#CNDV100 – Universitarul Ioan Mariş faţă-n faţă cu… Ion Mariş!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM:
La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea BraşovToamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM:
A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o estetică a urâtului?
prof. IM:
Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă”/ CNDV… pepiniera cosmopolită a poeților! (autor, Ion Mariș)

Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ




Sighet – Festivalul Internațional de Poezie, ediția a XLVIII-a

În perioada 27-29 septembrie 2018, la Sighet se desfășoară cea de-a 48-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie, iar la Desești, cea de-a 40-a ediție a Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”.

Din program:
27 septembrie 2018, Centrul Cultural:

ora 11:00 – 12:00: primirea invitaților – cuvântul de salut
ora 12:00 – 13:30: întâlnirea poeților cu profesorii și elevii din liceele sighetene
ora 18:00: lansare de carte – „Proverbele Cenuşii Mele” de Daniel Bozga

ora 18:00, Comunitatea evreilor din Sighetu Marmației – întâlnire cu scriitorii Adrian Ernster și Etgard Bitel

ora 18:30, Slatina-Ucraina – seară de poezie românească în dreapta Tisei

28 septembrie 2018, Centrul Cultural
ora 10:00 – 12:00: lansare și prezentare de carte

ora 12:00 – Festivitate de premiere
– Recitalul poeților laureați
– Moment muzical cu Ducu Hotima și Gheorghe Ștețca

ora 16:00 deplasare la Desești
Serile de Poezie “Nichita Stănescu” Deseşti

29 septembrie 2018, Muzeul Satului, dealul Dobăieș
ora 12:00 – de la creația populară la poezia cultă
– Glasul poeților
Ora 15:00 – închiderea festivalului

Un eveniment organizat de Consiliul Județean Maramureș, Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Local, Primăria Sighet, Centrul Cultural Sighet.

Comunicat de presă




La Mulţi Ani, Vasile, domnúle!

Vasile Gogea

Sigheteanul şi Braşoveanul şi  Clujeanul Vasile Gogea de Ieud şi Făgăraş, Luptător cu Rol Determinant în Revolta din Noiembrie 1987 de la Braşov,  este născut în 7 august 1953 la Sighet. Este scriitor. Scrie o proză şi o poezie captivante. “Propoeziţiile” sale sunt nişte confesiuni tulburătoare, chiar dacă foloseşte mijloace stilistice obiectiviste… Publicistica sa, polemicile  purtate abordează neabătut fenomenul social-politic şi  literar din perspectivă etică.  Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca l-au considerat demn de un “dialog în vacarm”. Dar ceea ce-i  împlineşte rotund nobleţea este adeziunea la Substanţa Maramureş,  modestia, spiritul fratern, disponibilitatea spre  scriitura celorlalţi, fie ei scriitori propriu-zişi, fie  aspiranţi… Am avut onoarea şi bucuria să mă publice la secţiunea “Pavilionul de oaspeţi” a blogului său Gogea’s Blog, unul referenţial  între e-publicaţiile literare de la noi. Un om frumos! Fie să aibă ani buni înainte, să scrie şi să descindă cât mai des printre noi,  în …provinciile Clujului! La Mulţi Ani, Vasile, domnúle!

                                                   Marin Slujeru

*

Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ieruncainterviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013)Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017).

Despre el au scris, mai ales înainte de 1989, Securitatea română, în dosarul său de urmărire informativă D.U.I. 3357, iar după 1990, foarte mulți critici literari si istorici, în reviste literare, volume de critică, sinteze şi dicţionare precum şi în volume de istorie recentă.

fost elev la Liceul Militar Dimitrie Cantemir până după revolta din noiembrie 1969, a fost martorul Virgil al Revoltei de la Braşov din 15 Noiembrie 1987, a fost Luptător în Revoluţia Română din Decembrie 1989.

fost: pedagog la Şcoala de şoferi profesionişti, preparator de produse explozibile (dinamită nobel), dispecer de producţie în industria de produse cosmetice, referent literar la teatru, instructor cultural-sportiv în cooperaţie, redactor şef de revistă şi editură, bibliotecar, profesor asociat la universitate, şomer fără indemnizaţie, mitingist şi grevist al foamei.

A fost membru fondator al Alianţei Civice şi al Partidului Alianţei Civice, al Mişcarii 15 Noiembrie, al  Asociaţiei Zariştilor Români şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, al Asociaţiei Amicii Regelui Mihai, al Despărţămîntului Central ASTRA Braşov. Din anul 2013 este  redactor la revista românească de cultură ALTERNANŢE, care apare la München.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!

LA MULȚI ANI, STIMATE PRIETEN, IUBITOR de SIGHET și de ȚARĂ!

Salut, Sighet!

