurii și sustenabilitate… urbană.

„Strâns legată de năpasta platitudinii și a vorbirii standardizate aflăm urgia rămânerii în urmă, a zăbovirii în trecute vremi, adică a predicilor care uită că se adresează unor contemporani, iar nu unor credincioși de acum câteva decenii or veacuri, de nu și milenii. […]
Ca atare nimeni, în numele unui creștinism greșit înțeles, bigot ori din rea credință, interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaștere, la fericire […] (Nicolae Steinhardt – Monahul Nicolae Delarohia, DĂRUIND VEI DOBÎNDI, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 243 și 260)

Doamne, ajută-ne pe drumul PCR (Pace și Cultură în România)!

Foto & text: Ion Mariș

În anul 1936 artistul plastic Traian Bilțiu – Dăncuș (1899 – 1975) a realizat, pentru prima dată, o poartă maramureșeană pe cinci stâlpi, prin așezarea, în fața celor trei ai porții tradiționale a încă doi, la o anumită distanță, înspre exterior, adică la drumul țării. Prin această nouă reconfigurare se lărgea haizașul (acoperișul) și se crea astfel o incintă, un spațiu de primire și de primenire spirituală și socială, poate chiar un Purgatoiu – dacă ar fi să rămânem în paradigma sacralității creștine, deși poarta în sine este un altar rustic al spiritului de lemn al Maramureșului.
Amplasată în satul numit Crăcești, atunci, (așezat la cracul văii Mara), la intrarea propiu-zisă în Maramureș, într-un mod simbolic, capodopera de artă populară va avea parte de o poveste pe măsură, fiind salvată dintr-un incendiu pus gospodăriei sculptorului, doar datorită distanței față de casa care a ars. Analizând această construcție, cultă și tradițională în același timp, se observă că ea selectează un număr apreciabil de simboluri care se regăseau mai frecvent pe poarta maramureșeană la acel moment istorico-artistic, sintetizate și prezentate într-o viziune proprie de către artistul care își și asuma, prin semnătură, opera cu caracter de noutate absolută. Între simboluri prevalează: dintele de lup, rozetele solare – ca izvor de lumină, soarele în mișcare, corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia), pomul vieții – un simbol traco – dacic, funia răsucită, crucea celtică, sămânța vieții ș.a.

La poarta pe cinci stâlpi creată de către Traian Bilțiu – Dăncuș se dublează cununa, dispărând totodată formele sculpturale ale acestora, care aminteau de coroana voievodală și erau specifice doar stătutelor nobiliare. De asemenea, în loc de poarta mare înfundată, specifică nobililor, singurii care aveau dreptul să-și ridice o poartă la drumul țării, sculptorul așează o vraniță cu săgeți și alte „împistrituri”, făcând astfel o concesie porțieșilor (celor care aveau doar drept de vraniță).

În prezent, prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș și din țară, mama tuturor porților monumentale, înnobilează expoziția în aer liber de la Muzeul Satului din Baia Mare. Ea a fost amplasată într-o poziție privilegiată, pe axa principală, delimitând ansamblul arhitectural format din Casa Desești, Casa Giulești și Casa – Școală Giulești.
Potrivit fișei analitice „poarta Dăncuș” a fost achiziționată în anul 2001 de la  proprietarul Paul Vasile din satul Mara, nr. 88, de către muzeograf Janeta Ciocan. Inestimabilul monument de arhitectură populară poartă înscris pe frontispiciu deviza „SPRE MUNCĂ ȘI RECULEGERE”, iar pe cununița de la portiță inscripția „TRAIAN BILȚIU – DĂNCUȘ” și anul „1936”. Poarta pe cinci stâlpi are o deschidere de 417 cm și o adâncime de 40 de cm, are acoperișul în patru ape, din draniță de brad, bătută la două rânduri.
Marele patriot și artist Traian Bilțiu – Dăncuș, care la 19 ani s-a înrolat voluntar în armata română, participând la primul război mondial, a fost ajutat în construirea acestei capodopere de către Gavril Utan din Călinești, realizând prin această creație artistică emblematică saltul de la poarta pe trei stâlpi, reprezentativă pentru Maramureș, la cea pe cinci stâlpi, cu adevărat monumentală.

