#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă”/ CNDV… pepiniera cosmopolită a poeților! (autor, Ion Mariș)
Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.
A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.
L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.
Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).
A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.
Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!
Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.
IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!
IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.
IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.
Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).
Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.
IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.
IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.
IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!
IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”
IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.
IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.
IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.
IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…
IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))
IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.
IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…
IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!
IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!
IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!
IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..
IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..
IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..
Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!
IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!
Ion MARIȘ