 




Declarația mea în legătură cu Parlamentul de la Kiev care limitează dreptul de a fi citiți scriitorilor români! (autor, Vasile Gogea)

Ca scriitor, născut la Sighetu Marmației, pe malul Tisei care separă încă în două „țări” Maramureșul voievodal, istoric – vatră de românism neîntrerupt și neînfrînt -, crescut în spiritul respectului pentru „multiculturalitate” și „multilingvism”, oraș în care a existat și funcționează și azi un învățămînt de stat în mai multe limbi materne, inclusiv ucraineană, pînă la nivel de liceu, în care scriitorii români și cei de limbă ucraineană, maghiară, idiș, germană, cehă, poloneză au slujit în armonie doar limba poeziei iar pictorii și muzicienii au folosit culorile și sunetele ca limbaje universal comune,

ACUZ UCRAINA pentru adoptarea noii „legi a naționalităților” de Parlamentul acestei țări vecine, pe teritoriul căreia trăiește de peste o mie de ani, o bogată spiritual populație românească, ca pe o gravă încălcare nu numai a CONVENȚIEI-CADRU pentru protecția minorităților naționale, adoptată de O.N.U. sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a literei și spiritului Tratatulului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina (semnat la Constanța la 2 iunie 1997), dar – lăsînd în seama politicienilor și analiștilor geostrategici evaluarea consecințelor nefaste ale unui asemenea act – și ca pe o limitare a drepturilor scriitorilor români de a fi citiți de toți conaționalii lor, în fond o mascată formă de cenzură etnică ridicată la nivel de politică de stat.

Indiferent de care vor fi reacțiile și acțiunilor Președintelui, Guvernului și Parlamentului României, în calitatea mea de scriitor român citit pe ambele maluri ale Tisei,

PROTESTEZ, deocamdată individual, împotriva acestei tentative de deznaționalizare, nu numai a etnicilor români, dar și a celorlalte minorități etnice din Ucraina și sper ca Președintele Poroșenko să înțeleagă că nepromulgînd această lege nu „oferă avantaje” cetățenilor săi care nu sunt etnici ucraineni, ci mărește șansele întregii sale națiuni, în aspirațiile ei legitime de libertate, suveranitate și prosperitate. Pentru că, așa cum istoria a demonstrat din păcate de prea multe ori, suveranitatea doar a unei majorități bazată pe discriminarea altor minorități, pînă la urmă subjugă întreaga națiune!

Cluj-Napoca, ROMÂNIA
25 septembrie 2017

Vasile GOGEA
membru al Uniunii Scriitorilor din România

Articol preluat de pe Gogea’s Blog


Sursa foto: https://romaniabreakingnews.ro/salvati-scolile-romanesti-din-ucraina-solidari-cu-cei-500-000-de-conationali-in-fata-ambasadei-ucrainei/.




Și sighetenii au fost… premia(n)ți la Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș! (autor, Brîndușa Oanță)

În organizarea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și a Asociației Culturale „Nichita Stănescu” – Desești, în data de 12 iulie 2017, a avut loc decernarea premiilor celei de-a VI – a ediții a Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Au fost vizați și „monitorizați” de-a lungul unui an, autori mai puțin cunoscuți (unii cu volume publicate), având certe resurse literare, potențial de creștere și… „stofă”.

Juriul Festivalului – concurs  prezidat de scriitorul și jurnalistul Gheorghe Pârja, din care au făcut parte și poeții sigheteni Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, alături de alți membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a chibzuit foarte serios și a decernat premiile ce poartă numele unor mari personalități literare maramureșene, talentaților „norocoși”: Ion Mariș, Sighetu Marmației – Premiul „Gheorghe Chivu” (poezie), Gelu Dragoș, Lucăcești – Premiul „Ion Burnar” (poezie), George M. Nicoară, Baia Mare –  Premiul „Mihai Olos” (poezie), Adela Naghiu, Baia Mare – Premiul „Ion Iuga” (poezie),  Ileana Pop – Nemeș, Sighetu Marmației – Premiul „Ileana Mihai” (poezie), Delia Varga, Baia Mare – Premiul „Alexandru Ivasiuc” (traducere), Adriana Țura, Bontăieni – Premiul „Augustin Cozmuța” (poezie), Maria Diana Cornea, Baia Mare – Premiul „V.R. Ghenceanu” (poezie).

Președintele juriului, Gheorghe Pârja, a reușit și de data aceasta să adune în jurul său, „din reflex”, pe cei care iubesc, îndrăznesc și cred în cuvântul scris.

Decernarea premiilor a fost precedată de evocarea celor două mari voci ale literaturii române, maramureșenii Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației, decedat la cutremurul din 04 martie 1977) și Augustin Buzura (născut la 22 septembrie 1938 la Berința, decedat în urmă cu cîteva zile, în 10 iulie 2017). Au vorbit despre cele două personalități Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Săluc Horvat, Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexa Gavril Bâle.

