Pe 4 decembrie 2015, la Windhoek (Namibia), Convenția UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a decis înscrierea în cea mai prestigioasă listă a tezaurului universal intangibil, a „Dansului Bărbătesc din România”.

Ei bine, printre cele 39 de localităţi de referință din 12 judeţe ale ţării, unde „Feciorescul” se apreciază a fi jucat regulat, se regăsește şi comuna Bogdan Vodă (Maramureş) [1]!

Din țara noastră, cea mai prestigioasă organizație culturală din lume a mai inclus șase elemente de patrimoniu imaterial, unele, împreună cu alte state, alte câteva inițiative fiind, însă, respinse, printre care „Pelerinajul de la Moisei” (propus, fără succes, în 2014).

Printre cele alese, ca și comunități reprezentative din județul Maramureș, UNESCO mai menționează, pentru cântecul „Doina” – performeri din localitățile Costeni, Cupșeni, Ungureni, Lăpuș și Suciu de Sus (Țara Lăpușului) [2], iar pentru „Meșteșugul covoarelor tradiţionale de perete” – țesătoare din satele Botiza și Bârsana (Țara Maramureșului) [3]!

Pe de altă parte, județul Maramureş are înscrise în cealaltă (și cea mai importantă) listă UNESCO – Patrimoniul Mondial, bisericile de lemn din satele Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Poienile Izei, Rogoz, Plopiș și Șurdești [4] (localizate în Ţările Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului), respectiv păduri de pe raza localităților Băiuț, Poiana Botizei, Lăpuș și Groșii Țibleșului [5] (exclusiv din Țara Lăpușului, toate din situl „Pădurile seculare și virgine de fag”), în timp ce Rezervaţia Pietrosu Mare de la Borșa – Moisei a ratat, în 1991, includerea pe lista principală (regăsindu-se, în schimb, în programul MAB-UNESCO, care nu are însă, aceeași valoare).

Așadar, azi în județ se află 18 localități menționate în Patrimoniul Imaterial sau înscrise ca situri de Patrimoniu Mondial (unele pe ambele liste), doar bisericile de lemn fiind valorificate în prezent, însă parțial și descurajant de timid [6]…

În urmă cu câțiva ani, am semnalat prezența ca localități de referință în documentele Patrimoniului Imaterial universal, a așezărilor Bârsana, Botiza, Bogdan Vodă și a grupului de sate din Lăpuș.

Din nefericire, până acum nu a existat nici o reacție din partea instituțiilor administrative, culturale sau de învățământ, a ONG-urilor, presei sau operatorilor turistici, ca și cum această stare de fapt nici nu ar exista sau n-ar avea vreo importanță…

Prin alte zone (Croația, Cehia sau Ungaria, de exemplu), vedem cum eticheta UNESCO aduce prestigiu, turisti și beneficii materiale substanțiale, la fel precum, de alte locuri, cu o importanță similară, nu a auzit nimeni, pentru că acolo nu a fost cine să lupte.

Avem cu cine și avem cu ce. În loc să ne plângem de lipsa de șanse, mai bine haideți să ne apucăm de treabă. Zice vorba veche: ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”!

P.S. În aceeași ordine de idei, obținerea înscrierii în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului, propusă în luna martie anul curent [7], ar putea aduce beneficii enorme.

Teofil IVANCIUC

[1] https://ich.unesco.org/en/RL/lads-dances-in-romania-01092
[2] https://ich.unesco.org/en/RL/doina-00192
[3] https://ich.unesco.org/en/RL/traditional-wall-carpet-craftsmanship-in-romania-and-the-republic-of-moldova-01167
[4] https://whc.unesco.org/en/list/904/
[5] https://whc.unesco.org/en/list/1133/documents/
[6] Nici o biserică de lemn din Patrimoniul Mondial nu depășește 5000 de vizitatori înregistrați/an.
[7] https://lablouseroumaine.io/tara-maramuresului-peisaj-cultural-traditional-unesco/

Deşi, cei care dau pe bandă titluri de Ambasador al Turismului susţin exact contrariul, industria ospitalităţii în judeţul Maramureş nu merge bine deloc, regiunea aflându-se abia pe locul 18 în România, conform numărului oficial de vizitatori[i] (sigur, statisticile sunt departe de a fi perfecte)!

Maramureşul, străbătut din goana maşinii, arată cam jalnic, nu ca cel de pe internet, un veritabil haos arhitectonic, fără miile de case din lemn acoperite cu draniţă, fără sătenii îmbrăcaţi în continuu în straie populare ce umblă de colo-colo în căruţele trase de cai, boi sau bivoli…

În realitate, chiar dacă numărul de turişti este nemeritat de mic, lucrurile stau mult mai bine decât pare, după cum am arătat-o atunci când am propus înscrierea regiunii în UNESCO ca peisaj cultural[ii].  Astfel, sute de locuitori ai regiunii practică încă cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare autentice din Europa contemporană; numărul practicanţilor agriculturii tradiţionale de semi-subzistenţă este de ordinul miilor; acolo se păstrează atât cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa; obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva; nu în ultimul rând, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, cu păduri virgine, carnivore mari etc.

Din păcate, fără informaţii foarte solide ori fără un ghid bun, majoritatea celor enumerate mai sus par simple poveşti de demult şi nu lucruri care pot fi văzute cu adevărat în ziua de azi…

Totuşi, probabil turiştii români vor continua să opteze pentru Maramureş în număr tot mai mare, dacă drumurile vor deveni tot mai bune şi hotelurile din ce în ce mai spaţioase (deocamdată însă, nici un hotel din Ţara Maramureşului nu ajunge la 150 de locuri de cazare, ceea ce-i obligă pe mulţi turişti să înnopteze în Baia Mare şi să-şi reducă substanţial lungimea sejurului în inima regiunii turistice). Apoi, mâncarea bună şi renumita ospitalitate a localnicilor vor avea grijă ca românii să fie tot mai numeroşi, indiferent dacă se vor mai bifa ori nu, toate târgurile de turism de la Bucureşti!

De cealaltă parte însă, marea majoritate a turiştilor străini (inclusiv vest-europenii din aceeaşi Uniune cu noi), nici măcar nu au auzit, acum, în era internetului, că Maramureşul există totuşi pe undeva, prin estul Continentului, darmite să se gândească să-şi programeze un sejur într-un loc greu de atins şi despre care există tare puţine informaţii…

Creşterea numărului de vizitatori, în primul rând al celor străini, dar şi al românilor, cred că s-ar putea realiza prin aplicarea unor măsuri concrete:

1. Acţiuni profesionale de marketing derulate de către sumedenia de birouri de informare turistică deschise în ultima vreme, multe dintre ele nepărând deloc să înţeleagă care este rolul lor: intervenţii de calitate, frecvente şi prompte pe pagini de socializare, forumuri, canale net şi TV, oferirea de info-tripuri pentru cei mai renumiţi „travel guru” şi pentru reprezentanţii cu adevărat de top ai mass şi social-mediei occidentale, prezenţe adecvate la cele mai mari târguri internaţionale de turism – cu mai puţină slănină, ceapă, pălincă şi dănţăuşi, dar cu mai multe (şi mai bune) suveniruri-cadou mici şi elegante, app-uri, albume, fluturaşi şi mai ales cu toată categoria de informaţii interactive – difuzate nu doar în engleză, ci şi în franceză, germană, italiană, spaniolă, japoneză sau chineză…

2. Trebuie implementat un sistem de săgeţi şi panouri indicatoare demn de un secol XXI european şi musai, trebuie amplasate peste tot toalete publice şi coşuri de gunoi. Concomitent, ar fi de aşteptat ca apele curgătoare şi stătătoare de pe traseele turistice frecventate, să fie menţinute curate măcar în intervalul de vârf (mai-septembrie).

3. Minciunile gen: „Maramureş este ţara lemnului” trebuie oprite, cât timp numărul caselor autentice, cu prispă cu stâlpi sculptaţi şi acoperiş în patru ape acoperit cu draniţă a scăzut la doar câteva sute (sigur, valoroase, însă în general prost întreţinute şi greu de observat în peisaj), regiunea fiind năpădită în schimb de mii de case imense de zid strident colorate care deseori deranjează retina.