O replică a acestei porți, augumentată, se găsește la Complexul Muzeal Astra din Sibiu, mult mai elaborată, realizată de către genialul artist în contextul mobilizării sale pe front, din timpul celui de-al doilea război mondial.
Dacă este adevărat că în Maramureș omul a coborât „direct din cer”, atunci este la fel de sigur că în acest „sat primordial al Europei” el și-a delimitat, prin poartă, lumea lui sacră, de către „restul lumii”.
Prin cununița portiței de la intrare, așezată la o înălțime de cel mult 170 cm, cel care-i călca pragul era silit să se aplece, să-și ia clopul în mână, adică să-i acorde respectul cuvenit, ca o reverență adusă gazdei casei. Într-o societate virilocală foarte energizată social, în care neamul reprezintă încă instituția cea mai sigură și perenă, poarta era un însemn, o construcție vernaculară menită să dăinuie, prin care se realiza o igienizare magică, cotidiană. În același timp, de fiecare dată când omul casei ieșea pe poarta sa, la rândul său, și el își lua clopul în mână, își făcea semnul crucii, iar atunci când era plecat departe de lucrurile de care îi era dor, el enumera, între aletele, scârțâitul de la poartă, pietrele de pe drum și scârțâitul rotițelor de le tileguța plugului ș.a.

Dr. Ilie Gherheș, Șef Secție

Foto: Cristian Robescu

Cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la eliberarea Sighetului, vineri, 18 octombrie 2019, începând cu ora 12.00, Muzeul Maramureșan, în parteneriat cu Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, organizează vernisajul expoziției de carte din și despre Maramureș, dublată de o expoziție de grafică și pictură de Traian Bilțiu Dăncuș, intitulată MARAMUREȘUL NOSTRU.

Prezintă: Gheorghe Todinca și Diana Iancu.

Vernisajul va avea loc la Muzeul Etnografic al Maramureșului, str. Bogdan Vodă, nr. 1 (vis-a-vis de Poșta Română).

Va așteptăm cu drag!

Muzeograf, șef secție etnografie
Drd. Mirela Ana BARZ

GHEORGHE STRIMBEI
Un pictor sighetean uitat

S-a născut în 16 februarie 1908, la Sighet. Tatăl său, proprietar – adică un mic moșier local – căsătorit cu o învățătoare din familia Gherasim, avea livadă mare cu pomi la marginea orașului și avea acolo casă de vară și acareturi, mergea acolo cu trăsura, la sărbători și la diverse ocazii, cu întreaga familie și cu prietenii.

Provenind din familii numeroase și având ei înșiși mulți copii, prin căsătorii strimbeienii au ajuns un neam cu mulți dascăli și într-o societate elevată, care prețuia frumusețile naturii înconjurătoare, artele plastice și muzica, sportul… cultura și civilizația.

Studiile primare, Gheorghe Strimbei, le-a făcut în limba maghiară, iar după Unire a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”. Apoi, după unele specializări de scurtă durată, a devenit finanțist și a lucrat ca inspector financiar până la pensionare. Soția sa, învățătoare, provenind din familia Poleanschi, o familie de dascăli venită din Bucovina, l-a secondat și încurajat în preocupările artistice.

Întâile noțiuni în domeniul artelor plastice le-a primit de la profesorul său din liceu, Liviu Szabo – Bordeaux, cunoscutul pictor maramureșean trecut pe la școala lui Hollosy de la Teceu, (cel care a avut prima tentativă de a iniția în Sighet o școală de pictură),* dar, după venirea la Sighet a tânărului profesor și pictor, Traian Bilțiu-Dăncuș, Gheorghe Strimbei a intrat total sub influența acestuia. A fost începutul unei prietenii, care a durat cât viețile lor.

După ce s-a căsătorit și s-a stabilit la București, Traian Bilțiu – Dăncuș venea în Maramureș de câteva ori pe an – tânjea după Maramureș – și la Sighet casa lui era cea a familiei Strimbei, iar copii acesteia – pe care i-a botezat cu numele lui și al soției sale: Traian și Constanța, au fost copiii lui, el neavând norocul de-a avea urmași.

