Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș