După izbucnirea conflictului din Estul Ucrainei am avut ocazia (prin 2015-2016) să văd Iadul prin ochii unei familii care a scăpat de acolo. Familia T. (tată, mamă și cei șapte copii ai lor) au avut ocazia, prin intermediul unei asociații caritabile, să ajungă în România, într-o zonă izolată din Bistrița-Năsăud. Nu puteau obține statutul de refugiați, pentru că acel conflict nu era recunoscut ca unul oficial, între două state. În acele condiții, reprezentantul asociației a venit la sediul Vicariatului, într-o zi de ședință, unde a apelat la bunăvoința preoților pentru a-i ajuta pe acei refugiați. Așa am ajuns să îi vizitez de mai multe ori, ducându-le bunuri, alimente, bani, în general ajutoare oferite cu dragă inimă de credincioșii care și-au deschis sufletul în fața tragediei lor. Și astfel am aflat durerea lor: într-o zi, poliția a anunțat populația că vor începe bombardamente; li s-a spus să ia cu ei haine pentru două-trei zile, să părăsească Luhansk-ul, și că vor reveni. Ei bine, au rămas doar cu ceea ce au reușit să înghesuie în mașina familiei. Au rămas fără locuința lor și fără afacerea familiei (o sală de sport). De ele „se bucură” acum cei din armata separatistă.

Se tot spune că acel conflict a izbucnit din cauza persecutării ucrainenilor vorbitori de limbă rusă. Doar că familia T. vorbea rusă, iar ucraineană știau puțin. Însă se considerau ucraineni, nu ruși, nu doreau independență față de Ucraina, nu doreau să vină rușii să îi elibereze dintr-o „teroare” închipuită.

În satul din Bistrița-Năsăud, în care au petrecut aproape un an, copiii lor a fost înscriși la școală, în sistem Waldorf. A stat în permanență alături de ei o fostă absolventă a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko”, din Sighet. Îi ajuta pe copii la școală, la teme. Cu toate acestea, oportunitățile familiei T., în acele condiții, erau extrem de limitate. Și, odată cu vestea că vor avea un al optulea copil, au decis să se întoarcă în Ucraina. Niște prieteni le-au oferit un apartament în Kiev, tatăl și-a găsit un loc de muncă, mama la fel. Au reușit să își reinventeze viața de două ori. Până acum. Iar acum Iadul îi ajunge din urmă. Dar măcar sunt toți împreună, vii.

Povestea lor e doar o mică piesă din puzzle-ul sadic pe care îl joacă cel care se crede stăpânul Răsăritului. Degeaba te consideri mare apărător al familiei tradiționale când distrugi destinele a mii de familii. Degeaba pozezi în mare ctitor și binefăcător al Bisericii când de sub picioarele tale se aud doar gemetele zecilor de mii de morți. Redesenarea granițelor e doar un joc macabru născut din plictisul unei minți iraționale și a unui suflet împietrit.

Am ezitat să scriu aceste rânduri. Dar văzând cum unii aplaudă, rânjind cu câinoșenie, nu pot decât să spun: Treziți-vă! Nu e nici film, nici piesă de teatru! Mor civili nevinovați. Mor soldați nevinovați (cei ce-și apără țara, dar și cei ce sunt aruncați în luptă, fără drept de-mpotrivire, în odiosul malaxor al războiului). Nu vă lăsați seduși de răutate!

De-ar fi doar un vis urât….

pr. Marius N. Lauruc

Foto: Ion Mariș

Antoine de Saint-Exupéry a fost dintre cei care au spus că „învăţăm de la istorie că nu învăţăm nimic″. Dureroasa constatare a fost formulată de mai multe personalităţi ale culturii mondiale, sub forme diferite, ideea rămânând aceeaşi.

Sunt cuvinte care ne invită la reflecţie, dacă ne uităm la ce se mai întâmplă acum prin lume. Dacă până mai ieri-alaltăieri, ne gândeam că aşa a fost în istoria lumii şi… gata, nimic nu se poate repeta, acum realitatea are atuuri consistente pentru a ne arăta cât am fost de creduli. Conflicte au fost, chiar de două ori s-a întâmplat ca participarea să fie planetară. Presupuneam, convinşi fiind că alt război nu poate izbucni în Europa tratatelor şi a înţelegerilor între state, că despre războaie vom citi doar în cărţi. Ne imaginam oricând o agresiune militară în America Latină, sau poate în Africa, dar nicidecum aici, în Europa şi mai cu seamă în apropierea noastră.

Acum se discută cu intensitate despre iminenţa unui atac al Rusiei asupra Ucrainei vecine. „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război″, o înţelepciune latină care poate fi interpretată şi în alte moduri, nu doar militar. Până una-alta, ar putea fi – dacă va fi! – un conflict ruso -ucrainean. Presupunând că rămâne doar între cele două ţări problema armată, iar România va avea siguranţa protecţiei NATO, tot apare ceva care ar trebui să dea de gandit autorităţilor sighetene.

N-aş insista asupra capacităţii prea bine cunoscute a localnicilor noştri care se şedinţesc din când în când pentru binele comunităţii, cu rezultate concrete atât de greu observabile, dar simt nevoia de a le atrage atenţia asupra unei situaţii de nedorit, dar posibile.

Ar trebui luată în considerare şi posibilitatea ca o parte a populaţiei de dincolo de Tisa să ia la un moment dat calea pribegiei şi să ceară adăpost în Sighet. S-au gândit oare autorităţile oraşului la această variantă? Unde ar putea fi cazaţi refugiaţii? Câţi ar putea primi ciuruitul (nu din cauza gloanţelor sau al schijelor!) nostru oraş?

Bine-ar fi dacă ne-am pregăti degeaba, dacă nimeni n-ar trece Tisa spre malul românesc, prin urmare n-am vedea refugiaţi din cauza conflictului militar. Iar conflictul militar să rămână doar o supoziţie neîntemeiată.
Şi dacă totuşi învăţăm iar că nu învăţăm nimic de la istorie? Tumultuoasa viaţă pe care o trăieşte planeta de vreo doi ani încoace ne-a dat o lecţie pe care o citeam doar în istorie si pe care n-o mai puteam crede posibilă azi: pandemia!

Trecutul a fost plin de evenimente care au decimat populaţia lumii. Au fost boli, au fost războaie, a fost foamete. Acum avem o boală răspândită pe toată planeta, suntem anunţaţi că urmează foamete, lipsuri de tot felul. Dacă o ţinem tot aşa, războiul ne mai lipseşte…

Istoria se repetă, adică întotdeuna vor fi unii care vor dori câte o felie dintr-un tort care-i al altora. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la ce poate fi mai rău şi să ne pregătim să primim refugiaţii din Maramureşul cel Mare.

Autorităţile locale fac pregătiri pentru a primi refugiaţi din Ucraina, sau toată atenţia le e concentrată pentru reasfaltarea unor străzi… asfaltate prin noiembrie anul trecut?

Vecinii noştri de graniţă nu cred să aibă momente în care viaţa să li se pară frumoasă acum.
Dacă nu vor fi nevoiţi să plece în grabă de-acasă, lăsând mâncarea neterminată pe aragaz sau patul nefăcut, va fi bine pentru toţi. Inclusiv pentru cei care au pus ochii pe tortul lor!

Horia Picu

Ziarista Lelia Munteanu a publicat un interesant articol (Comentariu Lelia Munteanu:„ La ce vă trebuie NATO?″), care are semnificaţii de necontestat pentru zilele acestea, când altceva mult mai grav decât pandemia ar putea să zguduie rău de tot întreaga planetă. (Aici e întregul articol: https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-lelia-munteanu-la-ce-va-trebuie-nato-20490879)

Shimon Peres, fostul preşedinte al Israelului, a avut o discuţie cu Vladimir Putin cu 5 ani în urmă, „Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre″.
Ce zicea Putin atunci trebuie amintit acum. Citez din articol: „Putin mi-a replicat: Ascultă, ce vrei de la mine? La ce vă trebuie NATO? Uniunea Sovietică nu mai există. Tratatul de la Varşovia a fost destrămat. Sunt gata să fiu membru NATO, ca voi!″

Mă întreb acum, de ce NATO vede în Rusia un permanent pericol, de ce Rusia vrea să se descotorosească de orice urmă de NATO în apropierea elasticelor sale graniţe? Ce-ar fi dacă Rusia ar fi membră NATO? Sau e nevoie de un duşman mare şi puternic în faţa căruia trebuie ca adversarii să se înarmeze continuu pentru a putea începe o bubuială interminabilă, mai abitir decât personajele din filme care trag, trag şi nu se mai termină cartuşele?

Vremea celor două orânduiri antagoniste (ni se spunea mereu:„la noi e bine, la ei e rău″, noi dădeam din cap zâmbind aprobator, dar nu era zâmbetul nostru…), capitalistă şi socialist-comunistă a trecut! Atunci era planeta împărţită în buni şi răi. Totul depindea de cine despre cine vorbeşte. Acum capitalişti suntem toţi. Diferenţele apar la administraţiile statelor. Unii se pricep, alţii… nu. Exact la acelaşi exemplu mă gândesc şi eu acum, stimate cititor!

Mă întreb, oare n-ar putea conducerea Alianţei Nord-Atlantice să negocieze cu Rusia pentru o eventuală cooptare în echipă? N-ar fi mai bine pentru viaţă?

Alt răspuns al lui Putin (repet, dat acum cinci ani) despre relaţia Rusiei cu Ucraina. „Nu mi-a păsat, până când aţi avut nevoie de ucraineni în NATO. Pentru ce? Nu m-am atins de ei. Au vrut să meargă în Europa, am spus: excelent, duceţi-vă în Europa.Dar de ce aveţi nevoie de ei în NATO?″.

Nu pot să cred că Putin e acum în extaz că mâine-poimâine va trimite o mică parte a Armatei Roşii să se facă şi mai roşie, de sânge. Nu cred că preşedintele Rusiei e insensibil la suferinţele rudelor acelora care şi-ar pierde vieţile în confruntare. Dar nici altceva nu cred. Că Rusia poate fi luată în zeflemea de NATO şi să accepte, cuminte şi resemnată, o Ucraină membră a Alianţei, iar ea, Mama Russia, să nu fi fost nici măcar chemată la discuţii despre aderare.

Rusia e de multă vreme comparată cu un urs, animal care cel mai cuminte e să nu fie întărâtat şi să pleci uşurel din calea lui. Altfel, ursul e un animal care odată ce şi-a propus ceva (în speţă să ajungă la hrană), nimic nu-l mai poate opri. Când Rusia doreşte ceva, obţine. Şi o face repede, cum a fost realipirea Crimeei. De-aia are graniţele elastice.

Am văzut atunci reacţia indignată a celorlalţi. Vorbe, vorbe, sancţiuni economice şi apoi… gata!…
Un alt mare argument al ruşilor (în afară de înzestrarea militară) e gazul metan. Cam de pe la ei vine prin toată Europa cea fudulă. Se poate pune problema şi din alt unghi. Dacă ai prea mult gaz şi n-ai cui să-l vinzi, degeaba îl ai.

Inevitabil, se impune o întrebare. Dacă Mama Russia va închide robinetul, Europa „Nord-Atlantică″ va tremura de frig, sau de frică?

Conflictul Rusia-Ucraina nu pare a se încheia prea curând cu o horă frăţească. Un avertisment pe care l-am găsit pe https://cursdeguvernare.ro/ce-urmeaza-in-si-dupa-ucraina-o-viziune-americana.html nu poate lăsa indiferent pe nimeni: „Europa trebuie să înțeleagă că în joc este mai mult decât soarta unei țări nefericite. În joc sunt viitorul NATO și securitatea Europei însăși: grăbindu-se să capituleze în Ucraina, Occidentul este în pericol să își petreacă viitorul în pocăință″.

Horia Picu

Redau mai jos conținutul unui e-mail adresat inspectorului pe Maramureș din cadrul Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, Direcția Supraveghere, Utilizare Radiații Ionizante (DSURI), dl. Ioan Encian.

Mă numesc Ardelean Bogdan și sunt un cetățean care locuiește în zona orașului Sighetu Marmației. Am îndrăznit să vă scriu acest mesaj, deoarece , consider că d-voastră ați putea fi persoana cea mai avizată în a-mi oferi câteva răspunsuri credibile și perfect avizate. Adresa d-voastră de e-mail am luat-o de pe site-ul CNCAN (http://www.cncan.ro/assets/Inspectie-si-Supraveghere/2019/DISTRIBUTIE-INSPECTORI-2019-pt-SITE-CNCAN-1.pdf).

Prin urmare, vă mărturisesc că, asemeni multor concetățeni de-ai mei, obișnuiesc să fac în mod regulat călătorii în țara vecină, Ucraina, pentru mici cumpărături și „tradiționalul” plin la mașină. Așadar, vrând-nevrând, sunt obligat să trec tot de atâtea ori (de două ori la dus și de două ori la întors), prin scanerele din vama Sighetu Marmației, respectiv Solotvino (Slatina) de peste Tisa. Nedumerirea mea este următoarea: cunoaște cineva parametrii tehnici ale acestor instalații și dacă le cunoaște, nu cumva ar trebui să fim informați și noi, simpli cetățeni, care precum oile, trecem fără să ne mai punem prea multe întrebări? Suntem avertizați doar să nu staționăm între acei piloni. În rest, tăcere….