“Adeseori venea însoțit de alți artiști prieteni, precum marele pictor Catul Bogdan – fiul academiciamului Gh. Bogdan-Duică – cu care s-a împrietenit în tinerețe, la Școala de Arhitectură din București, și care a îndrăgit mult Maramureșul” ne mărturisește doamna Constanța Gavaler, născută Strîmbei, al cărei portret, pictat de nașul Traian Bilțiu – Dăncuș la scurt timp după botez, ne privește de pe peretele din fața noastră.

“Era un om deosebit de modest și de discret. Când venea singur, îi spunea mamei că nu-i trebuie decât un pat și o pătură, într-un colț de odaie… În portretul de alături, făcut tot de el, este mama mea”.

Dar Gheorghe Strimbei a fost și un prețios ajutor al lui Traian Bilțiu -Dăncuș în toate marile sale lucrări realizate în Maramureș. La executarea picturii din Biserica „Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Dragoș Vodă, ridicată de vicarul Maramureșului, preotul Tit Bud, între anii 1890 – 1892, pictată de Traian Bilțiu – Dăncuș și considerată de acesta ca fiind una dintre lucrările sale de referință în domeniul picturii religioase, l-a avut tot timpul alături pe Gheorghe Strimbei, fapt consemnat de altfel și în presa vremii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la realizarea unei alte astfel de lucrări cu care, în primăvara anului 1938, a acoperit pereții sălii de spectacole din Palatul Culturii, după ce acesta a fost cedat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și în sala respectivă s-au oficiat slujbe religioase. Pictura respectivă, acoperită în primii ani ai dictaturii comuniste, se găsește acolo și în prezent.

Tot despre pictorul Gheorghe Strîmbei, iată și câteva secvențe din amintirile unuia dintre nepoții săi, pictorul maramureșean Gheorghe Codrea, stabilit după absolvirea studiilor la Cluj, dar rămas legat sufletește de Maramureșul natal și de unchiul său:

„Încă de mic mă atrăgea mirosul și strălucirea culorilor și am simțit acest lucru pentru prima dată în preajma unchiului meu, Gheorghe Strîmbei, fratele mamei, care era pictor, din păcate dispărut prea devreme și uitat prea repede. Căutam să fiu cât mai mult în preajma lui, să văd cum pictează. Mi-aduc aminte că, odată, mă uitam cum pictează un peisaj. Undeva, acolo pe pânză, era și o vietate, un iepure. După un timp, când am văzut tabluoul gata, animalul dispăruse, îl ștersese. Am întrebat mirat și contrariat unde-i iepurașul și unchiul Gheorghe, cu un aer cât se poate de serios, mi-a răspuns, că a trecut pe-acolo un vânător și… Am fost total bulversat. Nu mai înțelegeam nimic…. dar acest lucru m-a stârnit și mai mult să aflu tainele picturii.

Ceva mai târziu, tot datorită lui, care era foarte bun prieten cu Traian Bilțiu – Dăncuș, am ajuns și la Școala de pictură din Palatul Culturii. Îmi plăcea grozav în sala aceea mare și luminoasă de la etajul II, plină de tablouri și de șevalete și priveam cu mare admirație la cei care lucrau. (…) Acolo am început, acolo m-am „contaminat” pentru toată viața de culori și de mirosul lor, care îmi fac și astăzi atât de bine! (…)

Încă nu aveam 10 ani, când am primit prima sarcină importantă. Traian Bilțiu – Dăncuș primise comanda să picteze pereții sălii de spectacole din Palat, acolo urmând să fie capela noii Episcopii Ortodoxe a Maramureșului și, împreună cu Gheorghe Strîmbei și cu un alt prieten și pictor local, Alexandru Dohi*, pregăteau pereții și culorile, iar eu „pauzam” cartoanele care urmau să se transpună direct pe tencuială (…)

