Numărul pe februarie al revistei de cultură „Nord Literar” a văzut de curând lumina tiparului și poate fi găsit la chioșcurile din Baia Mare și la librăriile din rețeaua Cărturești din întreaga țară.

Eseul Irinei Petraș, „Despre amnezia culturală, se dorește o pledoarie pentru lectură, întrucât – susține autoarea -, „dacă oamenii vor continua să înainteze pe drumul care îi îndepărtează de Carte, de memoria culturală, vor trăi «cumva-cumva». «Însă foarte puțin»”.

În eseul „Un Falstaff bonom”, Ion Papuc radiografiază poezia lui Ștefan Jurcă.

Prezentarea realismului magic și al realismului miraculos din opera lui Charles Scheel este continuată, și în acest număr, de Gheorghe Glodeanu.

Poetul Mircea Petean „își hotărăște el însuși calea și rânduiala” –  afirmă Delia Muntean în cronica la volumul de haiku-uri „Trilogia orientală”.

Un studiu ce  se constituie într-o „amplă investigație de istorie culturală și de filosofie a modernității târzii” este „Exilul versus Utopia. Reflecții în siajul unei «Est/Etici» a uitării” al lui Dan Anghelescu, despre care scrie Daniela Sitar-Tăut.

Poezia lui Gheorghe Mihai Bârlea si parodia lui Lucian Perța sunt prezente la rubrica „Orfeu”.

Dana Buzura-Gagniuc face un excurs sentimental prin jurnalul lui Ioan Pintea „Proximități și mărturisiri”, apărut de curând la Editura Polirom.

La pagina dedicată „Cuvintelor din exil”, Mihaela Albu aduce pe tapet volumul lui Basil Munteanu, „Panorama literaturii române”.

„Există o legătură imemorială între poezie și trăirea religioasă” consideră Horia Bădescu  în eseul „Miracolul încuvântării”.

Gheorghe Pârja semnează două texte: unul cu parfum de amintire și de prietenie, dedicat fraților Vasile și Gheorghe Mihai Bârlea și o cronică la romanul lui Vasile Jurje, „Miracolul oglinzilor din noi”.

Romanul „Satantango” al câștigătorului Premiului „Nobel” pentru Literatură, László Krasznahorkai, este trecut prin filtrul critic de către Ana Olos.

Acest număr este bogat în recenzii, precum cele semnate de Raluca Hășmășan și de Flaviu Claudiu Mihali la volumele „Toate într-o singură inimă” de Răzvan Fugaciu, respectiv „Clandestin în Parnas” de Adrian Vasile Iftime, dar și cele apartinând lui Alexandre Leboeuf la „Pescuirea minunată/ La Pêche miraculeuse” de Vasile Trif (traducere din limba franceză de Delia Muntean) și lui Ionel Bota  la volumul Marilenei Apostu, „Cămașa pătată de somn”.

Iulian Boldea aduce prezintă volumul Valeriei Bilț, „Mircea Nedelciu, aventuri din curtea interioară a postmodernismului”.

Iubitorii de poezie pot citi versuri de Nicole Sere, de Mihaela Poduț-Ienuțaș și de Dan Rotaru, precum și proză de Nicolae Suciu și de Mircea Bodnariu.

Proaspătul volum al Ralucăi Hășmășan, „Cărți în oglinda timpului”, este prezentat de Ana Ardeleanu.

Dana Buzura-Gagniuc relatează evenimentul „Aducerea acasă a lui Brâncuși”, organizat de curând la Baia Mare.

Versuri de Eugen Barz, traduse în limba spaniolă de David Băltărețu, se pot citi în paginile revistei.

Poemul lunii este semnat de Rodica Brad-Păuna.

Acest număr este ilustrat cu lucrări din creația lui Marius Barb Barbone, artist prezentat în paginile revistei de Maria Bilașevschi.

Comunicat de presă

Iubitorii de literatură, și nu doar ei, pot găsi noul număr al revistei de cultură „Nord Literar” la o parte dintre chioșcurile de ziare din Baia Mare, precum și în librăriile Cărturești din întreaga țară.

Un cuprins bogat ca de fiecare dată, în care se regăsesc eseuri, cronici și recenzii, proză, poezie, restituiri și traduceri.

În eseul „Generații poetice”, Irina Petraș declară că nu crede în rupturi. Ion Papuc redă un episod tulburător care stă la baza înființării Facultății de Arte din cadrul Institutului Pedagogic din București.

Gheorghe Glodeanu aduce pe tapet preocuparea Ligiei Duruș pentru literatura inspirată de epoca totalitarismului românesc.

„Stăm pe adevăr și pe rătăcire” spune Delia Muntean, analizând critic romanul lui Dumitru Oprișor, „Singurătatea ajunge la toți”.

Daniela Sitar-Tăut se oprește asupra unui nou demers restitutiv, „Divorțul doamnei Dudu” de Camil Petrescu, afirmând că „puțini știu că spiritul său neliniștit a gravitat intens în jurul celei de-a șaptea arte”.

La pagina „Orfeu”, George Vulturescu vine cu un grupaj de poezii din cel mai nou volum al său, „Pinul lui Nietzsche”.

Ovidiu Pecican continuă, la pagina „Avalon”, cu un nou episod din „Un pretendent valah la Curțile Europei”.

O figură marcantă a istoriei și a filosofiei românești, Vasile Pârvan, care a legat o frumoasă prietenie cu ieudeanul Vasile Chindriș, la Berlin, este adusă în actualitate de Gheorghe Pârja. Stă mărturie corespondența celor doi, prezentată de autor în acest important material de restituiri. Într-un al doilea material, Gheorghe Pârja îl evocă pe Lucian Blaga din perspectiva influenței pe care Elena Daniello a avut-o asupra poetului.

Dana Buzura-Gagniuc prezintă actualitatea culturală, cuprinzând dialoguri cu studenții, lansări de carte și donație de carte și de reviste, iar Flaviu Claudiu Mihali punctează impresii de la Festivalul Internațional „Poezia la Iași”.

Doina Uricariu propune o consistentă cronică literară la volumul „Decalogul timpului meu” al Deliei Muntean, relevând „un echilibru nedezmințit al autoarei față de abordările postmoderne deformate de corectitudinea politică”.

Cel mai recent volum al lui Gheorghe Glodeanu, „Prolegomene la o istorie a diarismului românesc”, este prezentat de Mircea Popa.

Recenziile acestui număr aparțin lui Constantin Cubleșan, cu referire la cartea Cleopatrei Lorințiu  intitulată „Anii scurți”, și Ralucăi Hășmășan cu referire la volumul de versuri „Alte vremuri” de Gavril Ciuban.

În acest număr, se pot citi proză de Adrian Munteanu, poezie de Elena Ilash, Valeria Bilț, Gelu Dragoș, parodia lui Lucian Perța la poezia lui George Vulturescu și poemul lunii semnat de Elena Cărăușan.

Florica Bud prezintă activitatea Cenaclului Scriitorilor din Maramureș în materialul „Un cenaclu cu nume de județ”, iar Cristina Irian vorbește despre „Poezia tehnologică: o nouă estetică în era digitală”.

La pagina destinată traducerilor, Mariana și Valeriu Stancu ne prezintă un tânăr poet din Peru, Elí Urbina.

Acest număr al revistei este ilustrat cu lucrări din creația artistei plastice Mihaela Ganța.

Comunicat apariție nr. 264

La Editura Charmides din Bistrița (editor, Gavril Țărmure), a apărut recent al cincilea volum de poezie, „Re_semnat”… semnat de Ion Mariș, prefațat de Ion Popescu-Brădiceni, membru al Uniunii Scriitorilor din România și postfațat de Echim Vancea, de asemenea membru al Uniunii Scriitorilor din România; lector de carte, Iulia-Dora Mariș, DTP și copertă, Francisc Baja.

***

Ion Mariş s-a născut în 16.04.1961. A absolvit Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighetu Marmației (promoția 1980), ulterior, Institutul Politehnic Cluj Napoca – Facultatea TCM, extinzându-şi activitatea şi în alte domenii: bancar, burse de valori, turism, consultanţă, farmaceutic.

A activat în diverse cenacluri literare atât ca elev la Sighet  cât şi ca student la Cluj-Napoca. A publicat poezie şi proză în diverse reviste şi periodice (Mantaua lui Gogol, Marmația Literară, Nord Literar etc.). Este membru fondator al Clubului Rotary Sighet (2001) și coordonatorul Editurii Valea Verde din Sighet.

A publicat volumele: „Autostop printre gânduri” (2016), „Salut, Sighet!” (2016) ,„La masă cu președinții” (2016), „Vesperare” – poezie (2017), „Ultimul poem (…)” – poezie (2019), „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album (2019), „#CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri” – interviuri, co-autor (2019), „Sentimente neasigurate” – poezie (2021), „Semne, pe_semne” – poezie (2022).

Salut, Sighet!

A apărut numărul pe iulie-august al Revistei de Cultură „Nord Literar”. Un număr dublu, cu 24 de pagini, cu un conținut bogat, ca o invitație sinceră la lectură pentru iubitorii de literatură, și nu numai.

La 80 de ani de la nașterea lui Alexandru Ivasiuc, Gheorghe Pârja dedică o pagină marelui scriitor născut în 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației. Tot el aduce un omagiu memoriei poetei Ioana Ileana Ștețco, de la plecarea căreia a trecut un an.

În eseul „Ascunși în anonimat”, Ion Papuc încearcă un răspuns la întrebarea „Cărui resort psihologic îi corespunde actul creației artistice?”, iar Irina Petraș își începe cea de-a patra parte a eseului „Răspunsuri/ răspunderi” pornind de la întrebarea „Cum va fi viitorul?”.

Destinul poetic al lui Ștefan Augustin Doinaș, „o voce distinctă de înaltă și elevată profesionalitate culturală, de un civism exemplar”, este conturat de prof. Alexandru Ruja, într-un amplu eseu.

Cronica Deliei Muntean, „Epitafuri în cod QR”, oferă o perspectivă critică aspra poemelor Marilenei B. Matei, publicate în volumul „Moartea are cod QR”.

Criticul Daniela Sitar-Tăut se oprește asupra volumului Anei Olos, „Autori canadieni cu sau fără cratimă”, apărut de curând.

Poezia lui Ioan Es. Pop poate fi citită la pagina „Orfeu”. De altfel, segmentul de poezie este bine reprezentat în paginile acestui număr și prin versurile poeților Paul Romaniuc, Balaci Pascu, Liviu Coroiu și Dan Rotaru.

Ovidiu Pecican, în pagina „Avalon” aduce în atenția cititorului romanele „Portocale pentru vinovați” și „Semințele dimineții” ale lui Florin Bănescu.

Mircea Popa interpretează „Jurnalul unui poet leneș” al autorului clujean Victor Felea, de la nașterea căruia s-au împlinit o sută de ani în luna mai.

Despre ornamente și țesături tradiționale, ca tematică a operei lui Al. Tzigara Samurcaș, scrie universitarul clujean Mircea Muthu.

În acest număr sunt publicate o primă parte a unui eseu dedicat de Doina Uricariu volumului lui Bogdan Crețu, „Cornul inorogului”, precum și partea a doua a eseului lui Nichita Danilov, „Lecții despre perfecțiune”, care pornește de la „câteva amintiri” legate de Nichita Stănescu.

Despre poezia eminesciană din perspectiva unei „pregnante funcții instaurative nu doar de edificii, ci de ambienturi, de istorie și de mituri, de întâmplări și de personaje emblematice”, scrie Terezia Filip în eseul „Farmec poetic eminescian. Arhitectura medievală, o hermeneutică a întemeierii și a guvernării”.

Trei pagini de recenzii îmbogățesc conținutul acestui număr al revistei: „Un ultim romantic” îl numește Raluca Hășmășan pe Flaviu Claudiu Mihali, autorul volumului de versuri „Gânduri sfâșiate de timp”; „Călătorind cu inima” spune Christian Crăciun, citind însemnările din volumul Adrianei Ungureanu, „Calabria, tărâm cu suflet de femeie”, în timp ce Iuliana-Andrea Pop  poposește asupra poeziei Mirunei Mureșan din „Timpul nostalgiei. Poeme pentru M.”. Sonia Elvireanu prezintă volumul de convorbiri pe tărâmul ideilor, „Pușa Roth în dialog cu Christian Tămaș”, iar Daniel Marian pe cel al lui Gabriel Gherbăluță, „Poeme pentru Lara”.

O sinteză a dezbaterii „Local și național în presa culturală”, desfășurate în cadrul Zilelor Revistei de Cultură „Nord Literar”, (realizată de Dana Buzura-Gagniuc), relevă provocările cărora presa culturală e nevoită să le facă față în acest prezent dominat de digitalizare, de robotizare, de dinamism și de răstălmăciri periculoase ale sistemelor de valori.

Întâlnirea dintre matematică și poezie este evidențiată în interviul pe care Elena Liliana Popescu îl acordă lui András Bandi.

În eseul „Palatul Dolmabahçe sau despre Europa made in Turkey”, Dalina Bădescu prezintă  imaginea „pe cât de amețitoare vizual, pe atât de dezamăgitoare cultural” a acestui edificiu.

Versurile poetului portughez José Manuel de Vasconcelos (traduceri: de Mariana și Valeriu Stancu), sunt publicate pe pagina destinată traducerilor.

Poemul lunii îi aparține lui Ștefan Jurcă, iar Lucian Perța parodiază poemul lui Ioan Es. Pop, „dacă n-aș fi fost silit să vorbesc”.

În acest număr, ilustrațiile reprezintă case și porți tradiționale maramureșene, existente la Muzeul Satului din Baia Mare.

Comunicat apariție nr. 243

Ieşind din ideea eminesciană despre firea umbrei („…tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi ea-ţi dă firea ei cea vecinică… când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor…”, scrie Eminescu, iar poetul de azi plasează textul în chip de motto la unul din volumele sale), cele mai recente cărţi de poezie ale lui Echim Vancea, Umbra vine de mult mai departe şi Ultima pagină, tipărite, într-un interval relativ scurt de timp, la Editura Junimea, în 2017 şi 2019, circumscriu o lume a umbrei, situată în spaţiul-timp de mijloc, acolo unde nu sunt suficientă lumină, dar nici destul fum şi nici negură care să acopere definitiv viul, să-l îngroape sub o lespede din „cimitirul echim”, în „valea pomilor”; e o lume în surpare, intrată în stăpânirea umbrei şi ierbii care „Înţeleneşte” cărările, unde lumina moare, iar fiinţa se roteşte în nesfârşite ronduri de noapte: „umbrele-s târâte prin pieţele publice ca trimişi/ ai zilei şi-ai nopţii veniţi să cântărească cerul/ se întreţin cu zidurile despre superficialitate/ despre lumină despre oraş despre multe alte lucruri/ o umbră încărcată morminte-s/ de multă vreme-n cimitir ne ajuns/ săptămâna aceasta s-a înserat mai devreme/ cenuşa mă-ndeamnă să nu plâng/ şi nu plâng/ plouă/ şi cu ce a mai rămas din clopotele trase/ de o mână nevăzută/ mă voi uita cu uitare la lună la nea la cer/ cu nedorul exterminator/ voi suge la stelele mele la ugerul lor/ juma’ trup gând juma’ avântându-le/ făr’ de trup şi de gând te vei scoate flămândule/ tu vânăt vânătorule de vânt/ cu gura-ţi mormântată-n proprii-ţi ochi/ și cu ochii-n cuvânt pentru mai târziu fireşte/ de-acum dacă mor cu obrazul de pază stând/ pentru noapte şi pentru zi sub apăsarea/ ochiului care aici nu-i ca să vadă/ cineva suflă în beznă / și face din mine un trup de neajuns/ numai ea lumina moare așa în rondul de noapte” (rond).