4. Nu mai trebuie perpetuate poveştile gen: „acolo toată lumea este îmbrăcată în costum popular”, atâta vreme cât costumele nu mai pot fi văzute decât în anumite localităţi în zilele de sărbătoare. Imaginile promovate de anumiţi fotografi (care au intenţii bune, nerealizând ridicolul propriilor creaţii), ce îmbracă în ultra-scumpele haine de sărbători săteni puşi apoi să pozeze ca în „Cântarea României” în timp ce se prefac că taie porcul sau cosesc (munci la care în realitate se foloseau hainele tradiţionale de lucru), fac mai mult rău decât bine! Trebuie totuşi reţinut că zeci de mii de localnici posedă costume tradiţionale, pe care însă le etalează doar duminica sau la nunţi…

5. Nu mai merge cu deturnări precum: „dacă vizitaţi capitala Maramureşului, adică Baia Mare, o să prindeţi esenţa regiunii”, din moment ce se ştie că oraşul reşedinţă de judeţ (care nu deţine atracţii turistice de top, cu excepţia Muzeului de Mineralogie) nu are nimic de a face cu adevăratul Maramureş, cel istoric, etnografic şi căutat de turişti – cu centrul la Sighet şi aflat dincolo de munţi, la distanţa de 40-100 km de „Baie”. Prea mulţi călători au fost păcăliţi, plecând apoi dezamăgiţi după ce au vizitat doar Baia Mare şi împrejurimile acesteia, şi negăsind, desigur, Maramureşul din ofertă…

6. Nu se poate ca turiştii veniţi până şi din Japonia să vadă bisericile UNESCO, să le găsească închise în timpul programului – inclusiv cele din seria celor 16 biserici de lemn (proiectul de promovare şi punere în valoare care a costat Consiliul Judeţean 4,5 mil. euro[iii]), la fel cum pare nepotrivit să se perceapă bilet pentru a se „vedea” prin beznă picturile din bisericile rămase neelectrificate[iv], unde nu pot împrumuta nici măcar nişte lanterne ca lumea (de ce toate celelalte biserici de lemn UNESCO din lume sunt iluminate corespunzător?!).

7. Este absurd, dar nici măcar Circuitul Bisericilor de Lemn (darmite restul muzeelor şi atracţiilor turistice) nu poate fi efectuat cu ajutorul intermediul unui Maramureş Card, achitat cu o plată unică – inclusiv online, care să permită multiple intrări la obiective. Cât despre proiectul Maramureş Pass, acesta a sucombat înainte de a demara cum trebuia[v], aşa că trebuie lansat urgent un alt produs similar, dar eficient.

8. Nu mai merge să invităm turiştii să viziteze meşteri populari, dintre care unii au decedat, dar continuă să apară în anumite oferte turistice (precum regretatul Moş Pupăză), iar alţii, pentru a supravieţui, sunt plecaţi de câţiva ani la muncă în străinătate (cazul olarului Tănase Burnar din Săcel este cel mai flagrant), în timp ce despre alte sute de meşteri tradiţionali maramureşeni nu se ştie, ori nu vorbeşte nimeni…

9. Nu în ultimul rând, ar trebui făcut ceva pentru veganii care au o viaţă foarte grea în Maramureş, extrem de puţini localnici putând organiza pentru ei meniuri multiple şi variate fără carne, lactate sau ouă, aceasta ca să nu mai vorbim despre turiştii tot mai numeroşi care prezintă intoleranţe la gluten sau/şi lactoză, ori alergii la polen, fân şi chiar la lâna de oi… Greu de crezut pentru unii, dar limitata ofertă gastronomică maramureşeană, bazată pe cărnurile şi preparatele de porc colcăind de grăsime (într-o lume obsedată de siluetă, colesterol şi de meniuri uşoare), stropite cu o pălincă arzând ca focul, taie elanul multor amatori de turism gastronomic! Pentru optimizarea ofertei, ar trebui promovate şi produse precum: ape minerale locale, sucuri de brad sau soc ori reţete bazate pe fructe, fasole sau hribi uscaţi, pe soiurile vechi de verdeţuri şi de legume.

10. Şi este scandalos ca, în 2018, de la Braşov la Sighetu-Marmaţiei să se facă 6-7 ore cu maşina, respectiv 10-11 ore cu trenul (!), iar singurele avioane de legătură cu restul lumii să circule, exclusiv de pe aeroportul din Satu Mare, doar de două ori pe zi pe ruta Bucureşti, respectiv de două ori pe săptămână spre Londra-Luton! În acest caz, nu mai rămâne altceva decât de făcut decât promovarea accesului aero în Maramureş prin aeroporturile Cluj-Napoca, Debrecen şi Budapesta, aflate la câteva ore de mers.
Este adevărat, nici geografia nu e de partea Maramureşului care, chiar dacă ar avea infastructura Occidentului, tot ar fi situat cam departe faţă de cei mai apropiaţi mari poli turistici din ţară (Bucovina şi sudul Transilvaniei) ori din ţările vecine (Lvov, respectiv Ungaria de Nord).

Doar regândindu-şi din temelii şi adaptându-şi oferta în funcţie de ceea ce cere, respectiv de ceea ce mai poate oferi cu adevărat la momentul prezent, Maramureşul va putea reduce decalajul tot mai accentuat faţă de celelalte zone turistice şi-şi va putea valorifica potenţialul într-o măsură mult mai mare decât o face acum, devenind creator de prosperitate.

Note:

[i]https://3.bp.blogspot.com/-BuYcAcO_LU0/WJMnhUijskI/AAAAAAAAHcg/Wk6_zmeYuHMyUgQDQlBScT7_hcV02UFNgCLcB/s1600/Turism%2Bjudete%2B2015%2B2016%2B1.jpg
[ii] https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/romania-poate-inscrie-doua-peisaje-culturale-in-unesco
[iii] https://www.cjmaramures.ro/circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord
[iv] http://www.contributors.ro/administratie/singurele-biserici-de-lemn-unesco-neelectrificate-din-lume-se-afla-in-maramures-romania/
[v] http://romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/esecul-maramures-pass-235948

©Teofil Ivanciuc, mai 2018

Sursă articol: teofil-ivanciuc.weebly.com

După cum bine se ştie, ţara noastră are înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO următoarele situri: bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş, bisericile fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Delta Dunării, mănăstirea Horezu şi cetatea din Sighişoara.

În plus, Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii are incluse din România: ritualul Căluşului, Doina, ceramica de Horezu, Colindatul de Ceată Bărbătească şi Tehnicile Tradiţionale de Realizare a Scoarţei (ultimele două împreună cu Republica Moldova).

Apoi, lista românească a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO are ca reprezentante: Delta Dunării, Munţii Retezat şi Rezervaţia Pietrosu Mare din Munţii Rodnei, în timp ce reţeaua globală UNESCO a geoparcurilor include Geoparcul Dinozaurilor din Ţara Haţegului.

Tot prestigioasa instituţie culturală patronează Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, care numără în prezent 116 oraşe din 54 de ţări, printre care NU se află şi România, însă vecinele noastre Bulgaria, Ungaria sau Ucraina, da (cu oraşele Nessebar, Budapesta, Pécs, Kiev şi Lvov).

În fine, la începutul lunii iulie 2017, UNESCO a decis exinderea unui sit transnaţional preexistent (Pădurile virgine de fag), incluzând în acesta şi pădurile cvasivirgine din Carpaţii Româneşti.

Un alt tip de zone protejate, probabil cel mai complex, este Peisajul Cultural, unde, de asemenea, România încă NU a înscris nimic, deşi respectiva reţea UNESCO conţine deja 88 de situri, câteva dintre acestea fiind transfrontaliere, inclusiv din ţări din apropierea noastră – precum Ungaria, care are trei Peisaje Culturale: pusta Hortobágy, regiunea viticolă Tokaj şi lacul Fertő/Neusiedlersee (ultimul împreună cu Austria), Polonia (cu zona de pelerinaj Kalwaria Zebrzydowska şi marele parc Muskau – gestionat comun cu Germania) ori Ucraina (care a înscris vechea colonie greacă Cherson cu peisajul agricol antic înconjurător, amplasate în Crimeea ocupată azi de către Rusia).