Părerea mea de simplu cetățean cotizant la impozitele acestui stat și cu niscaiva drepturi cetățenești, este că indicat și chiar LEGAL ar fi să existe acolo, în preajma acelor scanere, un panou informativ, pe care să poată fi citite clar, în ambele limbi (română și ucraineană), datele tehnice ale acestor instalații. Și anume: tipul de radiație folosită, intensitatea ei, doza de referință la care se raportează, minimul și maximul admis și, de ce nu, chiar și anumite avertismente medicale, contraindicații și enumerarea posibilelor efecte negative produse de expunerea repetată la aceste radiații (radiație gamma, din ceea ce am găsit ca informație).

Deci, consider că informarea corectă și transparentă a tuturor celor care tranzitează aceste instalații, dar și a celor care le deservesc sau / și celor care își desfășoară activitatea în preajma lor (polițiști de frontieră și vameși), ar putea fi benefică în sensul conștientizării riscurilor la care ne supunem cu sau fără voie/știință.

Prin urmare, acest mesaj îl voi trimite și unei publicații on-line din zonă (”Salut, Sighet!”), pentru a atrage atenția și altor persoane care, asemeni mie, doresc să fie mai bine informate de către cei care sunt responsabili cu aceasta.

Vă mulțumesc pentru răbdarea cu care presupun că ați parcurs mesajul meu și aștept cu deosebită încredere atât răspunsul d-voastră la cele sesizate mai sus, cât și măsurile care se impun a fi luate pentru informarea publică.

P.S. Dacă nu voi primi niciun răspuns, voi continua să mă adresez forurilor și instituțiilor superioare și chiar la nivel UE , deoarece este inadmisibil să acceptăm în tăcere această lipsă crasă de informare.

Bogdan ARDELEAN

Geopolitică și fake news

În articolul „Ucraina – o țară divizată geopolitic și religios”, publicat pe www.salutsighet.ro dl. prof. univ. dr. Nicolae Iuga încearcă să prezinte  situația politică și religioasă a Ucrainei, o țară măcinată de conflicte. O face, însă dintr-o perspectivă neechilibrată.  În ceea ce privește situația eclezială aș dori să aduc niște lămuriri.

Așa cum, indiferent de interesele pe care alte state le au în Ucraina, vocea/alegerea poporului este importantă, la fel și în viața spirituală nu se poate vorbi doar de influențe externe, lăsând poporului ucrainean poziția unei simple marionete lipsite de rațiune, de care profită oricine dorește, oricine se impune.

Obținerea autocefaliei (independenței) unei Biserici Ortodoxe Ucrainene unificate a fost un deziderat mult mai vechi al poporului ucrainean (atât al celor care trăiesc în granițele țării, cât și al celor din diaspora). Dezideratul acesta a fost ținut sub control de către Mitropolia Ortodoxă a Kievului (supusă Patriarhiei Moscovei). În vederea temperării acestei dorințe nu a fost permisă folosirea limbii ucrainene în cult, considerată o limbă improprie în acest sens, insistându-se pe sacralitatea limbii slavone (teorie apropiată ereziei medievale a celor trei limbi sacre – ebraica, greaca și latina). Or limba slavonă poate fi înțeleasă de către un ucrainean cu aceeași „lejeritate” cu care un român de rând înțelege latina vulgară. Cărți de cult în limba ucraineană au tipărit doar facțiunile ortodoxe până recent nerecunoscute și Biserica Greco-Catolică ucraineană, iar în diaspora Bisericile Ortodoxe Ucrainene (aparținând fie de Patriarhia Constantinopolului, fie de Patriarhia de la București, cum este cazul Vicariatului Ortodox Ucrainean din România). Mai apoi Mitropolia Ortodoxă a Kievului a funcționat ca o portavoce a Rusiei în Ucraina, depășindu-și rolul spiritual și devenind o unealtă de propagandă rusă. Astfel, nu este de mirare că numeroși clerici ce aparțin Patriarhiei Moscovei, de pe teritoriul Ucrainei,  au dosare penale pentru propagandă anti-ucraineană sau pentru subminarea autorității de stat.

Dorința poporului ucrainean suprapusă peste nemulțumirile acumulate referitor la modul în care erau tratați în propria lor țară a împins această chestiune pe agenda Sinodului din Creta, însă, la presiunea Moscovei problema Bisericii Ortodoxe din Ucraina a fost retrasă de pe acea agendă. (Sinodul din Creta, din 2016, chiar dacă mulți îl contestă,  reprezintă un mare plus pentru Bisericile Ortodoxe, pentru că aduce unele lămuriri, hotărâri extrem de importante pentru viața spirituală a ortodocșilor din întreaga lume).

Un rol important în obținerea autocefaliei l-au avut și Bisericile Ortodoxe Ucrainene din diaspora, în special cele din America de Nord. (În Canada trăiește cea mai mare comunitate de ucraineni, după Rusia, aproximativ un milion de persoane). Biserica Ortodoxă ucraineană din Canada aparține de Patriarhia Constantinopolului din anul 1990, cea din S.U.A. alăturându-i-se la scurtă vreme (date pe care Dl. Iuga, se pare, nu le știa). Datorită insistențelor ucrainenilor din America de Nord în vederea acordării autocefaliei exarhii trimiși de către Patriarhia de Constantinopol în Ucraina anul trecut au fost aleși din rândul celor două Biserici ucrainene de acolo: episcopul Ilarion, din Canada și episcopul Daniel, din S.U.A.

În mesajul de felicitare pe care l-a trimis Mitropolitului Epifanie (mitropolitul noii Biserici ucrainene), Yurij, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Canada subliniază faptul că acordarea autocefaliei este o dorință a fiecărui ucrainean ortodox din diaspora [i].

În ceea ce privește afirmația (prefer să cred că insuficient verificată și nu tendențioasă) pe care dl. prof. Iuga o face, bazându-se pe „surse foarte informate și credibile din mediile diplomatice din SUA”, conform căreia Patriarhul Constantinopolului ar executa ordinele Statelor Unite și ale Israelului, urmărind interesele acestor două state în Turcia, se impun unele precizări. Informația aceasta a fost preluată de către dl. prof. Iuga de pe www.cuvântul-ortodox.ro, o pagină de internet cu viziuni extremiste, anti-ecumenice, pe care publică în general persoane fără nici o formare teologică. Articolul citat de către dl. prof. Iuga reia unele presupuse afirmații făcute de un fost ambasador american, Arthur H. Hughes, conform cărora Patriarhul Bartolomeu reprezintă interesele Statelor Unite în Turcia. La o simplă verificare a acestor afirmații vedem că situația e total diferită. Într-un interviu [ii] acordat săptămânalului The National Herald, fostul ambasador american afirmă că acel articol a fost trimis unui jurnal online pro-rus (www.orientalreview.org) printr-un email, dar el nu este nici autorul articolului și nici expeditorul emailului. Fiind informat de publicarea acestui articol el a cerut ștergerea lui imediată (ceea ce s-a și întâmplat) dar și publicarea unei dezmințiri (refuzată de către administratorii revistei online). Lucrul acesta  s-a întâmplat în 2016, pe fondul tensiunilor crescânde între S.U.A. și Turcia generate de refuzul americanilor de a-l extrăda pe Fethullah Gulen. Fostul ambasador se gândea chiar să dea în judecată acea publicație, pentru că astfel de știri false ar fi dus la escaladarea conflictului între cele două țări. Mai mult, domnia sa a subliniat faptul că nu a scris niciodată nimic despre Patriarhia Constantinopolului ori despre Turcia. În acest sens a trimis o dezmințire și Mitropolitului Demetrios, exarhul patriarhului Bartolomeu [iii]. Publicarea acelui articol face parte din războiul mediatic dus de către Rusia în vederea discreditării [iv]. Chiar dacă a fost șters, a stat suficient în mediul online pentru a fi preluat, redistribuit și citat la nesfârșit. Însă nu reprezintă nimic altceva decât un simplu fake news.

Cu toate că accesul la informație este extrem de facil în ziua de azi, preferăm să dăm crezare oricărei știri fără a ne pune semne de întrebare, fără a judeca rațional, fără a cerceta. O facem din comoditate, din lipsă de timp, dar mai ales ignorând faptul că orice știre falsă pe care o acceptăm, căreia îi dăm crezare, ne modifică propria viziune asupra societății în care trăim. Când realizăm aceasta vom vedea că știrile false au legătură și cu noi și cu modul nostru de a gândi.

pr. Marius LAURUC
Biserica Ortodoxă Ucraineană – Sighet

sursă foto: inliniedreapta.net

[i] https://uocc.ca/wp-content/uploads/2018/12/English-Translation-of-Congratulatory-Letter-to-the-Newly-Elected-Metropolitan-of-the-OCOU.pdf

[ii] https://www.thenationalherald.com/135565/ambassador-hughes-denies-authorship-of-fabricated-article-against-patriarch-bartholomew/

[iii] http://myocn.net/retired-us-ambassador-arthur-h-hughes-did-not-pen-shared-article/

[iv] https://publicorthodoxy.org/2018/01/29/russian-information-war-constantinople/

 Ucraina – o țară divizată geopolitic și religios

 1. Dezbinarea geopolitică

S-ar putea ca unii să se indigneze pentru faptul că noi vorbim despre Ucraina ca despre o țară scindată, dar termenul nu ne aparține. L-a utilizat renumitul politolog American S. P. Huntington, în lucrarea sa celebră „Ciocnirea civilizațiilor” (The Clash of Civilizations, 1996), numind unele state, fosta Iugoslavie, Turcia sau Ucraina de exemplu, „state sfâșiate” (states torn), adică state situate pe zona de interferență a două civilizații diferite și divizate între acestea [1].

Pentru a slăbi și mai tare aceste state, pentru a duce „sfâșierea” în astfel de state până în pragul războiului civil, SUA au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu [2]. De exemplu se ia o ţară în care SUA urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanţează masiv o opoziţie bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic ca la introducerea calului de lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care SUA au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul pleni-potenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”.

În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili din Georgia. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko. Prima „revoluție” a fost finanțată de către SUA, au fost finanţate o serie întreagă de organizaţii ale „societăţii civile” ( care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi românii din Transcarpatia. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susţinând curentele naţionaliste ucrainiene, intolerante, pentru „democratizarea” acestei ţări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.

A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către SUA zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev şi în alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014, în scopul alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirea lui cu un președinte marionetă a SUA. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, SUA nu au găsit o posibilitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei ţări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer” [3], dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat cu un cinism greu de egalat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită” [4]. Este de înţeles că SUA nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării SUA, cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele. SUA au avut în vedere atragerea Ucrainei în NATO, sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul URSS Nikita S. Hrusciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca să intre în NATO, cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrusciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din puct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.

Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainienii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și URSS. Pe teritoriul URSS Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică și la un moment dat, pe la începutul anilor ’30, i-a pedepsit pe ucrainieni prin înfometare pentru colaborarea cu inamicul german și polonez. Apoi, în al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainienilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva URSS și din nou a pierdut.

După al Doilea Război Mondial, Stalin nu a mai apucat să-și regleze conturile cu Ucraina, el murind în anul 1953. Ba mai mult decât atât, în mod paradoxal, după război Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al URSS Hrusciov a luat teritorii istorice ruseşti, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat, drept compensație pentru înfometare,  în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă sunt în Ucraina sau Rusia, și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii URSS din Vest. El nu și-a imaginat niciodată (să încercăm să ne transpunem în mentalul lui)  că Ucraina se va alia cândva cu noii naziști („America first!”) și că vor încerca să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Apoi, după al Doilea Război Mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost mutată de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest, pentru ca URSS, prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest.

2. Dezbinarea religioasă

Am făcut această foarte sumară schiță istorică doar cu scopul de a înțelege mai bine cum anume situația religioasă a Ucrainei contemporane se suprapune peste cea geopolitică. În Ucraina de azi este de presupus că putem întâlni statistici deformate interesat privind structura numerică a populației, în cifre absolute sau în procente, pe confesiuni religioase. Putem face, totuși, anumite aproximări destul de apropiate de realitate.

După cifrele oficiale disponibile pe internet, populația totală a Ucrainei era, la recensământul din 2001, 48,4 milioane locuitori, iar o estimare de dată mai recentă, din 2016 (fără Crimeea), ne dă 42,6 milioane total locuitori [5]. În ceea ce privește apartenența confesională, trebuie să avem în vedere eventualele fluctuații care vor apărea după evenimentul din 16 decembrie 2018, când a fost proclamată o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală, adică independentă de Patriarhia Moscovei, respectiv trecerea unor credincioși, de bună voie sau siliți, de la Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) la Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. De aceea nu vom utiliza estimări statistice actuale, care pot fi volatile, ci vom recurge la Rencesământul oficial al Ucrainei pe confesiuni religioase din anul 2003.

Potrivit Raportului din anul 2004 al acestui rencesământ oficial [6], situația este, în linii mari, următoarea. (1) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei): 52,2% din total populație, adică aprox. 25 milioane de credincioși, cifră pe care conducerea aceastei biserici o umflă în prezent, fără nici o bază, la 35 de milioane [7]. (2) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), adică Biserica transformată de către Patriarhul ecumenic în decembrie 2018 în Mitropolie subordonată Constantinopolului: 14,3% din total populație, aprox. 7 milioane, cifră pe care și această biserică o umflă exagerat, fără să dea însă nici o estimare mai precisă. (3) Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană: 4%. (4) Biserica Greco-Catolică Ucraineană: a treia forță confesională din Ucraina, aprox. 11%, 5,2 milioane credincioși localizați în vestul țării. Apoi ateii și așa-zișii neafiliați religios și neoprotestanții de diverse denominațiuni sunt disipați aleatoriu cam peste tot în teritoriu, dar bisericile ucrainiene tradiționale, ortodoxă și greco-catolică, evidențiază o anumită distribuție geografică relativ clară.