În domeniul umbrei, fixat în câteva acroşante tuşe expresioniste, cu un oraş în care nu mai e nimeni pentru că a intrat în stăpânirea morţilor şi unde aleile au „maxilarele pietrificate”, iar în gara de acolo, nu se întâmplă niciodată nimic şi ploaia se prelinge „de pe o cruce pe alta” peste „dragostea infirmă” a unui „plop fără soţ”, se instalează ecranul cenuşii, al fumului şi negurii; aici sunt poetul care aude ceea ce alţii doar văd, cum se spune în păgână şi umbra, fiinţa „cu degete reci”, venită din aproape-departele pe unde va fi rătăcind fantasma unei păsări albe, călătoare, care îşi face cuib printre „viermii fără ruşine” în „cimitirul echim”, în huma din „valea pomilor”. Negura umbrei pătrunde peste tot, ia în posesie realul şi fiinţa interioară, închide ochiul şi adoarme „firea zilei”; nervoasă, vie, „prea scoasă din fire”, cum scrie Echim Vancea în revenire sau, dimpotrivă, bătrână şi neputincioasă, umbra crucii „căzute peste noi” se întinde în tinda bisericii, ascunzând ceea ce, apoi, ar putea fi epifania „fecioarei” din cerul „copleşit de mândrie”, anunţând dispariţia celui pe care l-a însoţit aici pentru a-l părăsi în lumea de dincolo: umbra e Styx-ul poeziei lui Echim Vancea, care vorbeşte, înainte de toate, despre trecere, despre marea trecere, cum îi spune Blaga, fixând, însă, iată, conexiuni cu orizontul mito-poetic românesc unde, despre cineva care a murit, se zice că a dispărut („cu paşi mici/ pe drumul ce duce la apă/ dispari/ se face întuneric/ întruna/ păşind pe nisip/ mormintele/ lasă/ să se vadă/ lutul/ din tine”), a plecat, s-a pierdut: nimic nu e definitiv, oricând cel plecat se poate întoarce: „îndeajuns fiind cel ce priveşte/ zi de zi/ te întorci/ cu noduri în gât/ în capătul acesta de lume/ dimineaţa cobori şovăitor/ în stradă/ minunându-te/ de câte umbre/ trec pe lângă tine/ după aceea”: în acest fel, locuind lângă o clepsidră şi dobândind, pentru aceasta, dreptul de a trece trupul „dintr-o parte într-alta”, poetul scrie „ultima pagină” cu teama că, revenind de acolo, în „zbaterea tunetului”, i se va da viața altcuiva şi recuperează amintiri din vremea când se va pierdut: „paşii se ţin greu de lumină/ pe străzi ies umbre şi frunze/ se încruntă sfioase la mine cuvintele/ bruma e de când am murit/ mai putredă toamna/ un păianjen rătăceşte pe urme de sănii/ de la un timp morţii lipsesc din morminte/ de la un timp morţii lipsesc dintre noi/ pădurea nu mai suportă lumina/ şi întunericul surd cade victimă/ lacrimii fugărită de ziuă” (strada cu un singur nume).

În „aventura” din domeniul umbrei, Echim Vancea integrează texte (cuvinte, sintagme, propoziţii, versuri) aparţinând unor oameni şi poeţi maramureşeni, de la „necunoscuţii” Mihai Olos, Simion Șuştic, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Marin Slujeru, până la cei originari ori „adoptaţi” (Ioan Es .Pop, Gheorghe Pârja, Vasile Gogea, Ion Mureşan, Ana Blandiana, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon); fragmentele grefate pe corpul poemelor (operaţia e reuşită, trupul poeziei lui Echim Vancea primeşte, nu dă semne de intoleranţă) funcţionează, adesea, ca nişte relansatori ai temei dominante. Astfel, cel plecat se întoarce într-o îndoielnică supravieţuire, cum îi spune Constanţa Buzea sau, ca la J. L. Borges, într-o „elegantă speranţă”, poeţii, integraţi printr-un abil şi pasionant joc al intertextualităţii, creditând, odată cu Eminescu, lumea poeziei lui Echim Vancea. Într-o altă ordine, pare că toată lirica sa vorbeşte despre teluric, despre „lutul din tine” pe care îl arată mormintele din „cimitirul echim”; negura umbrei nu e, însă, compactă pentru că, iată, lasă să se deschidă o fantă pe unde pleacă şi se întorc, asemeni fiinţei înseşi, fantasma păsării albe de aproape-departe sau pasărea „cu ochii cuminţi”, aceea „de ceară” ori „dezamăgită” şi încă, pasărea „deghizată în zbor” din creştetul dealului, mereu altfel ziua şi noaptea, într-o metamorfoză care o configurează, de la simbolul ascensional al dimineţii la figura năruită ce se arată seara: „I. într-o zi spre dimineaţă/ păsării din creştetul dealului/ i s-a dat carne şi pâine/ i s-a dat o zi/ în care să îşi deschidă ochii/ dar nu a vrut să vadă/ se credea un păianjen hoinărind/ pe dealul sângerând/ şi toată ziua striga/ «nevermore»/ la vremea apu¬sului/ se credea om/ pregătit de cu ziuă să moară/ şi nu o dată drumeţ/ citind afişele irecuperabile/ de pe stâlpii de electricitate/ drumeţ de la un miez de noapte la altul/ în căutarea zilei sorocite/ păsării din creştetul dealului/ II. într-o seară îndreptându-mă spre oficiul poştal/ am văzut răzbunătorii întreţinându-se/ şi înjurându-se cu umbrele lor/ de care dispun fără urmă sau teamă/ dimineaţa întunericul/ se răsfrângea/ în floarea-soarelui atârnând/ pleoştită în creştetul dealului” (poem în două părţi): realitate şi vis, foaie-n două feţe, poem în două părţi – aceasta e poezia din Ultima pagină și Umbra vine de mult mai departe, un monolog adresat, parcă, umbrelor de pe pereţii de tuf ai grotelor monahilor din Cappadocia.

Ascuns, cu o prezenţă editorială mereu discretă, poetul din Maramureşul atâtor poeţi de azi (îşi) creează o lume în deplină singurătate, o grotă pe ai cărei pereţi sihastrul îşi proiectează umbrele, firea lor, auzind ceea ce altora li se pare că văd.

■ IOAN HOLBAN
(în Revista Neuma ,
Nr. 3-4 (29-30), martie-aprilie, 2020)

_______________________________
Ioan Holban (Iași) este critic și istoric literar; membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cititorilor „Salut, Sighet!” le oferim o poezie a Anei Blandiana în interpretarea Gabrielei Mich, clasa a XI-a A, elevă la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighetu Marmației.

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei – Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la 25 martie 1942, la Timișoara. Este fiică de deținut politic, tatăl, preotul ortodox Gheorghe Coman a fost arestat ca „dușaman al poporului”. Pentru a ocoli „vigilența” regimului comunist, Otilia – Valeria Coman a adoptat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei (Blandiana, jud. Alba).

A urmat studii de filologie romanică, licențiată a Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1963 – 1967). A primit burse de studii la Iowa University (SUA) și Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

A debutat literar în revista „Tribuna” din Cluj – Napoca, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana.

În anul 1960 s-a căsătorit cu scriitorul Romulus Rusan (născut în 1935 – decedat în 2016).

În perioada 1964 – 1990 a publicat 40 de volume de poezie și publicistică, în țară și străinătate, din care 14 volume de poezie în limba română.

A fost interzisă pentru publicare în perioadele 1959 – 1964, 1985, 1988 – 1989, iar înainte de Revoluția din 1989 cărțile poetei au fost scoase din toate bibliotecile din țară.

Incluzând ultima apariție editorială, “Variațiuni pe o temă dată” (2018), Ana Blandiana a publicat de-a lungul timpului 30 de volume de poezie în limba română.

Volumele de poezie și proză au apărut în traducere, începând cu anul 1982, în numeroase țări din întreaga lume (Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franța, Olanda, Coreea de Sud, etc.).

A fost distinsă cu numeroase și importante premii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București (1982), Premiul Internațional „Gottfried von Herder”, Viena (1982), Premiul Național de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internațional „Vilenica” (2002), Premiul Internațional „Camaiore” (2005), Premiul special „Acerbi” (2005), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016), Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin” (2018).

În luna mai 1990 a reînființat PEN Clubul Român, pe care l-a condus până în anul 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2001) iar în ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței), iar în aprilie 1995, a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.

Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016), membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Este cetăţean de onoare al municipiilor Sighet, Botoşani, Timişoara, Oradea; deţine decoraţia regală “Nihil Sine Deo”, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler (2009), distincţia “Femei curajoase din întreaga lume” (Departamentul de Stat al SUA, 2014). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, Timişoara (2015), Doctor Honoris Causa al Universităţii UBB (Cluj, 2016), Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos” (Galaţi, 2016).