Finalul întâlnirii – desfășurată într-o plăcută, distinsă și caldă atmosferă – a aparținut premiaților care au recitat din creațiile lor.

Despre premiul care i-a fost acordat, colegul nostru din redacția „Salut, Sighet!”, Ion Mariș, a „comentat”:  Acest premiu a fost o plăcută  și neașteptată surpriză. Se pare că… prietenii știu de ce! E o confirmare în plus că prin poezie suntem mereu tineri! 

Felicitări organizatorilor, felicitări premianților și… non multa, sed multum!

Brîndușa OANȚĂ




EXCLUSIVITATE – Poet, scriitor, dramaturg cu suflet de… Sighet

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




La Mulți Ani, Vasile Muste!

Poetul Vasile Muste s-a născut la 30 ianuarie 1956, Corueni, Maramureș. Este licenţiat în filozofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia; redactor al revistei literare “Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”, „Etc”, „Ţara Maramureșului” și “Marmaţia literară”.

Din anul 1997 este principalul organizator al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea Unda pentru minte inimă şi literatură. A fost distinis cu numeroase premii naţionale la festivalurile: Lucian Blaga – Sebeş – Alba; George Coșbuc – Bistriţa; Moștenirea Văcăreștilor – Tîrgovişte; Afirmarea – Satu-Mare; Aron Cotruș – Mediaş; Porni Luceafărul – Botoşani; Poesis – Constanţa; Mihu Dragomir – Brăila; Zaharia Stancu – Teleorman; Cel mai frumos poem al meu – Bucureşti; Ion Minulescu – Slatina; Mihai Eminescu – Oraviţa; Festivalul de Poezie – Sighetu Marmaţiei, etc.

A reprezentat România la FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE POEZIE de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).

A publicat grupaje de poezie în România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul, Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Albanezul, Orte (Nr. 186), Elveţia, etc.,

A fost de asemenea publicat în diferite antologii: DOR DE LUMINĂ, Editura Ariadna, Baia Mare, 1997; PORTRET DE GRUP CU LAURENŢIU ULICI, Editura Dacia, Cluj, 2002; CUPOLĂ DE VEAC, Editura Macarie, Targovişte, 2003; HAIKU-ul DESCOPERIT, Editura Societăţii Scriitorilor Romani, Bucureşti, 2003; UMBRA NOASTRĂ CUVÂNTUL, Editura Echim, 2003, Sighetu Marmației, PE O COAJĂ DE VOCALĂ, Editura Macarie, 2003, Targovişte, SZABADULAS A GETTOBOL, Editura AB-ART, Slovacia, 2009, O ANTOLOGIE A POEZIEI MARAMURESENE, Editura Ethnologica, 2010, Baia Mare; CONEXIUNI, Editura Karuna, Bistriţa, 2010; CLAUZA POEZIEI CELEI MAI FAVORIZATE, Editura Limes 2010, CONEXIUNI, Bistriţa, 2015, DINCOLO DE VEŞNICIE, Amanda Edit Verlag, Tirana, Albania, 2015, etc.

Grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.

A publicat volumele: ÎNSTELAREA FRIGULUI – Editura CYBELA, Baia Mare, 1997; CONSTELAŢIA COPILĂRIEI – Editura ODEON, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii UN SFERT DE VEAC DE POEZIE, Editura Fundaţiei LUCEAFĂRUL, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); CARTE DE VIZITĂ – Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2003; CORUIENI, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2006, PROPRIETARUL DE DISTILERII, Editura GALAXIA GUTENBERG, Tg. Lăpuş, 2008; CONSTELAŢIA COPILĂRIEI, Ediţia a II-a, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2009; ÎNSINGURAREA ÎNGERILOR, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2010; COPILĂRIA şi SINGURĂTATEA, Editura DACIA, 2010, COPILĂRIA –IUBIREA – SINGURĂTATAEA, Editura TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2011, CARTEA ÎMPĂCĂRII CU IARBA, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2011, LUPTA CU MOLCUŢU (proză ultrascurtă), Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2012, CONSTELAŢIA COPILĂRIEI, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, SFÎNTUL IZGONIT DIN CALENDARE, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, LUPTA CU MOLCUŢU (Ediţie revizută şi adăugită), Editura GRINTA, 2014.

Volumele de poezie i-au fost traduse în cehă: “Constelația Copilariei” (traducere de Ladislav Cetcovsky) și în albaneză: „Copilăria Luminii” (antologie de autor, traducere de Baki Ymeri).

A coordonat cartea – album MARA – 40 de ani de existenţă, Editura Grinta, 2008; coordonator (împreună cu Felicia Iuga) al cărţii ION IUGA – BINECUVÂNTATA AMINTIRE, Editura GRINTA, 2012, Cluj-Napoca, GHEORGHE CHIVU- OPERA OMNIA, Editura GRINTA, 2013.

Au scris despre poezia sa: Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, etc.