Influența spirituală este și aceasta exercitată teritorial, greografic. În vestul Ucrainei, Biserica Greco-Catolică este dominantă, se declară „pro-europeană” și este percepută ca atare. În timpul protestelor din iarna 2013-2014 din Piața centrală a Kievului împotriva președintelui ales Viktor Ianukovici, reprezentanți ai acestei biserici, a treia forță confesională a țării, cu aprobarea arhiepiscopului lor Sviatoslav Șevșciuk, au participat activ la proteste și au amenajat în Piață corturi destinate oficierii serviciilor religioase [8]. Dar această Biserică, în istoria ei, a mers și mai departe cu „pro-europenismul”. La începutul celui de al Doilea Război Mondial, naționaliștii ucrainieni organizați ca Armată Revoluționară Ucraineană erau conduși de către Stepan Bandera, fiul unui preot greco-catolic din Vestul Ucrainei, și au luptat alături de „europeanul” Hitler împotriva URSS. Pe 30 iunie 1941 a fost dată publicității o Declarație de constituire a unui stat ucrainean independent cu sprijinul lui Hitler, declarație semnată de către Stepan Bandera. Această Declarație „s-a bucurat de sprijinul imediat al mai multor lideri religioși ucraineni, printre ei numărându-se mitropolitul greco-catolic Andrei Șeptițki și episcopul greco-catolic Grigorii Homișin. Mitropolitul Șeptițki a scris și o scrisoare pastorală în care îndemna populația să sprijine noul guvern” [9]. În realitate, liderii Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene și credincioșii acestei Biserici au fost oameni de bună-credință, ei au crezut că Hitler se va ține de cuvânt și că va fi de acord cu edificarea unei Ucraine independente. Numai că, după evacuarea sovieticilor din Ucraina dincolo de Nipru, inclusiv cu ajutorul ucrainienilor lui Bandera, Hitler i-a tras pe sfoară, le-a desființat statul independent proaspăt proclamat și i-a arestat pe membrii guvernului, pe care i-a deportat în Germania.

În al doilea rând, zonele din Centrul și din Estul Ucrainei sunt ortodoxe, dar divizate între cele două biserici Ortodoxe, cea subordonată Patriarhiei Moscovei, recunoscută ca atare pe plan internațional, și cea subordonată unei autodeclarate Patriarhii a Kievului, care până de curând nu era recunoscută de nimeni. Am avea astfel o imagine a hărții unei țări, în care cele trei forțe religioase principale trag în trei direcții diferite: greco-catolicii spre Vest, Estul rusofon spre Est, spre Moscova, în timp ce zona centrală năzuiește spre recunoașterea internațională a unei Patriarhii ucrainiene proprii a Kievului.

Sigur, din punct de vedere geopolitic, într-o Ucraină independentă ar fi de dorit să fie eliminată influența spirituală a Federației Ruse, exercitată prin intermediul Patriarhiei de la Moscova, dar acest lucru nu este posibil în totalitate. În Estul rusofon această influență spirituală a Moscovei oricum nu va putea fi eliminată niciodată și nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă că va putea fi eliminată vreodată. În Ucraina de azi trăiesc aproximativ 9 milioane de cetățeni care se declară de etnie rusă [10], dar vorbitorii efectivi de limbă rusă în mod curent, rusofonii cum mai sunt numiți, sunt în număr de aprox. 15 milioane de suflete (29,6%), potrivit rencesământului din 2001, dintru-un total de 48,4 milioane [11]. Deci, în Mitropolia Ucraineană aflată sub ascultarea Moscovei există 15 milioane de rusofoni, dintr-un total de 25 de milioane de credincioși. Înființarea unei Biserici Autocefale Ucrainiene nu are cum să mizeze pe trecerea celor 15 milioane de rusofoni de la Mitropolia de sub ascultarea Moscovei la cea a Kievului, ci va fi o bătălie de durată și care foarte probabil va cunoaște și episoade violente, pentru cucerirea parțială a diferenței de maximum de 10 milioane de suflete, pe care în parte ar fi posibil să le piardă Moscova și, eventual, să le câștige Kievul. Peste conflictul militar și politic înghețat din Estul Ucrainei se va suprapune un conflict, de asemenea înghețat, de natură religioasă. Conflictul nu va fi unul propriu-zis religios, între dogme religioase și ascultări canonice între Moscova și Kiev, ci va privi o latură pur materială. Unele parohii și eparhii se vor diviza între Moscova și Kiev, și atunci vor începe polemicile și luptele pentru împărțirea patrimoniului, case parohiale, terenuri, sedii, mănăstiri etc., cam așa cum s-a întâmplat și în alte părți cu conflictele pentru moștenirea patrimoniului bisericesc între greco-catolici și ortodocși.

Cine ce pierde și cine ce câștigă?  Să le luăm pe rând. Mai întâi, Patriarhia Moscovei va pierde câteva milioane de credincioși, un număr imposibil de prevăzut cu exactitate, undeva între un minimum neglijabil și un maximum de zece milioane de credincioși, fără să câștige nimic în schimb, în afară de o slăbire și mai accentuată a Ucrainei inamice. Pierderea numerică nu este gravă pentru Patriarhia Moscovei, care este cea mai mare din lume, cu cei peste 150 milioane de credincioși ai săi [12], dar pierderea de ordin simbolic este mai importantă. Patriarhia Moscovei pierde în Ucraina o parte a teritoriului său canonic vechi de peste trei sute de ani, pierde influență geopolitică, prestigiu și putere simbolică.

Patriarhia Kievului nu câștigă aproape nimic sigur, dar pierde perspectiva de a deveni în viitorul apropiat o patriarhie recunoscută pe plan internațional și a pierdut deja diaspora ucraineană în favoarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Inițial, patriarhul autoproclamat Filaret era mitropolit al Kievului și a candidat pentru funcția de patriarh al Moscovei, în 1990, dar a pierdut în fața Patriarhului Moscovei Alexei al II-lea. Atunci, de supărare, Filaret a proclamat o Biserică Ortodoxă Ucraineană cu sediul la Kiev ca Patriarhie a Kievului, iar pe sine s-a proclamat patriarh, statut nerecunoscut de nimeni și, se înțelege, nici de către Constantinopol. După cum se știe, în vara anului 2016 a avut loc un Sinod Ortodox în  Creta, care ar fi putut să fie ecumenic dar a ratat această țintă, prin refuzul de a participa al Patriarhului Moscovei, reprezentatul majorității ortodocșilor pe plan mondial, 150 de milioane, dintr-un total de 274 milioane [13]. După acest Sinod, patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu a decis să intervină în problemele interne ale Patriarhiei Moscovei, respectiv în Ucraina, pentru a încuraja schisma, prin recunoașterea unei Biserici Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, cu sediul la Kiev.