În accepţiunea UNESCO, Peisaj Cultural înseamnă acel spaţiu unde umanitatea şi natura s-au îmbinat într-un mod intim şi îndelungat, rezultând o simbioză specială şi bine echilibrată între oameni şi mediul înconjurător.
Aceste Peisaje pot fi sate, grădini, livezi, pajişti, păşuni, agroterase, drumuri, poteci şi împrejmuiri, spaţii sacre, locuri cu biodiversitate remarcabilă sau unde se conservă viaţa tradiţională, meşteşuguri ancestrale sau tehnici agricole vechi, care pot fi încă practicate ori ce au dispărut deja – dar ale căror urme sunt încă vizibile…
Pe baza criteriilor de mai sus, România ar putea înscrie cu certitudine în UNESCO, dacă s-ar dori acest lucru, două Peisaje Culturale: Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.

1. Ţara Maramureşului

Reprezintă, din punctul de vedere al vieţii tradiţionale, cel mai bine conservat teritoriu din Uniunea Europeană. Bine delimitată de munţii care înconjoară depresiunea de 3400 kmp, cu 220 mii locuitori şi peste 60 de localităţi, aceasta a fost unită de comunişti împreună cu Chioarul, Codrul, Lăpuşul şi părţi ale Sătmarului într-un nou judeţ Maramureş, care n-a reuşit până azi nici să devină un tot unitar, nici să aibă un caracter comun, drept pentru care amprenta Peisajului Cultural nu se poate suprapune decât peste vechea zonă etnografică cunoscută sub numele de Ţara Maramureşului.

Locuitorii arealului sunt majoritari români, dar există şi o enclavă importantă de vorbitori ai limbii ucrainiene (a căror cultură tradiţională are multe similitudini cu cea a românilor) precum şi comunităţi mai mici de maghiari, rromi, germani (ţipţeri) şi câţiva evrei.

Sătenii au creat, cel puţin începând din secolul al XIV-lea, de când pot fi urmăriţi în documentele de arhivă, o complexă cultură agro-pastorală cu particularităţi unice, multe reminescenţe medievale fiind perpetuate până în ziua de azi (elemente ale arhitecturii civile şi eclesiastice, păstoritul, mobilierul de interior cu ruda, paturile şi laviţele, frizele de blide, părţi ale costumului, tipuri de ornamente, o serie de meşteşuguri, elemente de folclor etc.).

Cei mai mulţi locuitori din satele înşirate de-a lungul văilor au fost şi sunt crescători de animale (oi, vaci, cai, capre, porci, păsări, mai rar bivoli). Cel mai multe animale sunt adăpostite mare parte din an în grajdurile din curtea casei, fiind hrănite cu iarbă şi fân uscat, o parte a lor urcând vara pe păşunile montane, în transhumanţă, iar altele fiind lăsate să pască liber prin fânaţuri, cu precădere primăvara şi toamna. Motivul acestui tip de gospodărire a terenului constă în insuficienţa spaţiului economic, dominat de pădurile montane care ocupă jumătate din Ţara Maramureşului şi care nu permite păşunatul tuturor animalelor. Animalele dau lapte şi derivatele sale, carne, lână şi piei, iar caii (rar, bivolii şi încă mai rar, boii) tractează mii de căruţe.

De-a lungul secolelor, terenurile situate în extravilanul satelor, între aşezări şi muntele împădurit, au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de livezi, fânaţuri, păşuni, pădurici şi arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de pâraie, şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locul să poată fi exploatat cel mai judicios.

Astfel, acest teritoriu este cât se poate de reprezentativ (conform criteriilor Agenţiei Europene de Mediu), pentru conceptul High Nature Value Farmlands, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, terenurile fiind uneori integrate într-un imens mozaic precum cel descris mai sus, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.

Acolo, iarna se taie unii copaci pentru lemn de foc şi se gunoieşte solul cu îngrăşământul natural scos din grajduri. Primăvara se curăţă terenurile, se recoltează aracii de alun (care servesc la construirea gardurilor, împletitul coşurilor sau ca beţe pentru fasole), se ară şi se plantează. Vara şi toamna devreme se face fân (de obicei una-două recolte pe an), se recoltează plantele medicinale şi fructele de pădure: ciuperci comestibile, fragi, mure, măceşe, afine, alune etc.

Prin exploatarea pădurilor din zonele joase dar şi cele montane, se obţine lemnul de foc sau de lucru, în timp ce poienile, marginile şi rariştile codrului sunt păşunate.

Maramureşul a fost supranumit « ţara lemnului » deoarece cândva totul era făcut din lemn, de la biserici până la case, porţi, acareturi şi garduri, unelte sau obiectele de zi cu zi. Astăzi lemnul este mult mai puţin important; totuşi aici se păstrează peste 80 de biserici de lemn vechi, dar şi recente (regiunea este singura unde tipologia bisericilor monument UNESCO este în continuare reprodusă identic şi la scară mare), câteva mii de case şi acareturi de lemn (numărul lor este într-o scădere îngrijorătoare şi accelerată), sute de porţi monumentale etc.

Practic, întregul teritoriu de azi al Ţării Maramureşului este încă utilizat de către practicanţii modului de viaţă tradiţional, începând de pe cursul râurilor folosite ca sursă de apă, forţă motrice pentru instalaţiile tehnice hidraulice ori sursă de hrană (peşte) şi până la cele mai înalte piscuri muntoase, care sunt păşunate vara.

Casele satelor sunt înconjurate de parcele arate, livezi şi fânaţuri, mai sus întinzând-se agroterasele construite cu trudă în secolele trecute pentru a îmblânzi pantele dealurilor.

Plantele cultivate sunt comestibile (cartofi, fasole, porumb, legume, zarzavaturi), furajere (sfeclă, dovleci, lucernă), tehnice (in, cânepă, medicinale), ornamentale etc. Un studiu a relevat faptul că maramureşenii dintr-un anumit sat identificau 435 specii de plante: 250 melifere, 172 medicinale, 87 comestibile, 82 de specii furajere (din care rezultau 24 tipuri de fân) etc.!

Prin curţi, grădini sau prin fânaţuri sunt cultivaţi pomi fructiferi, soiuri vechi autohtone altoite pe suporţi sălbatici, ori hibrizi contemporani (meri, pruni, peri, nuci, cireşi etc.), fructele folosindu-se crude sau preparate (gemuri sau pălincă- brand local) sau chiar la hrana animalelor.

Dacă gradul de conservare al arhitecturii vernaculare a Maramureşului lasă de dorit, alte lucruri sunt păstrate ca nicăieri altundeva: locuitorii regiunii practică cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare din Europa contemporană, pentru uzul propriu, nu doar demonstrativ, pentru turişti, dintre care am identificat 63: diverse forme de prelucrarea lemnului şi a textilelor, fierăritul, olăritul, confecţionarea de opinci, de pălării de paie, de coşuri, de măşti ritualice, de butoaie, de icoane pe sticlă şi lemn etc. Sute de femei utilizează regulat războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele şi hainele populare – pe care mii de oameni le poartă la sărbători, Maramureşul fiind ultimul loc de pe continent unde mai persistă în uzul curent ambele tipuri complete de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.

Aici se păstrează şi cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa: vâltorile folosite la spălatul şi îndesatul covoarelor şi a altor ţesături, morile de cereale, pivele pentru postav, daracele pentru scărmănat lâna şi chiar o batoză de treierat cereale, fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool.
Obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva, fie că vorbim despre riturile legate de naştere, nuntă şi moarte, ori de acţiunile şi obiceiurile legate de Paşti, Rusalii, Sfânta Maria, Crăciun etc. S-au păstrat şi obiceiuri cu iz precreştin, precum Tânjaua (ritual agrar dedicat primului plugar, încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), dar şi celebrul şi unicul Cimitir Vesel de la Săpânţa, despre care se spune că ar avea anumite origini în antichitate – prin versurile rimate care iau moartea în derâdere şi care par a proveni din « verşurile » recitate şi azi la înmormântări. În Ţara Maramureşului mai toţi locuitorii ştiu să danseze tradiţional, făcând acest lucru de câte ori au ocazia (mai ales la nunţi, botezuri şi la festivalurile locale), dar şi să cânte melodii populare. Munca în comun – claca, încă este practicată, atunci când se construieşte o casă, se ridică o biserică, se recoltează o parcelă întinsă de cartofi etc.

