Un suicid făcut în șoaptă (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

 




PoetikS – Sebastiana Joicaliuc

Sebastiana Joicaliuc

Wallflower

Toată viața mea
Tot ce am făcut a fost să scriu
Despre bune și rele
– Dar mai mult despre rele
Despre iubire și despre… iubire
– Dar mai mult despre consecințele ei
Despre tine și despre noi
– Dar mai mult despre mine

Când toată viața ta ești condamnat
Să înțelegi mai mult decât trebuie
Să vezi mai mult decât poți
Și să simți mai mult decât vrei
Ești blestemat să rămâi singur
Și nu mă refer la distanța geografică
Pentru că te țin de mână acum
Și între noi e cerul și pământul
Și în distanța asta dintre degete
Se prăbușesc vise și ard corăbii
Și tu chiar crezi că avem timp

Când ești condamnat să rămâi tu cu tine
Cuvintele îți devin super putere
E ca și cum ai vorbi cu cineva care înțelege
Sau măcar te aude
Aș vrea să poți să-mi auzi cuvintele
Ca să te vezi puțin prin ochii mei
Și cred că ți-ar plăcea mult
Că nu-s cuvinte complicate
Dar tu mereu le-ai citit pe dos
Și n-ai știut să-mi cauți în dicționar
Sensurile
Cică aveam prea multe pagini rupte
Și prea puține momente culminante
Aș încerca să îți explic
Să îți recit din mine
Dar m-am săturat să vorbesc cu inimi dislexice
Și să fiu singura responsabilă
Pentru transmiterea corectă a mesajului
Ești prea multe semne de exclamare
Și sufletul meu a obosit să își mai pună întrebări
Toată viața mea am crezut că „a fi bun la cuvinte”
E un dar
Dar de fapt
E doar un blestem
Când tu ești singurul care le înțelege.

Sebastiana JOICALIUC
studentă, Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca




Negrul poate fi cea mai galbenă culoare (autor, Liana Bârsan)

Liana Bârsan

Simt că trebuie să iau o pauză, dar nu mi-o acordă nimeni. Rămân frustrată în aceeași lume nedreaptă, unde banii conduc alături de manipulare, unde colțul unei străzi poate fi mai familiar decât casa în care locuiești, alături de străinii pe care îi numești părinți, unde negru poate fi cea mai galbenă culoare și zâmbetul fals poate transmite cea mai sinceră emoție. Aici ne educăm copiii; aici ne formăm ca oameni demni de pus la dosarul prăfuit din dulapul unei instituții de psihiatrie; aici murim bătrâni dar încă fragezi, pentru că nu am apucat să gustăm din roadele semănate cu răutate, pentru că nu am apucat să vedem negrul așa cum ar trebui… pentru că nu l-ați putut vedea galben.

Străzile sunt pline de oameni mârșavi, de oameni răi, diabolici. Simplul gest de a întinde un bănuț unei femei sărmane poate fi la fel de răutăcios precum cel care îi întinde mâna goală. De ce? Pentru că avem tendința de a gândi mizerabil: „ÎI DAU UN BĂNUȚ- SĂ TACĂ” pentru că nu o mai suporți sau „DU-TE ȘI LUCREAZĂ CĂ NU ȚI-S RUPTE MÂINILE”.

Deși în marea majoritate a timpului sunt de acord cu ultima frază, noi nu gândim în afara sferei în care plutim, că nici să înotăm nu știm. Judecăm tot timpul, asuprim, mințim, iar eu enumerându-le pe toate acestea nu sunt mai bună decât restul pentru că fac aceleași rahaturi, dar spre deosebire de voi, pentru că fac atac la persoana voastră, a oamenilor de rând că eu sunt Luceafărul, scriu despre aceste lucruri și poate peste câțiva ani, după ce o să mor o să-mi dau seama că sunt o scorpie… poate.

Descrierea gri a străzii nu are același farmec fără oameni. Ei stau pe bănci în timp ce mănâncă un covrig în grabă, stau lângă magazine și tastează, probează haine vorbind la telefon, merg la baie cu telefonul în mână ca mai apoi să-l așeze pe jos undeva în stânga dacă hârtia igienică se află în dreapta; mănâncă doar după ce postează un story #foodlover, dar e prima dată după câteva luni în care mănâncă ceva fancy, timp în care stăteau pe bancă și mâncau covrigi.