Pe toți pereții sălii, la o înălțime de aproximativ un metru, era proiectat un chenar ca un ștergar maramureșean stilizat, asemeni celor care se puneau în casele țărănești deasupra icoanelor și care era conceput dintr-un joc repetat de lumini și de umbre, ce-i dădeau o aparență de relief. Deasupra lui începea pictura propriu-zisă (…) Am lucrat cu mare plăcere și eram extrem de mândru de importanța care mi se dădea.”*

Trebuie menționat aici faptul că, în Maramureșul interbelic exista o puternică activitate plastică întreținută de o serie de artiști plastici valoroși, confirmați în anii următori la nivel național, precum: Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu, dar și o serie de localnici, mai puțin titrați dar dotați cu talent indiscutabil: Badzei Pall, Magdalena Karpaty, Gheorghe Strîmbei, Alexandru Dohi, Vasile Kazar și alții.

Gheorghe Strîmbei n-a pictat ca să vândă și nici n-a avut ambiția să-și organizeze expoziții. Picta pur și simplu pentru propria sa plăcere. Fire calmă, blândă și liniștită el se simțea cel mai bine în natură, în peisaj, să observe până în cele mai mici detalii tot ce-l înconjoară. Au rămas după el o mulțime de coli simple de hârtie acoperite cu peisaje realizate în tuș sau acuarelă – dovezi grăitoare despre răbdarea, meticulozitatea, plăcerea de a „lua” cu sine, acasă, câteva clăi de fân dintr-un colț de livadă, printre care se zărește casa gospodarului cu toate cele din jurul ei, până în cele mai mici amănunte. Și-a risipit cu generozitate lucrările, dându – le cadou numeroaselor sale rudenii și prietenilor. Au rămas după el câteva lucrări în ulei, câteva schițe, o serie de studii, mici desene în tuș și un basorelief sculptat în lemn, deosebit de frumos, reprezentând ciclul muncilor țăranului maramureșean. Le păstrează copiii săi, Traian și Tanța.

În ultimii ani, își amenajase în podul casei un atelier cu fața spre grădină și spre Solovan și se pregătea ca după ieșirea la pensie să picteze cu adevărat, în tihnă și liniște, așa cum și-a dorit mereu, dar, în 1969 (19 iunie), la 61 de ani, a fost răpus de o boală neașteptată și nemiloasă.

Am scris aceste câteva rânduri cu un dublu scop: 1. Să (re)aducem în actualitate figura unui concitadin, care a existat alături de mulți dintre noi, un om și un artist modest care și-a dăruit o parte din timpul și din sufletul lui iubirii frumuseților care ne înconjoară și pe care mulți dintre noi nu le observăm și 2. Fecem cu această ocazie un apel către cei care dețin lucrări ale pictorului Gheorghe Strîmbei, să ne sprijine în intenția, de a-i organiza, în luna iunie (2019), când se împlinesc 50 de ani de la dispariția sa, o expoziție, oricât de “modestă”, ca un firesc gest de recunoștință.

Reproducem mai jos câteva dintre lucrările rămase fiicei sale, Constanța Gavaler și fiului Traian Strîmbei și așteptăm reacțiile celor care pot și vor să ni se alăture, cu lucrări ale pictorului sau cu sugestii.

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Muzeul Maramureșan din Sighet organizează sâmbătă, 19 mai 2018, la Muzeul Etnografic (str. Bogdan Vodă, nr.1), evenimentul Noaptea Muzeelor.

Acțiunea se va desfășura după următorul program:

Ora 18.00 
Vernisajul expoziției de pictură și grafică „Satul maramureșean – Am fo’ ș-oi si” – de Traian Bilțiu DĂNCUȘ

Ora 19.00

Lansare de carte – „Bocicoiu Mare (Tisa, Crăciunești, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa)” – de Vasile Timur CHIȘ

Proiecții de filme documentare

Expozițiile pot fi vizitate gratuit în intervalul orar 19.00-24.00.

Gheorghe Codrea s-a născut la Sighet (02 martie 1928), în urmă cu 90 de ani. Are un fiu, Dan, arhitect, stabilit în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.

Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris etc.

S-a remarcat și în pictură, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate (Iugoslavia, Germania, Anglia).

La mulți ani, Maestre!

Salut, Sighet!