Într-un alt registru, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, un rai al florilor sălbatice, fluturilor (1600 de specii de lepidoptere) şi al păsărilor cântătoare, cu păduri care adăpostesc carnivore mari (urs, lup şi râs). În regiune sunt cunoscute sute de izvoare minerale (majoritatea neutilizate), dar şi mlaştini periglaciare şi lacuri sărate.

Aproape jumătate din spaţiul neantropizat intensiv este teoretic protejat, făcând parte din Parcuri Naturale (Munţii Maramureşului), Naţionale (Munţii Rodnei) sau din situri Natura2000, însă satele tradiţionale cu zestrea lor, nu beneficiază practic de nici un fel de protecţie!

Clasarea Peisajului Cultural Ţara Maramureşului ar putea duce şi la conservarea şi valorificarea suplimentară a elementelor recunoscute deja de către UNESCO în regiune: bisericile medievale de lemn, covoarele tradiţonale şi Rezervaţia Biosferei Pietrosul Mare din Munţii Rodnei.

2. Podişul Târnavelor
​
Cunoscut prin bisericile fortificate ale saşilor şi cu un patrimoniu natural şi antropic bine păstrat, Podişul Târnavelor se întinde între râurile Târnava şi Olt, acoperind cam 4000 kmp şi având vreo 150 de sate cu cca 100 mii locuitori, fără a pune la socoteală oraşele de pe margine (Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sighişoara şi Mediaş).

Acolo se păstrează cinci din cele şapte biserici medievale fortificate protejate de UNESCO: Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Prejmer şi Viscri, precum şi oraşul Sighişoara, cu centrul vechi inclus în Patrimoniul Mondial.

Colonizat de germani în secolele XII-XIII, Podişul Târnavelor a cunoscut o emigraţie masivă a acestora în ultimele decenii, azi saşii devenind minoritari, populaţiile dominante fiind românii, rromii precum şi puţini maghiari, în timp ce armenii din Dumbrăveni au dispărut prin asimilare. Saşii rămaşi sunt ceva mai numeroşi în localităţile: Braşov, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Sighişoara, Petreşti, Râşnov, Hălchiu, Agnita, Alţâna, Hărman ori Măieruş, aşezarea cu cel mai pregnant caracter săsesc fiind Mălâncrav, Viscri rămânând satul cel mai bine conservat.

Arhitectura aşezărilor s-a păstrat aproape intactă vreme de sute de ani: case de cărămidă arsă sau nearsă, acoperite cu olane ceramice, având forme şi volume unitare, cu porţi zidite înspre drum, suficient de înalte pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân (precum în Maramureş), cu curţi pietruite, locuinţele fiind continuate de grajduri şi coteţe, ansamblurile fiind închise cu şuri imense, plasate perpendicular, în spate aflându-se grădini de legume şi apoi de livezi, graniţele proprietăţilor fiind marcate de multe ori prin şiruri de nuci în dosul cărora se află păşunea satului sau alte terenuri arabile.

Terenurile au toate aproximativ aceeaşi suprafaţă (grădinile – cam jumătate de hectar, iar livezile – dublu), dispunere faţă de reţeaua de drumuri şi mod de utilizare, habitatul fiind atât de bine păstrat de parcă ar fi fost protejat de lege, ceea ce nu s-a întâmplat!

Mai în toate satele există biserici medievale (doar câteva fiind reconstruite în urma incendiilor sau prăbuşirilor) care, pentru a face faţă atacurilor din secolele XV-XVII, au fost fortificate în cele mai variate şi atrăgătoare forme, cu turnuri multietajate, coruri întărite, rânduri de curtine simple, duble sau chiar triple, punctate de turnuri şi bastioane, dar şi de şanţuri de apărare etc. Interioarele acestora sunt pe măsura exterioarelor, conţinând fresce, altare poliptice, orgi, covoare şi mobilier vechi etc. În unele localităţi s-au păstrat palate şi conace nobiliare, iar oraşele de pe margine: Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Mediaş au fost puternic fortificate.

Zonele care compun arealul respectiv au fost denumite de saşi: Altland (ţinutul vechi, între Olt şi Hârtibaciu), Waldland (ţinutul pădurii, spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare), Weinland (ţinutul vinului dintre cele două Târnave), Haferland (ţinutul ovăzului dintre Rupea şi Sighişoara), Burzenland (Ţara Bârsei) etc.

Habitatul natural al regiunii se apropie de perfecţiune, Podişul Târnavelor fiind considerat unul din ultimele peisaje medievale ale Europei, rămas practic neschimbat de sute de ani, extrem de caracteristic pentru conceptul High Nature Value Farmlands, precum Maramureşul. Acolo se păstrează cele mai bogate păşuni din relieful deluros al continentului, pajiştile tapisate cu stejari secular formând un peisaj unic, care aduce cu savana africană. Micile văi ce brăzdează regiunea sunt despărţite de culmi deluroase acoperite cu păduri în care trăiesc ultimii urşi şi lupi din sectoarele joase ale Europei. Biodiversitatea remarcabilă (zona este sit Natura2000) este cuantificată, printre altele, de cele 650 specii de fluturi şi molii descoperite până în prezent.

Privind hărţile de secol XVIII observăm că dispunerea suprafeţelor împădurite şi defrişate a rămas aceeaşi până azi, la fel ca şi majoritatea reţelei de poteci şi de drumuri de căruţă, lucru care este absolut remarcabil!

Locuitorii satelor sunt, în majoritate, practicanţi ai agriculturii sustenabile. Producţia agricolă înseamnă în primul rând cerealele (mai ales porumb şi grâu), cartofii, legumele, fructele etc. Apoi se remarcă creşterea animalelor: vacile pasc pe imaşul comunal, oile sătenilor sunt strânse în stâne toată vara, iarna animalele fiind hrănite cu fânul recoltat în sezonul cald. Produsele obţinute sunt carnea, laptele din care se obţin brânzeturi, lâna – valorificată parţial etc. Numărul atelajelor tractate de cai este foarte ridicat, în zona Făgăraşului încă mai există bivoli, în micro-ferme fiind crescute şi porcine (renumit este porcul de Bazna) sau păsări (găini, raţe, gâşte şi curcani). Unul dintre cele mai tipice produse ale regiunii este vinul de Târnave – Jidvei.

Meşterii care mai sunt prezenţi prin sate prelucrează nuielele, fierul sau cuprul (cazangiii rromi). Pe alocuri se ard cărămizi, ţigle şi plăci de teracotă, se produce ceramică, curele de piele şi cărbune de lemn, se stinge varul, se confecţionează şi pictează mobilă de lemn, iar gospodinele prepară pâine pe vatră, turtă dulce, gem de rubarbă, supă de mere, prăjitura hecleş etc.

Dintre tradiţii şi obiceiuri, cea mai deosebită instituţie săsească este cea a Vecinătăţilor, care reprezintă asocieri între vecini, după criteriul aşezării spaţiale. Astfel, toţi locuitorii majori ai unei străzi sunt organizaţi într-o Vecinătate de sprijin şi ajutorare reciprocă. Cu toată diminuarea drastică a numărului saşilor, azi luptă să mai supravieţuiască câteva mici Vecinătăţi la Saschiz, Turnişor, Cristian sau la Miercurea Sibiului, organizate tot mai puţin pe criterii de spaţialitate şi din ce în ce mai mult pe bază de prietenie şi compatibilităţi, în Vecinătăţile contemporane fiind prezenţi mai nou şi etnicii români.

Turnul slăninilor este un alt exemplu de supravieţuire a convieţuirii comunitare, constând într-un spaţiu (în general un turn al bisericii fortificate) unde întregul sat îşi păstra în siguranţă rezervele de hrană, care erau utilizate în anumite condiţii şi după un ritual precis. Mai există şi azi câteva turnuri ale slăninilor funcţionale, precum odinioară, la Gârbova, Cristian sau Cincşor.

Obiceiuri tradiţionale încă păstrate sunt Fasching-ul (varianta transilvăneană a carnavalului occidental), Kronenfest-ul din zona Rupea (sărbătorirea trecerii la vară) sau parada Lolelor – personaje mascate, groteşti, care aveau rolul de a proteja lăzile Vecinătăţilor, manifestări reînviate în ultimii ani în mai multe locaţii din regiune.

Chiar dacă elementul etnic săsesc este tot mai redus numeric, iar germanii rămaşi sunt, în majoritate, orăşeni şi nu agricultori ori meşteşugari din mediul rural, moştenirea spirituală şi materială, adică « rânduiala » atât de deosebită a lor, este încă palpabilă în regiunea propusă.