Salut, Sighet!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM: La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea Braşov. Toamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM: A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o… estetică a urâtului?
prof. IM: Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ

Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ

În perioada 27-29 septembrie 2018, la Sighet se desfășoară cea de-a 48-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie, iar la Desești, cea de-a 40-a ediție a Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”.

Din program:
27 septembrie 2018, Centrul Cultural:
ora 11:00 – 12:00: primirea invitaților – cuvântul de salut
ora 12:00 – 13:30: întâlnirea poeților cu profesorii și elevii din liceele sighetene
ora 18:00: lansare de carte – „Proverbele Cenuşii Mele” de Daniel Bozga

ora 18:00, Comunitatea evreilor din Sighetu Marmației – întâlnire cu scriitorii Adrian Ernster și Etgard Bitel

ora 18:30, Slatina-Ucraina – seară de poezie românească în dreapta Tisei

28 septembrie 2018, Centrul Cultural
ora 10:00 – 12:00: lansare și prezentare de carte

ora 12:00 – Festivitate de premiere
– Recitalul poeților laureați
– Moment muzical cu Ducu Hotima și Gheorghe Ștețca

ora 16:00 deplasare la Desești
Serile de Poezie “Nichita Stănescu” Deseşti

29 septembrie 2018, Muzeul Satului, dealul Dobăieș
ora 12:00 – de la creația populară la poezia cultă
– Glasul poeților
Ora 15:00 – închiderea festivalului

Un eveniment organizat de Consiliul Județean Maramureș, Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Local, Primăria Sighet, Centrul Cultural Sighet.

Comunicat de presă

Sigheteanul şi Braşoveanul şi  Clujeanul Vasile Gogea de Ieud şi Făgăraş, Luptător cu Rol Determinant în Revolta din Noiembrie 1987 de la Braşov,  este născut în 7 august 1953 la Sighet. Este scriitor. Scrie o proză şi o poezie captivante. “Propoeziţiile” sale sunt nişte confesiuni tulburătoare, chiar dacă foloseşte mijloace stilistice obiectiviste… Publicistica sa, polemicile  purtate abordează neabătut fenomenul social-politic şi  literar din perspectivă etică.  Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca l-au considerat demn de un “dialog în vacarm”. Dar ceea ce-i  împlineşte rotund nobleţea este adeziunea la Substanţa Maramureş,  modestia, spiritul fratern, disponibilitatea spre  scriitura celorlalţi, fie ei scriitori propriu-zişi, fie  aspiranţi… Am avut onoarea şi bucuria să mă publice la secţiunea “Pavilionul de oaspeţi” a blogului său Gogea’s Blog, unul referenţial  între e-publicaţiile literare de la noi. Un om frumos! Fie să aibă ani buni înainte, să scrie şi să descindă cât mai des printre noi,  în …provinciile Clujului! La Mulţi Ani, Vasile, domnúle!

                                                   Marin Slujeru

*

Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017).

Despre el au scris, mai ales înainte de 1989, Securitatea română, în dosarul său de urmărire informativă D.U.I. 3357, iar după 1990, foarte mulți critici literari si istorici, în reviste literare, volume de critică, sinteze şi dicţionare precum şi în volume de istorie recentă.

A fost elev la Liceul Militar Dimitrie Cantemir până după revolta din noiembrie 1969, a fost martorul ”Virgil” al Revoltei de la Braşov din 15 Noiembrie 1987, a fost Luptător în Revoluţia Română din Decembrie 1989.

A fost: pedagog la Şcoala de şoferi profesionişti, preparator de produse explozibile (dinamită nobel), dispecer de producţie în industria de produse cosmetice, referent literar la teatru, instructor cultural-sportiv în cooperaţie, redactor şef de revistă şi editură, bibliotecar, profesor asociat la universitate, şomer fără indemnizaţie, mitingist şi grevist al foamei.

A fost membru fondator al Alianţei Civice şi al Partidului Alianţei Civice, al Mişcarii 15 Noiembrie, al  Asociaţiei Zariştilor Români şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, al Asociaţiei Amicii Regelui Mihai, al Despărţămîntului Central ASTRA Braşov. Din anul 2013 este  redactor la revista românească de cultură ALTERNANŢE, care apare la München.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!

LA MULȚI ANI, STIMATE PRIETEN, IUBITOR de SIGHET și de ȚARĂ!

Salut, Sighet!