Traversez trecerea de pietoni cu nasul în telefon, pentru că toată lumea o face, nu de alta dar era umbră și puteam să zăresc finally niște mesaje cu toate că am luminozitatea la maxim. Între timp un bărbat e călcat de o mașină, șoferul- neatent din cauza telefonului. Accidentul nu a fost atât de grav, omul rupându-și doar mâna dreaptă, ceea ce a cauzat o traumă inimaginabilă schimbării mediului pentru telefonul său care trebuia să facă cunoștință cu stânga.

O bătrânică vinde flori într-un colț de stradă și îmi cumpăr un buchețel pentru că altfel nu-mi cumpără nimeni. Mint. Am primit odată niște floricele foarte drăguțe, luate de pe-un mormânt din cimitir. I-a fost atât de milă de săraca fetiță care stătea pe băncuță și plângea, așa că s-a ridicat, a îndepărtat pământul și i-a dăruit niște floricele. Ce bărbat extraordinar…

În fine, nu vreau să credeți că sunt o plângăcioasă, pentru că sunt, dar mă rog. Bătrânica s-a bucurat atât de mult de prezența mea și a fost singura care nu a fost super falsă, a fost chiar acceptabilă, o strategie de marketing reușită. Cu buchetul în rucsac mă îndreptam spre o lume mai bună, adică pe scurt, spre cimitir.

Acolo era liniște, acolo era exemplul ideal de caractere pestrițe îngropate, pentru că în viețile noastre au rămas exemple de urmat. Da, adevărate exemple, după ce și-au îngropat răutatea. Nimeni nu se gândește la moartea câtorva mii de oameni din mâna unui singur domnitor, ci doar la cât de bun a fost el, cum a ajutat săracii, care l-au pupat unde au putut… evident, dar mă rog și aici.

Asta e a doua oară când vă spun că mă rog dar nu o mai fac demult, probabil datorită schimbării mediului: de la oameni prostuți și credincioși la oameni care pun întrebări și trag propriile concluzii de pe wikipedia, dar aici nu mă mai rog…

Liana BÂRSAN

studentă la Facultatea de Drept, UBB, Cluj

foto: Pinterest




Mesajele de pe pereți (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Sebastiana Joicaliuc

Clujul are viață. Are sufletul lui propriu – un suflet ale cărui culori, forme și oscilații i le dăm noi, oamenii, prin felul în care alegem să ne manifestăm, chiar cu riscul de a fi expuși.

Mesajele de pe pereții Clujului sunt, poate, unul dintre cele mai puternice exemple care susțin arta în cel mai pur sens al său: sinceritate materializată în cuvinte, faptul că acele cuvinte sunt mult prea mari ca să mai încapă în noi, simțind nevoia să le strigăm în gura mare. Pe lângă funcția lor, aparent estetică, aceste mesaje reprezintă o formă foarte puternică de comunicare vizuală care încearcă cu ardoare să monitorizeze și să expună, în cel mai sincer mod, pulsul, fericirile și tristețile, revoltele și trăirile oamenilor Clujului.

Asta mă duce cu gândul, în primul rând, la întrebarea: ce îi determină pe acești oameni să își expună pe ziduri aceste gânduri și trăiri interioare, chiar intime? Care e acest impuls lăuntric care-i face să-și pună sufletul pe tavă, în văzul tuturor? Am ajuns să cred că răspunsul e tocmai ăsta, faptul că zidurile sunt o poartă deschisă spre exterior, mesajele devenind, astfel, unele universale, lucruri pe care poate mulți le gândim dar nu avem curajul să ni le exprimăm nici măcar nouă înșine.

Deși aceste inscripții sunt anonime, ele devin, odată cu uscarea vopselei de pe perete, ale noastre, a tuturor. Ca să poți simți pasiunea Clujului în acest sens, e destul să te plimbi pe străzile acestuia, căci, oriunde ți-ai întoarce privirea, vei da cu ochii de un “sms” trimis întregii populații, pe wall-ul civilizației, care, poate, te va pune pe gânduri, sau măcar te va face să surâzi timid.

E soare afară și nu-s multe de făcut la ora asta din zi, sau, mai bine spus, la ora asta din duminică. Îmi iau șalvarii și plecăm în căutarea cuvintelor. Cei mai mulți pereți poartă urmele unor bătălii sociale, mâzgăliți din dorința de schimbare. Trec pe lângă un stencil din care încă pare că mai curge vopsea: “Salvați Roșia Montană” pictat în roșu și verde. Se poate observa amprenta timpului asupra lui, însă, inscripția rămane triumfătoare la locul său de drept, pe perete. Pe o clădire nu foarte îndepărtată, observ un altfel de mesaj care se vrea social: “Afară cu F.M.I din țară” care, la o primă vedere te poate duce cu gândul la o mare gafă misogină însă, după vreo două secunde de contemplare, ne dăm seama de dublul sens al acestuia. Tresar cu un zâmbet în colțul buzelor, mă gândesc că avem vandali “smart” până la urmă.

Țin minte când eram mai… tânără și obișnuiam să vin în Cluj, mai cu o treabă, mai cu un party, că mereu am fost atrasă și uimită de ceea ce vorbesc pereții. Făceam ore în șir pe jos până acasă, doar pentru că stăteam să citesc efectiv fiecare cuvânt așezat cu markerul pe o suprafață plată. Primul astfel de mesaj pe care l-am văzut și m-a atins într-unul dintre straturile sufletului, poate ăl’ mai superficial, dar nu contează, a fost stencilul care zicea așa: “Tu ce faci de apocalipsă?” Știți voi că era mare balamuc cu apocalipsa pe vremuri (nu-i vorbă, apocalipsa era un subiect la modă și în perioada lui Lucrețius, poetul latin), și toată lumea își făcea planuri pentru cum va sărbători acest eveniment important pentru umanitate. Oare prin ce bar își va petrece ipoteticele ultime ore pe Pămînt și, cel mai important, CU CINE. Sau, cel puțin, așa îmi imaginam eu. Oricum, doza de entuziam resimțită în legătură cu aceste banale cuvinte, vine abia apoi, când la câțiva centimetri distanță de acest mic stencil, era un altu’. De fapt, era exact același, doar că din mesaj era răzuit – cu vreun obiect contondent – un cuvânt, iar sensul era total schimbat: “Tu faci apocalipsa”. Ia o pauză, am să o mai zic o dată în caz că nu ai simțit-o cum trebuie: TU faci apocalipsa”.

Nu știu exact ce ar fi vrut să transmită autorul, dar la ora de română am învățat că am voie să interpretez un text așa cum vreau eu, și poate asta e și ideea, că nimic nu înseamnă același lucru pentru mai mulți.

303 mii de suflete, 303 mii de perechi de ochi – câteva cuvinte. Tu ce vrei să însemne pentru tine?

 

Sebastiana JOICALIUC
studentă, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca




Un sighetean super-student: viața prin prisma voluntariatului [AUDIO] [INTERVIU]

Sigheteanul Vlad Guluță este masterand în anul I, la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”, Cluj. S-a implicat în proiecte de voluntariat încă din primul an de facultate, voluntariatul devenind o a doua ”natură” a sa.

De atunci, Vlad jonglează cu timpul său, făcând ”slalom” între facultate și multele responsabilități pe care le prespun activitățile de voluntariat în care este implicat: fie plecat în Africa pentru a împărtăși copiilor de-acolo câte ceva din cultura noastră, fie în țară, făcând sport cu cei mici, fie, pur și simplu, consiliind persoane care simt nevoia să vorbească cu cineva. Sunt doar câteva dintre activitățile între care se împarte Vlad Guluță și ne îndeamnă și pe noi să facem la fel pentru că, nu-i așa: cine dăruiește la timp, dăruiește de două ori.

Sebastiana JOICALIUC
studentă, Jurnalism, UBB Cluj




Cu Măriuca, într-o poveste muzicală

Măriucă Verdeș

Îndrăgita cântăreață de muzică populară, Măriuca Verdeș (foto), născută în comuna Desești, județul Maramureș, mare iubitoare de folclor autentic, președinte al Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” (asociație care a inițiat și „Școala Rădăcinilor Străbune”), își lansează duminică, 01 iulie 2018, noul album intitulat „Hori din Maramureș”. 

Detalii despre acest proaspăt material discografic, ne oferă Măriuca Verdeș, într-un scurt interviu.

Sebastiana Joicaliuc: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre evenimentul din 01 iulie.
Măriuca Verdeș:  Voi lansa albumul „Hori din Maramureș” duminică, 01 iulie, în cadrul evenimentului „Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune” (foto) ce va avea loc în Călinești, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediție, și care va debuta sâmbătă, 30 iunie, de la ora 14.00, în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului și Gospodăria lui Iurca.  Așa cum am zis, „Horile din Maramureș” le voi lansa duminică, de la ora 13.00, în Gospodăria lui Iurca. Vă aștept cu drag!

Sebastiana Joicaliuc: Cine te-a sprijinit, și financiar, la apariția acestui nou album?
Măriuca Verdeș: Nimeni nu m-a sprijinit financiar. Sau, mai degrabă, pot spune că mi-am autofinanțat acest nou album. Nu mi-a plăcut niciodată să cer de la nimeni, nimic. Alina Bondrea, căreia îi mulțumesc, m-a ajutat, din prietenie, total dezinteresat,  cu design-ul coperții. Și, ca de fiecare dată, părinții îmi sunt alături, mă sprijină necondiționat.