Desigur, dosarul Podişului Târnavelor mai include multe date neamintite aici, care, bine structurate, ar trebui să determine Comisia UNESCO să accepte această posibilă candidatură.

În afara celor două Peisaje Culturale prezentate succint mai sus, pe listele organismului cultural internaţional ar putea intra Ţinutul Secuiesc (cu scrierea runică, viaţa tradiţională, gastronomia, pelerinajul de la Ciuc etc.), acel sector din Munţii Banatului unde se practică agricultura pretehnologică şi mai funcţionează morile cu ciutură, peisajele viticole din unele sectoare ale Subcarpaţilor, simbioza om-natură din Munţii Poiana Ruscă sau Trascău, Patrulaterul Aurifer al Munţilor Apuseni (unde, însă nu prea mai sunt mineri tradiţionali ori şteampuri funcţionale, iar distrugerile provocate de exploatările din perioada comunistă sunt imense) etc.

Concluzionând, în vederea prezumtivei prezentări a celor două candidaturi propuse mai sus, pe lângă implicarea obligatorie a Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi a Ministerului Culturii cu insituţiile subordonate, ar trebui să participe cu expertiza lor şi fundaţiile non-profit care acţionează în cele două regiuni. Impedimente clar sesizabile sunt faptul că Podişul Târnavelor este împărţit administrativ între trei judeţe: Sibiu, Braşov şi Mureş, iar în Ţara Maramureşului numărul asociaţiilor implicate activ în conservarea zonei este unul foarte limitat. Totuşi, cu sprijinul instituţiilor de cultură publice şi private, precum şi cel al specialiştilor independenţi, se poate reuşi.

Personal, sunt dispus să particip cu baza de date pe care o deţin, pentru completarea dosarelor de clasare în UNESCO a Peisajelor Culturale Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.
Merită, şi trebuie, ca România să facă acest pas important într-un mod cât mai rapid şi profesional cu putinţă!

P.S. Nu trebuie uitată nici Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, unde ţara noastră întârzie să-şi desemneze vreo candidatură şi unde am putea înscrie un oraş dinamic cultural precum Cluj-Napoca, Sibiu etc.

Autor, Teofil Ivanciuc

O postare de pe pagina de facebook a prof. dr. Odarca Bout ne-a atras atenția asupra unei activități (proiect) atipice: „Poemul din cutie”. Suna foarte bine! Ce-o fi făcând elevii de la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” cu cutia aceea fermecată? N-or fi având nevoie de poeți?! Ce-o fi vrând să-nsemne, am decis să aflăm direct de la sursă.

Brîndușa Oanță: Cine a inițiat acest proiect, „Poemul din cutie”?
Odarca Bout: Cu ani în urmă, am participat la proiectul internațional Primăvara poeților, proiect derulat concomitent în 44 de țări, adus în orașul nostru de poetul Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici”. Nostalgică din fire după lucrurile bune, mi-am amintit cu cât entuziasm au participat elevii la o activitate similară din cadrul acestui proiect. Așadar, Poemul din cutie nu e un proiect, ci este, mai degrabă, o activitate prin care vom marca Ziua Internațională a Poeziei. Cred, însă, că e o bună idee de a-l transforma într-un proiect educațional… Temă de reflecție !

Brîndușa Oanță: Cum se va desfășura /care sunt modalitățile de „accesare” a cutiei?
Odarca Bout: Elevii au pregătit deja o cutie, ce va fi amplasată pe holul liceului marți, 21 martie, între orele 8-13. Elevii și profesorii vor pune câte un vers preferat dintr-o poezie. După ce se termină orele, elevii implicați în organizare, împreună cu profesorii de limba și literatura română, cu bibliotecara școlii vor scoate, aleatoriu, versurile din cutie și, pe o tablă flipchart, se va naște un poem…

Brîndușa Oanță: Are șanse să iasă la lumină poemul din cutie, din colivie?
Odarca Bout: Cu siguranță ! Vom surprinde toate momentele! Cred că va fi interesant și distractiv. Din start, elevii au fost foarte receptivi și foarte implicați – au confecționat cutia, au făcut un promo, încearcă fiecare în felul lui să promoveze evenimentul din școală și așteaptă cu nerăbdare… POEMUL DIN CUTIE!

Brîndușa Oanță: Nu v-ați gândit să extindeți „Poemul din cutie” la toate liceele din oraș? Probabil ar fi o idee acceptabilă.
Odarca Bout: Îmi dați idei! Idei bune! Să vedem ce va ieși la nivelul școlii noastre și, cine știe, peste un an se vor naște mai multe poeme în Sighet. Ar fi interesat, nu?

Brîndușa Oanță: Care estimați că va fi impactul acestei activități asupra elevilor?
Odarca Bout: Cunosc bine adolescenții, de aceea, cu certitudine, voi spune că se vor implica activ și afectiv, cu entuziasm și interes. Cu un efort minim, impactul va fi mare ! Va fi o zi de școală mai frumoasă, mai interesantă, mai primăvăratecă !

Brîndușa Oanță: Cât de mult iubesc poezia profesorii din zilele noastre? Nu neapărat cei de limba română.
Odarca Bout: Dificilă întrebare! Vreau să cred că răspunsul e afirmativ. Un mare lingvist spunea că „în timp ce proza merge, poezia dansează”, așa că, depinde ce preferi… Cert este că poezia trebuie iubită! Mult! Face parte din sufletele noastre!

Brîndușa Oanță: Ziua Internațională a Poeziei poate face mai bună lumea actuală, globalizată?
Odarca Bout: Dacă ne gândim că Ziua Internațională a Poeziei este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale, răspunsul e evident. De asemenea, Ziua Internațională a Poeziei urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor. Eu cred că menirea dascălului este și aceea de a deschide elevilor săi toate căile spre artă, cea care ne purifică sufletele și ne face mai frumoși și mai buni!

Mulțumim doamnei profesor de limba română, Odarca Bout, pentru informații și promptitudine!

Brîndușa Oanță

Buletin informativ al Inspectoratului de poliţie al Judeţului Maramureş (13 ianuarie 2017):

“Infracțiunea de furt nu-i tradiție de Bobotează: Doi tineri din localitatea Glod care, conform obiceiurilor din ajunul Bobotezei, au sustras poarta de acces în locuința unei consătene, au fost identificați de polițiști și sunt cercetați sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat. Bunul sustras a fost recuperat și restituit părții vătămate.

O femeie din localitatea Glod a sesizat poliția că în noaptea 05/06 ianuarie a.c., persoane necunoscute i-au sustras poarta de acces în curte. Prejudiciul reclamat a fost de 500 de lei. Activitățile de cercetare și investigare efectuate de polițiști au dus la identificarea a doi tineri de 14 și 16 ani, domiciliați în aceeași localitate, care au sustras poarta sub pretextul îndeplinirii unei tradiții de Bobotează. Polițiștii au întocmit dosar penal și continuă cercetările sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat”.

Acest fapt (ba «conform obiceiului», ba «sub pretextul tradiţiei») s-a petrecut în Ţara Maramureşului, în locul unde «tradiţiile se păstrează ca nicăieri altundeva», într-o zonă unde întreg statul român, de ar fi să o crezi, luptă să-i sprijine pe păstrătorii tezaurului folcloric şi etnografic moştenit din bătrâni!

«Furatul porţii» este un obicei ancestral, practicat mai ales la casele cu fete de măritat – semnificând deschiderea accesului pentru peţitori, obicei care nu se soldează însă cu dispariţia reală şi definitivă a porţilor, ceea ce ar justifica intervenţia organelor statului! Cred că sunteţi de acord că, la Glod şi în satele învecinate, s-a terminat pe veci cu furtul porţilor…

Pe de altă parte, în Germania şi Austria din UE, ale căror standarde năzuim să le adoptăm, de fiecare 1 Mai are loc tradiţia «Maibaum», în care bărbaţii încearcă să ridice la verticală un stâlp sau un trunchi de arbore decorat, care provine din furat (da, în Germania!) dintr-un sat învecinat. De dragul tradiţiei, furtul, deşi ilegal, este tolerat, nimeni negândindu-se să-l interzică, precum «furatul porţilor» din Maramureş…

Tristeţe la Cimitirul Vesel

Acum auziţi alta, de la Cimitirul Vesel din Săpânţa, cel mai cunoscut loc de veci din lume unde cei îngropaţi sunt simplii săteni, nu celebrităţi.

Fondatorul cimitirului, Stan Ioan Pătraş, a avut 16 ucenici (cf. propriilor sale spuse), din care azi mai lucrează câţiva. Din cele peste 1300 de cruci ale celebrului cimitir, doar vreo 150 sunt moştenite de la Pătraş (restul lucrărilor sale fiind repictate sau înlocuite), majoritatea fiind create de către urmaşii acestuia.

Cel mai prolific dintre toţi este Stan Gheorghe Colţun (Colţun tânărul), care a realizat până acum peste 500 de cruci! Practic, omul a lucrat cât toţi ceilalţi meşteri la un loc, dar laurii îi culege nu el, ci cei care le zâmbesc turiştilor… Colţun, care a lucrat şi la Casa Poporului şi la restaurarea Palatului Cotroceni, face parte din aceeaşi familie cu alţi renumiţi cioplitori de cruci: Teodor şi Vasile Stan Colţun, ultimul avându-l ginere pe Turda Toader Sepe, singurul rudă cu Pătraş, căruia i-a fost nepot.

Alţi meşteri de cruci din Săpânţa, unii dintre ei încă activi: Dumitru Pop Tincu, fratele său, Viorel Pop Tincu, Ion Stan şi Toader Nacu şi alţii, inclusiv femei!

Până în urmă cu câţiva ani, meşteşugarii din Săpânţa trăiau în armonie în timp ce ciopleau crucile care se pun la mormintele sătenilor, aşa cum a fost de pe vremea lui Pătraş. Dar, în anul 2008, Dumitru Pop Tincu a înregistrat ca marcă individuală la OSIM «crucea de Săpânţa» (şapte modele distincte) şi culoarea «albastru de Săpânţa» (care este cumpărată din magazin şi are nenumărate nuanţe diferite), după ce a cumpărat drepturile de continuitate ale operei lui Pătraş de la una din cele două fiice ale celebrului creator popular! Greu de priceput cum OSIM a putut accepta aşa ceva!

Apoi Tincu l-a dat pe mâna organelor pe prolificul Colţun, care a fost amendat pentru că a confecţionat cruci fără forme legale şi fără respectarea dreptului de autor! Patru dintre meşteri au atacat în justiţie decizia OSIM, obţinând în 2011, la Tribunalul Bucureşti, anularea mărcii crucilor: «pentru lipsa caracterului distinctiv» şi anularea mărcii culorii: «pentru înregistrare cu rea-credinţă». Numai că Tincu a obţinut, în 2013, o altă marcă înregistrată, de data aceasta de la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autor)!

În 2014, Tribunalul Maramureş le-a interzis lui Toader Sepe şi celor doi Colţuni activi (unul fiind Gheorghe cel harnic) «dreptul de a produce şi de a comercializa modele de cruci, integral sau parţial, identice sau similare cu cele confecţionate de reclamant (Tincu, n.n.), sau alte obiecte decorative, inclusiv mobilier, care conţin elemente protejate» dar şi «reproducerea, totală sau parţială, a textelor de pe crucile confecţionate de reclamant, înregistrate ca mărci» (adică crucile cu «soacra» şi cu «beţivul»)! Cei trei «infractori» au făcut apel, situaţia rămânând în continuare neclarificată.

Ce ar mai fi de spus? Pe semnul funerar al fondatorului Stan Ioan Pătraş, lucrat în timpul vieţii acestuia, scrie: «Crucea mea când s-a lucrat/ Care eu mi-am comandat/ Doi elevi ce-am învăţat/ Mi-au făcut lucru pe plac/ Turda Toader, Stan Vasile/ Dumnezeu Sfântu să-i ţie». Iar cei doi elevi sunt chiar Turda Sepe şi Colţun bătrânul, nicidecum Tincu, cel cu mărcile înregistrate!

Pătraş nu a lăsat pe nimeni moştenitor peste meşteşugul său, nu a patentat nici albastrul şi nici rima epitafurilor, ci le-a dat dreptul tuturor să-i continue opera, aşa cum este pretutindeni în lumea aceasta, atunci când avem de-a face cu arta populară. Numai că, instanţele au decis altceva…

Iar Tincu, în loc să cioplească cruci şi să prezinte frumuseţile Maramureşului miilor de turişti ori televiziunilor străine care-i trec regulat pragul (el fiind custodele Casei memoriale şi al atelierului de cruci Stan Pătraş), îşi iroseşte forţele în conflicte sterile. Mai ales că nu se ştie să aibă vreun ucenic, dar va împlini curând 62 de ani…

Deci, cam aşa sunt protejate tradiţiile în Maramureşul contemporan («cel mai important bastion al conservării tradiţiilor din Uniunea Europeană»)…

S-a dus grosul elementelor tradiţionale ale culturii ţării acesteia: de la împuşcăturile de nuntă, la riturile de Dragobete, Caloian, Paparude sau Sânziene, ori la ridicarea Armindeniului şi bătaia de la Ruginoasa, interzisă de poliţie după lupta din 2011. Sub ochii noştri, dispar bocitoarele, transhumanţa, instituţia moaşei, semnificaţia Căluşarilor sau a Pluguşorului…

Tradiiţiile reale, izvorâte direct din comunitate pentru beneficiul membrilor acesteia, sunt din ce în ce mai rare, majoritatea acestor fenomene fiind azi artificiale şi organizate de către ONG-uri şi muzee, pentru satisfacţia turiştilor.

Iar când apar excepţii, precum «furatul porţilor» ori cioplitul crucilor de la Cimitirul Vesel (care nu este protejat de UNESCO chiar din motivul că este un cimitir viu, care se modifică continuu, unde se îngroapă oameni şi acum), aceste iniţiative sunt pedepsite, nicidecum sprijinite…

Aş avea o nelămurire: care este rolul de azi al Centrelor pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, prezente în toate judeţele ţării, inclusiv în Capitală?!

N-au mai rămas multe lucruri autentice în satul românesc, dar ele vor fi anulate, una câte una, acestea nefiind conforme, după cum am văzut mai sus, nici cu legislaţia naţională în vigoare, nici cu standardele UE.

«Standardele» UE sunt pentru alţii

UE am zis?! Păi, acolo, în multe locuri este cu totul altfel!

În fiecare an, sute de locuitori din zona Valenciei (Spania) constituiţi într-un club (!), capturează pui de prepeliţă pe care-i catapultează în aer, în nişte arme de foc, ucigându-i. Deşi au fost proteste uriaşe, barbara tradiţie continuă. În oraşul Siena din Italia are loc o renumită cursă de cai, «Palio», atât de violentă încât a cauzat decesul a 48 de cai din 1970 încoace. De «Pero Palo», festivitate anuală în Villanueava de la Vera (Spania), bărbaţii fugăresc un măgar, îl lovesc cu pumnii, beţe, pietre, îi dau alcool, îl călăresc cu toţii. Iată poziţia oficială a departamentului regional de turism: “nu vom ceda presiunii activiştilor pentru drepturile animalelor. Este tradiţia noastră şi va continua”.

Continuă neabătut sângeroasele lupte cu tauri din Spania, Portugalia sau Franţa, unde taurii sunt ucişi în chinuri şi unde, uneori, matadorii sunt la rândul lor ucişi sau grav răniţi. Şi nimeni nu a oprit cursa cu tauri de la Pamplona (Spania), care cauzează 2-300 de răniţi anual şi care a făcut până acum 15 decese (de necomparat cu Ruginoasa!).

Bătăile cu portocale de la Ivrea (Italia) şi cele cu tomate de la Buñol (Spania) lasă întotdeauna în urmă câţiva răniţi. La fel se întâmplă şi în timpul Calcio Fiorentino, brutalul meci de fotbal-rugby medieval ce se ţine anual la Florenţa (Italia).

În Duminica de Paşte, în insula Chios din Grecia are loc o bătălie cu artificii între sutele de enoriaşi a două parohii rivale, fiecare ceată încercând să atingă clopotul celeilalte biserici. De-a lungul timpului s-au înregistrat incendii şi chiar morţi, dar tradiţia continuă. Şi lista evenimentelor din UE care excelează prin violenţă sau prin încălcarea legilor, nu este gata…

În România, deocamdată, se mai tolerează încă mersul la colindat care, probabil, curând va fi echivalat cu cerşetoria. Şi încă se acceptă şi furtul miresei. Dar, după cum merg lucrurile, deja se întrevede ziua când nevinovatul obicei va fi considerat răpire, ba poate chiar terorism!

Vom ajunge de râsul curcilor!

Autor, Teofil Ivanciuc

Articol preluat de pe platforma: http://www.contributors.ro/

În octombrie 2016 s-a împlinit un an de când a trecut la cele veșnice av. Paula Iacob. Căutând printre materialele mele am găsit un interviu realizat cu doamna av. Paula Iacob în urmă cu 4 ani când, aflându-se la Sighet, a avut amabilitatea de a-mi acorda interviul pe care îl redau mai jos.

Prin publicarea acestu inteviu doresc aducerea unui omagiu celei care a fost un personaj care s-a remarcat printr-o înaltă ținută morală, o luptătoare pentru emanciparea femeii, pentru respectarea drepturilor celor năpăstuiți, pe care nu a ezitat să îi apere în fața unui sistem adesea tarat și nepăsător față de drama celor aflați în momente de restriște.

Și-a dorit să revină în Maramureș, dar timpul nu a mai avut răbdare. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Va rămâne veșnic în sufletele celor care au cunoscut-o și apreciat-o.

Liviu Șiman: În ultima periodă de timp ați devenit cunoscută ca o ferventă militantă pentru emanciparea femeii, pentru schimbarea opticii în ceea ce privește rolul femeii în societate, în acest sens derulând o serie de activități și acțiuni în mass-media.
Paula Iacob: Într-adevăr. Am socotit că este de datoria mea. În primul rând, ca juristă am plecat de la considerentul că frumusețea normei de drept nu poate fi eficientă decât dacă o aplicăm astfel încât omul să aibă de câștigat prin aplicarea legii. Ori legea spune că femeia este egală cu bărbatul dar, din nefericire, acest lucru nu prea se vede. Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putere, socotind că un adevărat profesionist al dreptului nu își face pe deplin datoria dacă, pe lângă preocuparea profesională, nu se ocupă și cu ajutorarea celui de lângă el, cu respectarea drepturilor oamenilor. Am depus eforturi pentru reînființarea uneia dintre cele mai vechi organizații din țară: “Asociația femeilor de carieră juridică’’, care a fost înființată în anul 1928 de către Bella Negruzzi, fiica marelui cărturar Costache Negruzzi, prima femeie avocat din România, care alături de alte femei din lume a înființat la Paris ‘’Federația Internațională a Femeilor de Carieră Juridică’’, în care de-a lungul timpului România a ocupat de două ori funcția de vicepreședinte, iar în prezent eu făcând parte din biroul de conducere. Pe lângă activitățile menite a apăra drepturile femeii și a copilului, desfășor activități și în cadrul UNESCO, socotind că necesitatea culturii la noi în țară este atât de mare că numai luptând pe această idee a unei culturi cât mai vaste, a unei renașteri a culturii noastre din trecut, care a dat mari personalități, și păstrând tradițiile vom reuși să ne păstrăm identitatea.

L.Ș: Cum vi s-a părut din acest punct de vedere Maramureșul ?
P.I. : Vizitând Maramureșul am constatat cu satisfacție modul în care tradiția este păstrată. Dragostea pentru tradiții m-a adus în Maramureș unde de câte ori vin, îmi vin în minte versurile unui cântec: “Tot ce-i românesc nu piere”. Iubesc Maramureșul. Am vizitat mânăstirea Bârsana și Rohia, unde am trait momente de înălțare sufletească și morală , cu precădere la Rohia unde am retrăit momentele evocate de părintele Nicolae Steinhardt, care a înțeles cu adevărat ce înseamnă și tradiția poporului român și credința în Dumnezeu. Sunt rari oamenii care își părăsesc credința initială. De aceea, nu pot decât să mă închin cu tot respectul în fața acestei personalități extraordinare, care a demonstrat că prin credința în Dumnezeu dispar originile sociale, etnice, etc și nu rămâne decât credința. De aceea, vă repet, iubesc Maramureșul din tot sufletul. Iubesc drumurile de aici, oamenii care sunt de excepție. În trecut iubeam mult Sibiul de care mă leagă multe amintiri, dar Maramureșul m-a cucerit. În Maramureș frumusețea locurilor se confundă cu frumusețea sufletului maramureșenilor.

L.Ș.: Ce impresie v-a lăsat vizitarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței?
P.I.: Pentru mine Memorialul de la Sighet este dovada vie a genocidului făcut de cei care au dorit să îngenuncheze tot ce a avut mai bun România. Este păcat că despre genocidul de la Sighet, Aiud și alte locuri se vorbește tot mai puțin. Trebuie ca noi românii să nu uităm aceste perioade întunecate așa cum nu trebuie să uităm și ce a fost bine în perioda trecută. Îmi vine minte, ca și exemplu, Casa Poporului și îmi reamintesc cuvintele unui străin, care vizitând clădirea a spus o frază care m-a impresionat, fiind de fapt un adevăr, dacă ne gândim la tot ce s-a dărâmat pentru a se construi Casa Poporului :”Casa Poporului este un copil frumos născut dintr-un viol’’. Clădirea chiar dacă are și părți chicioase este o realizare care a fost făcută cu sudoarea oamenilor care au muncit mult la ridicarea edificiului și, înaite de a o critica, trebuie să ne gândim și la aceste aspect. Edificiul a fost proiectat tot de o femeie, Anca Petrescu ( trecută și ea la cele veșnice n.red.). Este clar că a fost nevoită să accepte unele soluții arhitecturale nepotrivite, dar nu s-a putut opune, cum nici noi juriștii nu ne-am opus și am acceptat dispoziții care erau contrare legii și dreptului lucru care, din păcate, îl facem și astăzi. Se emit atâtea dispoziții care contravin principiilor de drept și sunt iscălite cu atâta ușurință de către cei care au calitatea de a aproba. La fel se făcea și atunci. Am greșit cu toții! Cred că dacă noi nu ne-am fi plecat capul sub uși la ideile unor oameni mai puțin pregătiți ca și noi altfel ar fi stat lucrurile.

L.Ș: Într-un moment dificil, în care toți cei care cândva nu știau cum să le pupe mâinile familiei Ceaușescu, s-au lepădat de ei ca și dracul de tămâie, dând dovadă de lașitate, ați acceptat să deveniți apărătoarea lui Nicu Ceaușescu (decedat n.red.) și, mai târziu, principalul susținător al demersurilor intreprinse de Valentin și Zoia Ceaușescu (decedată și ea n.red.) în obținerea aprobărilor legale de deshumare a soților Ceaușescu.
P.I.: Situația copiilor soților Ceaușescu se asemănă cu situațiile din anii 46’-47’ când doar pentru faptul că erai copilul unuia sau altuia aveai de suferit. Am considerat că este de datoria mea să le vin în ajutor. În ceea ce privește demersurile realizate de către Zoia, Valentin și Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu n.red.) mi se par firești. Este cel mai normal lucru ca un copil să poată pune o floare la mormântul părinților, chiar dacă nu au fost perfecți. Soții Ceușescu au greșit mult dar, o repet, au făcut-o cu sprijinul nostru, al tuturor. Este clar. Soții Ceaușescu sunt morți. Procesul lor a fost unul penibil, dar acelea au fost timpurile. Important este să ne implicăm într-o democrație reală și nu într-una de mucava, de salon.

L.Ș.: Se știe faptul că ați început să faceți politică. Ce v-a determinat să intrați în politică?
P.I.: Uram ideea de politică. Socoteam un lucru rușinos a face politică, mai ales când vedeam ce se întâmplă în Parlamentul României. Cei ajunși acolo uită de rolul lor, urmărindu-și propriile intertese. Am devenit membră a unui partid micuț, fără importanță, dar unde există oameni de bunăcredință, realizați și care vor în timp să facă o politică curată. În clipa în care aș găsi cea mai mică pată de necinste aș pleca pe loc. Am intrat în politică pentru a încerca să îmbunătățesc cât de căt conceptul de politică și, în același timp, prin experiența mea dobândită de-a lungul unei vieți, să-mi pot ajuta semenii, considerând că orice om politic nu are voie să se gândească la altceva decât la ajutorul pe care îl poate da celui de lângă el, celui care l-a votat.

L.Ș.: Veți reveni în Maramureș?
P.I.: Cu siguranță. La anul doresc să-mi petrec vacanța în Maramureș și voi încerca să-i cunosc mai bine pe acești oameni minunați care sunt maramureșenii.

A consemnat,
Liviu Șiman

sursă foto: internet

Este foarte greu, în fața unei pagini albe, să scrii despre un scriitor. Sau despre un militant civic. Sau despre un inițiator al unui proiect unic în țară și în Europa – MEMORIALUL. Sau despre un coordonator de programe editoriale. Sau despre un premiant UNESCO.

Poate să încerci să scrii despre un om. Cu zâmbetul lui. Cu politețea lui. Cu blândețea lui. Cu grijile lui. Cu atenția pe care o acorda fiecărui interlocutor. Cu bucuria unei reușite. Cu speranța următoarei reveniri la Sighet.

Este foarte greu să scrii despre un OM. Chiar dacă ai avut privilegiul de a-l fi cunoscut personal…

Autor, Adriana Ilban

sursă foto: internet

Opt ţesătoare maramureşene au fost nominalizate pe lista Patrimoniului Mondial Imaterial UNESCO

Pe data de 2 decembrie, UNESCO a decis în cadrul celei de-a 11-a sesiuni a Comitetului privind Păstrarea Moștenirilor Culturale Intangibile al ONU, care a avut loc la Addis Abeba, Etiopia, să introducă pe lista Patrimoniului Mondial Imaterial, „Meşteşugul covoarelor tradiţionale de perete din România şi Republica Moldova”, piese textile „cunoscute sub numele de scoarţă, păretar, lăicer, velinţă, lădar sau chilim”.

Ca exemple de bune practici, în baza de date au fost introduse un număr de şase ţesătoare din judeţele Botoşani, Buzău, Dolj şi Neamţ, o societate comercială din Dolj, precum şi comunităţile de maici de la mănăstirile Agapia (Neamţ) şi Horezu (Vâlcea). Alături de acestea, au fost alese următoarele maramureşence: Maria şi Ioana Hodor, Maria Știopei şi Iuliana Frânc (toate patru din Bârsana) şi Parasca şi Anghelina Sidău, respectiv Ana şi Maria Trifoi (toate din Botiza), împreună cu un grup cam la fel de numeros de ţesătoare din Republica Moldova. Este pentru prima dată când, în dosarele UNESCO, Maramureşului i se recunoaşte binemeritatul loc. Trebuie spus că documentaţia a fost supervizată de către dr. Narcisa Ştiucă de la Universitatea Bucureşti.

Pentru păstrarea acestui meşteşug, cu atribuţii clar definite, au fost desemnate Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, Muzeul Olteniei din Craiova şi Muzeul de Etnografie din Botoşani, alături de Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti şi instituţii similare de la Chişinău. Acestea „vor întocmi proiecte, vor publica lucrări de specialitate, vor ajuta meşterii prin sprijinirea creşterii prestigiului acestora, oferindu-le asistenţă pentru a participa la activităţi de promovare, contribuind la organizarea de evenimente culturale, de la nivel local până la internaţional”.

Astfel, nici Muzeul Maramureşului din Sighetul Marmaţiei şi nici Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare nu au fost selectate, deşi jumătate din numărul meşterilor selectaţi de UNESCO sunt maramureşeni! Imensele colecţii de covoare ale celor două instituţii şi publicaţiile editate de-a lungul timpului de către etnografi ai celor două instituţii, se pare că nu au fost suficiente. Nu are rost să speculăm de ce: la mijloc pot fi animozităţi personale, ori, poate, insuficientul contact între angajaţii de azi ai celor două muzee, fie cu instituţiile din Capitală, fie cu ţesătoarele din sate. Cine ştie? Oricum, lucrurile nu mai pot fi schimbate.

Totuşi, numărul de-a dreptul imens (2-300) de ţesătoare maramureşene care ştiu să lucreze, ca nicăieri altundeva, „păretare”, sau „peretare” (cum li se spune ţolurilor de perete din Maramureş), ne îndeamnă la sentimente amestecate.

 În Maramureş nu se doineşte şi nu se colindă

Celelalte elemente de Patrimoniu Mondial Imaterial UNESCO înregistrate în România sunt: dansul „Căluşul”, ceramica de Horezu, Doina, Colindul şi Dansul bărbătesc. Câte o vorbă despre ultimele trei:

Doina (în Maramureş „horea cu noduri”), a fost înscrisă în UNESCO în 2009. În mod absolut inadmisibil şi scandalos, ca performeri ai doinei „maramureşene” au fost notate 11 persoane provenind din şase sate din Lăpuş, plus alţi câţiva interpreţi de doine din trei sate din judeţul Gorj şi dintr-unul din Dolj! Deci, nimeni din Maramureşul istoric, deşi avem şi noi câteva horitoare excepţionale! Trebuie spus că documentaţia pentru dosarul UNESCO a fost compilată de către Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti…

„Colindatul de ceată bărbătească” a fost înscris de UNESCO în 2013, într-un dosar comun România-Republica Moldova. Selecţia satelor reprezentative unde acest obicei ar fi încă viu, cuprinde 14 comunităţi din România, printre care şi Bixadul din Oaş, dar niciun sat din Maramureşul istoric, acolo unde colindatul bărbătesc din casă în casă, este mai prezent ca oriunde altundeva în ţara noastră! Pentru aceasta, trebuie să-i mulţumim aceluiaşi Institut de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, care a întocmit dosarul…

În fine, dansul bărbătesc („Feciorescul”) a fost înscris în UNESCO în 2015, printre localităţile de referinţă unde ar fi jucat regulat, regăsindu-se şi Bogdan Vodă (Maramureş), aleasă printre alte 38 de localităţi din 12 judeţe ale ţării. Dacă Maramureşul a intrat cu o singură localitate, alte judeţe au avut „noroc”, în Hunedoara dansându-se foarte frumos în trei sate, iar în judeţul Cluj în nu mai puţin de 18 localităţi, inclusiv în municipiile Gherla, Câmpia Turzii, Turda sau Cluj-Napoca… De, ce să-i faci, tradiţii ca în Cluj-Napoca nu mai găseşti nicăieri, a decis pentru totdeauna Institutul „Arhiva de folclor a Academiei Române” din, surpriză!, Cluj-Napoca, adică principalul autor al documentaţiei aprobate de UNESCO!

Fără a fi adepţii nici unei teorii a conspiraţiei, se poate observa clar că, atât timp cât UNESCO s-a aflat la mâna Institutelor de Folclor, Maramureşul a fost cam neglijat…

Cât despre Patrimoniul Mondial Material UNESCO, acolo Maramureşul are înscrise din 1999 opt biserici de lemn (localizate în Ţara Maramureşului, Lăpuş şi Chioar, poate pentru a semăna confuzia vizavi de adevărata identitate a regiunii, dosarul datorându-i-se Ministerului Culturii, condus la acea vreme de Ion Caramitru), iar pe lista tentativelor eşuate se mai află rezervaţia Pietrosu Rodnei (din 1991) şi pădurile virgine din munţii Ţibleş (din 2015), în timp ce pe lista Patrimoniului Imaterial, pelerinajul de Rusalii de la Şumuleu-Ciuc se află în aşteptare.

Pentru o clarificare de final, UNESCO este unul singur, aşa că, nu, Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi Mănăstirea Bârsana nu se află şi nu s-au aflat niciodată, pe nici un fel de liste UNESCO!

Revenind de unde am plecat, este senzaţional faptul că opt ţesătoare maramureşene au fost înscrise pentru totdeauna pe listele Patrimoniului Mondial Imaterial, ceea ce le obligă, atât pe dânsele cât şi pe comunităţile din care fac parte, să nu cedeze în faţa kitsch-ului şi să transmită meşteşugul cât mai nealterat, pe mai departe.

Felicitări acestora şi aşteptăm ca CJ Maramureş, cunoscut apărător şi iubitor al tradiţiilor,  să le confere titlul de Cetăţean de Onoare ai judeţului pe care-l vor reprezenta de acum înainte, toată viaţa, în faţa celor 195 de state membre ale prestigioasei organizaţii UNESCO.

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă foto: Teofil Ivanciuc