Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
– Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.” – R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Seara e momentul prielnic pentru întâlniri de suflet, pentru povești cu prietenii, pentru discuții cu noi înșine. Seara e momentul pentru a face bilanțul unei zile, e timpul pentru organizarea zilei ce va veni, e clipa când tot și toate capătă o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă așteptare.

După ce l-am cunoscut pe Ion Mariș ca publicist, realist, analitic, provocator, iată că prin „Vesperare” facem cunoștință cu poetul. Introspect, sensibil , melancolic. Versurile sale sunt un amestec de sentimente, de gânduri și frământări, de întrebări pentru a înțelege neînțelesele căi pentru că poezia lui Ion Mariș, declanșează întrebări care nu au neapărat răspunsul standard, creionează stări și surprinde esențe: ,,Toată bucuria ce ne ispitește nu vine/ fredonând vocea uitată/ din înțelepciune și nici din ură,/ se naște din ceea ce am pierdut” („Profeții despre trecut”).

Volumul scoate la lumină același om pe care îl știm din viața reală într-o continuă mișcare, într-o continuă activitate, într-o continuă preocupare de toți și toate, care, poate, de multe ori uită de propria persoană pentru a întinde mâna și a-l ajuta pe cel de lângă el, dându-i impresia că de fapt se ajută singur: ,,De-aş putea m-aş naşte / pentru viaţa de-apoi cu alte / aripi / să te-ajut să rişti / să cazi/ în golul nopţii / înfruntându-ți abisul.”

„Vesperare” nu e o colecție de poezii, e poezie vie, e viață pusă în strofe, e frământarea unui suflet care însumează frumusețea, tristețea, iubirea, e un volum care te face să citești și poezia următoare, să vezi fiecare mesaj, să descifrezi metafora din spatele rândurilor, să te întrebi care e limita suferinței, a credinței și a iubirii, ,,câte semne într-o picătură de viaţă?!….” („Spovedanie”). E romantism și neomodernism împletite în cugetări, în aforisme, în cuvinte atom, în cuvinte simbol. În „Timpul la timp”, de exemplu, am găsit o asociere interesantă a cuvântului „dor” cu „embrion”, cu ceva primordial, dar totuși făcut pentru a deveni ființă, esența care devine viață .

Am văzut în „Vesperare” însumarea a ceea ce afirma Tudor Arghezi: „Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Dacă timpul vă permite, dați ascultare spovedaniei lui Ion Mariș făcută la ceas de seară.

Roxana Pontoș