La Sinodul numit impropriu „de unificare” a bisericilor ortodoxe din Ucraina, ținut pe 14 decembrie 2018 în Catedrala Sf. Sofia din Kiev în prezența președintelui Ucrainei Petru Poroșenko, s-a derulat o confruntare surdă între felonia bizantină a patriarhului ecumenic Bartolomeu și viclenia asiatică a autointitulatului patriarh al Kievului Filaret Denisenko. A câștigat categoric patriarhul ecumenic Bartolomeu. Acesta a prezidat Sinodul, a impus votul secret asupra unei liste pe care erau trecuți toți episcopii Bisericii, la care Mitropolitul Filaret ajuns deja la 89 de ani a pierdut încă o dată șansa de a deveni patriarh, în favoarea unei episcop foarte tânăr, Epifanie, de 39 de ani. Apoi, în ciuda faptului că le-a promis patriarhie, Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat Sinodul că nu se pune problema ca la Kiev să se înființeze o Patriarhie Ortodoxă Ucraineană Autocefală, ci doar o Mitropolie subordonată Patriarhiei ecumenice, adică lui însuși, iar liderul acestei Biserici, foarte tânărul Epifanie, va purta titlul de Mitropoilit, nu de Patriarh, deși cu câteva luni mai înainte clerului și poporului ucrainean propaganda din toate părțile le-a spus clar că ar fi vorba de o Patriarhie a Kievului. Totodată, patriarhul ecumenic a mai anunțat că preia sub directa lui subordonare și pe ortodocșii ucrainieni din diasporă.

Astfel, Patriarhul ecumenic și-a adjudecat încă o Biserică de vreo zece milioane de credincioși, cu diasporă cu tot, intrată în subordinea Patriarhiei sale, deși se pare că nu a fost neapărat inițiava sa personală și că nici nu a fost cumpărat în acest sens de către președintele Poroșenko, așa cum a insinuat președintele rus Putin de curând. Ci mai degrabă „Sanctitatea sa” pur și simplu ar fi executat un ordin. Surse foarte informate și credibile din mediile diplomatice din SUA, de exemplu fostul ambasador american Arthur H. Hughes, arată că Patriarhia ecumenică este prea importantă pentru a nu fi controlată informativ și financiar de către Israel și SUA. Finanțarea vine din SUA și „nivelul finanțării este legat direct de gradul în care patriarhia reușește să îndeplinească cu succes misiunile primite de la supervizorii săi americani” [14]. Iar în ceea ce privește provocarea în plus a unei falii inter-confesionale în Ucraina, sub pretextul cinic al „unificării”, putem spune că aceasta este o misiune pe care patriarhul Bartolomeu a îndeplinit-o cu succes.

Câștigat de aici a ieșit nu doar patriarhul Constantinopolului, care i-a păcălit pe ucrainieni la fel ca odinioară Hitler, ci și președintele Ucrainei Petru Poroșenko, care a marcat importante puncte electorale. Acesta din urmă a făcut personal demersuri și vizite la Constantinopol pentru înființarea unei patriarhii ucrainiene la Kiev. A fost nevoit să înghită pilula amară, aceea că nu este vorba de o Patriarhie ucraineană pe deplin independentă, ci numai de o nouă Mitropolie dependentă de Constantinopol, că nu s-a realizat altceva decât o schimbare de stăpân, că a luat o parte a Bisericii Ortodoxe de la Moscova și a predat-o SUA, prin intermediul Patriarhiei ecumenice. Poroșenko nu mai putea să dea înapoi, nu mai putea să protesteze, pentru că mașinăria de propagandă era demult pusă în mișcare în favoarea sa și el însuși, Poroșenko, a fost numit un eliberator al poporului de sub influența Moscovei și, în stilul unei demagogii deșănțate, a fost comparat cu Kneazul Vladimir, care i-a creștinat pe ruși și a fondat Rusia Kieveană în urmă cu mai bine de o mie de ani.

Singurul perdant sigur din afacerea asta este poporul ucrainean însuși, care trăiește tot mai prost, și țara Ucraina care, prin recentul Tomos din Fanar, a mai primit încă o tăietură în profunzime în unitatea sa spirituală. De aici înainte este posibil orice, inclusiv un conflict intern, fratricid, cu o motivație religioasă fanatizată, cum nu s-a mai văzut din Evul Mediu.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

sursă foto: adevarul.ro

[1] S. P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Antet, Bucureșști, 1999, p. 201.

[2] Vezi Nicolae Iuga,  Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 62 și urm.

[3] www.paulcraigroberts.org,

[4] www.informationclearinghouse.info/article37599.html

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[6] http://web.archive.org/web/20041204115821/www.derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html

[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Ucrainean%C4%83_(Patriarhia_Moscovei

[8] https://www.mediafax.ro/externe/kievul-avertizeaza-biserica-greco-catolica-activa-in-cursul-miscarii-de-contestare-proeuropene-11899383

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_Independen%C8%9B%C4%83_a_Ucrainei,_1941

[10] https://web.archive.org/web/20111217151026/http://2001.ukrcensus.gov.ua/eng/results/general/nationality

[11] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[12] https://moldova.europalibera.org/a/autocefalia-bisericii-ucrainene-%C8%99i-ce-%C3%AEnseamn%C4%83-asta-pentru-moldova/29540638.html

[13] Atlas of Global Christianity 1910-2010, Edinburgh University Press, 2009.

[14] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/fost-ambasador-american-patriarhul-ecumenic-este-supervizat-de-serviciile-secrete-americane-sinodul-de-la-creta-realizat-la-presiunile-lobbyului-americano-israelian-si-a-cia

În perioada 27-29 septembrie 2018, la Sighet se desfășoară cea de-a 48-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie, iar la Desești, cea de-a 40-a ediție a Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”.

Din program:
27 septembrie 2018, Centrul Cultural:
ora 11:00 – 12:00: primirea invitaților – cuvântul de salut
ora 12:00 – 13:30: întâlnirea poeților cu profesorii și elevii din liceele sighetene
ora 18:00: lansare de carte – „Proverbele Cenuşii Mele” de Daniel Bozga

ora 18:00, Comunitatea evreilor din Sighetu Marmației – întâlnire cu scriitorii Adrian Ernster și Etgard Bitel

ora 18:30, Slatina-Ucraina – seară de poezie românească în dreapta Tisei

28 septembrie 2018, Centrul Cultural
ora 10:00 – 12:00: lansare și prezentare de carte

ora 12:00 – Festivitate de premiere
– Recitalul poeților laureați
– Moment muzical cu Ducu Hotima și Gheorghe Ștețca

ora 16:00 deplasare la Desești
Serile de Poezie “Nichita Stănescu” Deseşti

29 septembrie 2018, Muzeul Satului, dealul Dobăieș
ora 12:00 – de la creația populară la poezia cultă
– Glasul poeților
Ora 15:00 – închiderea festivalului

Un eveniment organizat de Consiliul Județean Maramureș, Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Local, Primăria Sighet, Centrul Cultural Sighet.

Comunicat de presă

PEN România: scrisoare de protest adresată Ambasadorului Ucrainei la București față de intervențiile în forță ale autorităților de la Cernăuți împotriva Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” și al conducerii acestuia

*

Serviciile speciale SBU au descins la Centrul Cultural Român din Cernăuţi; poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, a fost reținut de aceste forțe polițienești și supus unor tratamente absolut inacceptabile.

PEN România: scrisoare către Ambasadorul Ucrainei

Excelenței-Sale, Domnului Ambasador Oleksandr Bankov

Excelența Voastră,

PEN România își exprimă speranța că relațiile dintre Ucraina și România se vor dovedi pe termen lung la fel de constructive și cordiale pe cît sînt cele pe care Centrul nostru le întreținem cu PEN Ucraina.

PEN România și-a exprima public admirația și susținerea pentru confrații noștri ucrainieni, aflați în prima linie a luptei dramatice pe care țara Domniei-Voastre o duce pentru suveranitate, democrație și integrare europeană.

De asemenea, PEN România susține apelul internațional lansat, cu ocazia debutului Campionatului Mondial de Fotbal de la Moscova, în favoarea lui Oleg Sențov, cunoscutul regizor ucrainian condamnat în mod abuziv la 20 de ani de colonie penitenciară pe teritoriul Federației Ruse. Considerăm că eliberarea d-lui Sențov, și a celor mai bine de șaptezeci de deținuți politici ucrainiei de pe teritoriul Federației Ruse, trebuie să reprezinte o prioritate pentru acțiunea diplomatică europeană și internațională.

Date fiind cele de mai sus, veți înțelege amplitudinea șocului moral pe care l-am resimțit la vestea descinderii efectuate de serviciile speciale SBU ale statului pe care Excelența-Voastră îl reprezintă, la sediul Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, în data de luni 11 iunie a.c. Ca urmare, președintele Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”, poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, a fost reținut de aceste forțe polițienești și supus unor tratamente absolut inacceptabile.

Pretextul stupefiant pentru această acțiune polițienească brutală a fost stupefiant, declarațiile publice emise de SBU mergînd în sensul criminalizării unor manifestații pașnice, culturale și academice, de celebrare a Centenarului Marii Uniri. După cum Excelența Voastră știe, publicul din țara noastră percepe acest eveniment consumat acum un secol drept emergența unui proiect nu doar etno-național, ci deopotrivă democratic și european. Evident că și comunitatea românilor din Ucraina rezonează cu solemnitatea acestui moment și îl consideră, în mod firesc, drept un prilej de afirmare a coeziunii culturale a tuturor românilor, dintr-o perspectivă în care valorile care ne definesc sînt inseparabile de valorile general-europene. Celebrarea Unirii realizate în 1918, la sfîrșitul primului război mondial, nu are, nici în interiorul României, și nici în rîndurile comunităților românești din afara granițelor, nici un fel de conotație revizionistă, revanșardă sau xenofobă.

În aceste condiții, intervenția serviciilor secrete în desfășurarea unui eveniment cultural pare să ne reamintească direct de coșmarul totalitar de care speram că partea noastră de lume s-a eliberat definitiv.

Apelăm la Excelența Voastră cu rugămintea de a transmite Guvernului și Președinției Ucrainei protestul nostru ferm și profunda noastră indignare în fața acestui mod incalificabil de a supune cultura la regimul forței brute. Precizăm că PEN România reacționează în această situație cu aceeași energie și în baza acelorași principii ca atunci cînd se exprimă în apărarea drepturilor civice, culturale și politice ale tuturor comunităților etnice din România. PEN-România își exprimă respectul pentru toate comunitățile etnice din țara noastră și consideră că e de datoria sa să protesteze energic în situația în care statul român nu și-ar respecta obligațiile morale și constituționale de protejare a identității acestor comunități (inclusiv, evident, a celei ucrainiene). Așadar, în raport cu statul pe care Excelența-Voastră îl reprezintă, PEN România exprimă absolut aceleași exigențe pe care le exprimă și față de propriul nostru stat.

Încheiem exprimînd speranța că vom evita ironia amară a situației ca, după ce PEN-România a susținut cauza suveranității, libertății și democrației ucrainiene în toate forurile și ocaziile internaționale, să ne vedem siliți să ne mobilizăm pentru a atrage atenția aceleiași comunități internaționale asupra abuzurilor și presiunilor la care sînt supuși confrații și conaționalii noștri din Ucraina vecină.

Primiți vă rugăm, Excelență, expresia deplinei noastre considerații.

București, 19.06.2018

Magda Cârneci,
Președintă PEN România

Caius Dobrescu,
vicepreședinte PEN România

Sursă articol: Gogea’s blog

Vezi, pe acest blog, și Teroare la Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”din Cernăuți

Zilele trecute a fost scos din nou pe tapet străvechiul proiect al podului transfrontalier de mare trafic de peste râul Tisa din zona Tepliţa-Biserica Albă de lângă Sighetu-Marmaţiei.

Unii jurnalişti au muşcat rapid momeala („încep lucrările la pod!”), deşi în comunicatul C.N.A.I.R. nu se vorbeşte decât despre reactualizatea studiului de fezabilitate a podului respectiv.

Acest pod himeric are la bază un proiect de o absurditate ce frizează idioţenia: ce să faci cu un pod cu patru benzi de trafic, când toate drumurile de acces spre acesta, din ambele ţări, nu au decât o singură bandă pe sens, nu există nici un proiect, pe nici un mal al Tisei, pentru construirea în zonă a vreunei autostrăzi sau a unui drum expres, iar podul intră într-o ţară care nu este membru UE şi NATO, ceea ce face ca verificările în punctul de graniţă să dureze, uneori, cu orele (doar în statele Schengen s-a terminat cu controalele la graniţa prin care treci ca vântul, eventual chiar pe patru benzi)?! Cel mai grav, ruta cu podul nostru nu se află cuprinsă în nici un plan continental de transport, nici un fel de coridor pan-european sau şosea europeană nefiind proiectate să treacă vreodată prin nordul judeţului Maramureş (vezi harta)!

Anumiţi oficiali exaltaţi anunţă periodic că podul ar putea scurta cu nu ştiu câţi km drumul dintre România şi Rusia sau Scandinavia, dintre sudul şi nordul Europei, de parcă ar exista nişte camionagii atât de proşti încât să se caţere pe coastele Gutinului, Şetrefului, Prislopului sau Hutei pentru a ajunge să traverseze mândreţea de pod înainte de a se afunda din nou în îngustele trecători de la izvoarele Tisei, ori de a aborda sinuosul drum către Ujgorod (practic, paralel cu şoseaua Sighet-Satu Mare) pentru a putea ieşi într-un final la drum întins, atât timp cât  punctele de frontieră Halmeu şi Siret, aflate la şes şi pe şosele europene unde se poate rula cu o viteză decentă, sunt de o mie de ori mai potrivite pentru cei care străbat distanţe lungi! I-a întrebat careva pe camionagii ce părere au? Sigur că nu, pentru că atunci povestea s-ar fi dezumflat! Într-adevăr, un  pod de trafic greu ar fi foarte util firmelor de prelucrarea lemnului din Maramureşul istoric care importă din ce în ce mai des cherestea din Ucraina, dar de aici şi până la a pune în cârca podului de interes local eticheta de rezolvare a soluţiilor rutiere dintre Europa de Sud şi cea de Nord, este cale lungă!

Cât priveşte felul cum ar putea arăta podul propriu-zis, observaţi că memoriul tehnic pune în discuţie inclusiv construirea a două poduri gemene!

Pentru cei născuţi mai încoace, proiectul podului de trafic greu peste Tisa a demarat încă din 1992, când C.L. Sighet a pus în discuţie contruirea acestuia în zona Tepliţa, loc unde să se deschidă şi o Zonă Liberă. 

Apoi, în anii 1996-1997 a fost întocmit de la nivel guvernamental un proiect PHARE, care a picat din cauza părţii ucrainiene, după ce s-au cheltuit sume mari pe studiile de pre şi fezabilitate, pe proiectul tehnic etc.

Prin 2002-2003, în vremea guvernului Năstase şi cu prefectul Liviu Bechiş la butoane, proiectul a fost resuscitat pentru a fi abandonat apoi în favoarea centrului „Millenium” din Baia Mare, care a fost până la urmă dus la capăt.

În 2006, comisarul european Giorgio Ficcarelli, şeful departamentului de coordonare a asistenţei financiare de preaderare în România, aflat la Sighet (da, pe atunci comisarii europeni veneau în vizite de lucru!), a anunţat că mai vechiul proiect de construire a unui pod de trafic greu peste Tisa nu a fost uitat, ci numai amânat, datorită unor incertitudini privind orientarea guvernului ucrainean: „Voi sprijini proiectul de construcţie a celui de-al doilea pod, de trafic greu, proiect mai vechi, dar de mare actualitate, cu beneficii economice pentru ambele ţări. Vă confirm că proiectul este eligibil şi va fi suportat de fondurile structurale de post aderare”, a declarat atunci acesta. Desigur, vorbele nu costă…

Apoi s-a luat din nou o pauză, ca în 2013 oficialii să anunţe demararea lucrărilor pentru anul următor. Studiul de fezabilitate a fost reactualizat în 2014, cu o cheltuială de 830 mii euro.

Preţurile au tot crescut, astfel că în acest moment construirea propriu-zisă a podului ar costa 21 milioane euro, faţă de 10 milioane cât se estima în urmă cu câţiva ani!

După reactualizarea studiului, partea ucraineană, în stilul ei caracteristic, s-a răzgândit din nou, ba că n-are bani şi să construiască românii totul pe banii lor, ba că punctul de control să fie unic pentru ambele state, dar să fie construit exclusiv de către români, pentru ca apoi, deşi ai noştri au acceptat majoritatea cererilor, să zică că nu le mai convine amplasamentul şi că vor ca podul să fie construit niţel mai jos! Cea mai tare „contră” a fost cea legată de cota „zero”, care, conform românilor se raportează la nivelul Mării Negre, dar după ucrainieni, la cel al Mării Baltice (deşi ei nu au litoral acolo, ci tot la Marea Neagră!), diferenţa între cele două cote fiind de câteva zeci de cm!

În 2016 şi 2017 pe tema podului a fost mai multă agitaţie ca de obicei, oficialii C.J. Maramureş organizând mai multe întâlniri cu ucrainienii, iar Primăria Sighet a emis un P.U.Z. Pod Tisa.

În fine, zilele trecute, C.N.A.I.R. a anunţat că va plăti alţi 310 mii euro pentru o nouă reactualizare a studiului de fezabilitate, cea de-a treia la număr, nimeni nediscutând însă ceva despre vreo licitaţie de atribuire a lucrărilor, despre ceva concret…

Deci, după peste 20 de ani de studii şi proiecte şi peste 1 milion de euro cheltuiţi pe hârtii, s-a ajuns tot acolo de unde s-a plecat.

Dacă mă întreabă cineva ce cred acum, le voi spune că ştiu când va fi gata: podul cu patru benzi va fi construit şi finalizat deodată cu tunelul pe sub Gutin!

Teofil Ivanciuc, martie 2018

Ca scriitor, născut la Sighetu Marmației, pe malul Tisei care separă încă în două „țări” Maramureșul voievodal, istoric – vatră de românism neîntrerupt și neînfrînt -, crescut în spiritul respectului pentru „multiculturalitate” și „multilingvism”, oraș în care a existat și funcționează și azi un învățămînt de stat în mai multe limbi materne, inclusiv ucraineană, pînă la nivel de liceu, în care scriitorii români și cei de limbă ucraineană, maghiară, idiș, germană, cehă, poloneză au slujit în armonie doar limba poeziei iar pictorii și muzicienii au folosit culorile și sunetele ca limbaje universal comune,

ACUZ UCRAINA pentru adoptarea noii „legi a naționalităților” de Parlamentul acestei țări vecine, pe teritoriul căreia trăiește de peste o mie de ani, o bogată spiritual populație românească, ca pe o gravă încălcare nu numai a CONVENȚIEI-CADRU pentru protecția minorităților naționale, adoptată de O.N.U. sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a literei și spiritului Tratatulului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina (semnat la Constanța la 2 iunie 1997), dar – lăsînd în seama politicienilor și analiștilor geostrategici evaluarea consecințelor nefaste ale unui asemenea act – și ca pe o limitare a drepturilor scriitorilor români de a fi citiți de toți conaționalii lor, în fond o mascată formă de cenzură etnică ridicată la nivel de politică de stat.

Indiferent de care vor fi reacțiile și acțiunilor Președintelui, Guvernului și Parlamentului României, în calitatea mea de scriitor român citit pe ambele maluri ale Tisei,

PROTESTEZ, deocamdată individual, împotriva acestei tentative de deznaționalizare, nu numai a etnicilor români, dar și a celorlalte minorități etnice din Ucraina și sper ca Președintele Poroșenko să înțeleagă că nepromulgînd această lege nu „oferă avantaje” cetățenilor săi care nu sunt etnici ucraineni, ci mărește șansele întregii sale națiuni, în aspirațiile ei legitime de libertate, suveranitate și prosperitate. Pentru că, așa cum istoria a demonstrat din păcate de prea multe ori, suveranitatea doar a unei majorități bazată pe discriminarea altor minorități, pînă la urmă subjugă întreaga națiune!

Cluj-Napoca, ROMÂNIA
25 septembrie 2017

Vasile GOGEA
membru al Uniunii Scriitorilor din România

Articol preluat de pe Gogea’s Blog

Sursa foto: https://romaniabreakingnews.ro/salvati-scolile-romanesti-din-ucraina-solidari-cu-cei-500-000-de-conationali-in-fata-ambasadei-ucrainei/.