Sebastiana Joicaliuc: De ce albumul se numește „Hori din Maramureș” și care este izvorul de inspirație al pieselor?
Măriuca Verdeș: Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zîi, draga mamii, o Hore!”, așa că, mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zîc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit.

Sebastiana Joicaliuc: Lansarea se face punctual, sau va urma un turneu mai amplu?
Măriuca Verdeș:  Lansarea va avea loc atât în țară, cât și în străinătate pentru că, prieteni dragi, voiesc ca acest album de hori să nu rămână uitat într-un sertar, așa cum s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, și cu „Doinele din Maramureș”…

Sebastiana Joicaliuc: Ce ne pregătește Măriuca Verdeș împreună cu „Călineștenii Țării Maramureșului”?
Măriuca Verdeș: Asociația „Călineșteniii Țării Maramureșului” își continuă activitățile sale, modeste în aparență, activități care înseamnă perpetuarea obiceiurilor, a  jocului satului, înseamnă cursuri de învățare, a celor mai tineri, a tradițiiilor și a meșteșugurilor locale.

Sebastiana Joicaliuc: De ce nu ești mult mai vizibilă prin concerte mai ample la Sighet sau în spațiul public?
Măriuca Verdeș: Explicația este simplă. Nu sunt mai vizibilă în concerte, deoarece horea pe care o horesc nu este, poate, pe placul tuturor. Dar, mai mult de-atât, nu particip la multe spectacole, deoarece nu mă interesează aspectul financiar, nu-mi doresc promovare pentru ca apoi să am ceva de câștigat din asta. Eu voiesc doar să duc mai departe horea sacră a moșilor și acest grai sfânt românesc. Mai mult, când îți lasă moșii cu limbă de moarte să duci mai departe rânduiala de demult, nu te mai gândești la tine, ci doar la ceea ce te-ai legat să faci. Horea mé și a moșilor mei nu o pot nici târgui, dar nici a o vinde. Ci doar să o horesc, așa cum o făceau și ei, pentru sufletul meu, dar și a celor care voiesc să o asculte, fiind un izvor nesecat și limpede din care te poți stâmpăra de sete.

Mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte!

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca




Spectacol de modă atipic la Cluj-Napoca (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Marți, 19 iunie 2018, la Cluj-Napoca, a avut loc  cea de-a 16-a ediție a spectacolului de modă inedit „Atipic Beauty”.

Clujenii au fost invitați să ia parte la un eveniment emoționant, alături de asociația Open your Heart. Ca de fiecare dată, show-ul dorește să elimine barierele pe care societatea le are referitor la persoanele cu dizabilități.

12 persoane imobilizate în scaune cu rotile, alături de 12 persoane publice au prezentat diverse creații vestimentare. Sub genericul „Frumusețea stă în tine”, Atipic Beauty Fashion Show s-a desfășurat la Casino Parc Cluj Napoca – Centrul de Cultură Urbană.

Anișoara Mârza (Gog), o tânără sigheteancă imobilizată într-un scaun rulant, în vârstă de 26 de ani, absolventă a Facultății de Contabilitate și Informatică de gestiune, cochetează cu moda din anul 2013 și este model în cadrul proiectului Atipic Beauty încă de la prima ediție:

“Mă bucur că am reușit să fiu prezentă la fiecare eveniment și să fac parte din acest proiect din 2013. Ne-am bucurat de o prezență numeroasă, de oameni care ne susțin și care își doresc să schimbe prejudecăți alături de noi. Astăzi, am purtat cu mândrie o rochie semnată Tina Olari și am defilat alături de Oana Boc”.

În cadrul evenimentului prezentat de Cosmina Păsărin au avut loc și câteva concerte susținute de către Atac Band, Teodora Iacob și Miklos Roland.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca




Sunt eu… Bună?! (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Sebastiana Joicaliuc

Da, știu, sunt o fată drăguță. Nu o spun la modul ironic, nici măcar narcisist – deși, nu știu cum aș putea să construiesc fraza asta ca să sune mai puțin caraghios…

Sunt o fată drăguță și, parcă a doua oară când o spun, sună și mai rău. Dacă nu înțelegi exact termenul, sau nu știi încă unde bat, mai “pe limba voastră”, poți spune că-s “bună” (din câte am auzit), sau, uneori, chiar “frumoasă” pentru unii, cunoscători rari ai acestei terminologii.

Nu văd rostul de a mima o oarecare ură de sine sau falsă modestie pentru aste atribute (nu-mi place să le numesc “calități”) fizice, doar pentru a atrage simpatia/ empatia (adevărată sau nu) celor din jur. Iar pentru că azi nu am chef să fiu superficială, o să las să se strecoare aici puțină sinceritate – din câte se pare, și eu am avut emoții odat’ ! :))

Bună! Sunt eu, (nu prea) încântată de cunoștință!

Nu spun că vreau să schimb ceva la mine, în afară de aproape tot, și nu mă recunosc drept posesoare a prea multor defecte, cu excepția tuturor. Da, știu, wow! Sunt genul de fată după care te întorci în club pentru că îți place cum arată. Pe lângă ochii negri și păru’ cam greu de neobservat, mai am și bucăți de fier în față și chestii desenate pe piele, toate astea fiind un amalgam de exotism – spunea cineva -, care îți dă senzația că m-ai putea cunoaște dintr-o privire.

Nu mă întreba de-ai mei, pentru că o duc bine, și nu, nu știu dacă zodiile noastre se potrivesc și, probabil că dacă e așa, aș dispărea destul de repede. Nu mă întreba nici care-i culoarea mea preferată, pentru că nu o știu, și ție, oricum, nu îți pasă. Nu da swipe right pe Tinder pentru că sunt fake. Nu-mi spune că ți-am dat lumea peste cap pentru că, la cât v-am tot învârtit, ar trebui să vomitați cu toții.

Ce îmi place? Îmi place viața, uneori, și alteori deloc, îmi plac apusurile când e cerul roz, și noptile în care confesiunle mele îți dezlipesc încet bandajul lăsând în urmă carnea vie ce sclipește gâdilată de soare odată cu primele ore ale dimineții.

Mă lupt cu fragmente de realitate scăpate din fanteziile voastre despre ce reprezint eu, ca „exponat” al sexului frumos. Poate, dacă nu ați fi atât de ocupați să va imaginați ce aș putea să fiu, ați putea chiar să aflați cine SUNT.

Mă lupt singură în spațiul dintre crăpăturile create de neînțelegeri generate de așteptări: Sigur n-am cum să fiu deșteptă. Nu știu cum se formează cutremurele și n-am auzit în viața mea de Immanuel Kant și, cu siguranță, nu am pus mâna pe vreo carte de prin clasa a 5-a. Opiniile mele nu contează și, sigur nu știu să fac de mâncare. N-am talente și nici hobyuri, și îmi place să mă duc în oraș cu prietenii doar ca să îi oblig să îmi facă poze să le postez pe Instagram. N-am cultură generală, și, de obicei, ce scriu, fur de la alții etc, etc…

M-am prins cum stă treaba. Am devenit atât de superficiali unii cu alții, încât, atunci când ne întâlnim față în față, căutăm unde-i opțiunea de pe ecran să dăm skip. Ne-am construit ziduri atât de înalte, încât nici nu ne mai pasă să le doborâm. Am devenit atât de atenți la ce credem unul despre altul, încât ne știrbim personalitatea doar ca să ne încadrăm în niște tipare false. Nu mai căutăm adevărul, ci ne deschidem ochii doar la ce vrem noi să vedem.

Însă, lecție grea și, implicit, ponoase grele ale vieții avem de învățat – filtrele stochează esența. Și nu vorbesc de filtrele de pe Instagram și nici de cele ale țigărilor, ci de mecanismele pe care le folosim ca să analizăm orice persoană. Ele nu permit să treacă decât ceea ce rezonează cu propriile idei, respectiv dorințe, ale noastre.

Nu o să încerc să explic cine sunt, pentru că asta ar însemna risipirea esenței, distorsionarea perversă a informației care mă face să fiu eu. Nu o să încerc să conving pe nimeni prin afirmații pompoase că sunt o hartă ce merită explorată. E un drum lung și plin de noroi, și iubirea nu e întotdeauna suficientă. Cât despre “dânsa”, pare-se că dedesubturile atingerii sale, renasc din cele mai dezolante situații. Din haos ar fi vrut să-ți fie tot. Poate că îți este deja.

Consider, cu o dulce ipocrizie, că mereu am fost îndrăgostită. Poate nu de tine, poate nu de el, poate nu de ea, ci de cineva, de ceva, de următorul.

Cheers! Drink it up, you might just get another shot.

Apropo – Bună, sunt EU!… și mi-e de ajuns.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca