Pentru că Talida Loredana BRAUNER este fiica fostei mele colege de gimnaziu (Lenuța Șafar), îmi „permit” să fiu mai puțin protocolar deși port o discuție cu o doamnă deosebită, membră a corpului diplomatic român, cu o experiență îndelungată tocmai în… Hong Kong și Macao.
Așadar, încercând să respect protocolul în discuția cu un diplomat de carieră, voi avea o abordare mai… prietenească, gândindu-mă la numitorul comun, Sighetul nostru.

Născută la Sighet (1978), Talida a absolvit cursurile Școlii Generale nr. 9 (acum Școala Gimnazială „George Coșbuc” Sighetu Marmației, 1984-1992) și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației (1992-1996). A obținut diploma de licență în Matematică și Informatică la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, urmată de cursuri postuniversitare în Comunicare și Relații Publice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București și la Universitatea din Hong Kong.
În 2005, Talida a intrat în diplomația economică a României, fiind trimisă în misiune diplomatică permanentă la Beijing, în cadrul Biroului de Promovare Comercial-Economică al Ambasadei României în Republica Populară Chineză.
În 2008, la decizia guvernului României, a înființat și inaugurat Biroul de Promovare Comercial-Economică a României la Hong Kong și Macao, marcând astfel prima dată când România a avut o reprezentare diplomatică economică în aceste două regiuni administrative speciale ale R.P.C.
În 2011, a fost numită director al Camerei de Comerț Europene la Hong Kong, activând ca lider al Programului European de Informații Comerciale pentru Hong Kong și Macao, finanțat de Uniunea Europeană, având ca scop promovarea relațiilor economice dintre UE, Hong Kong și Macao. În această demnitate, a organizat numeroase evenimente și activități de promovare in regiune.
La sfârșitul anului 2012, Talida a fost numită Consul General al României în cadrul Consulatului General al României la Hong Kong și Macao, unde a activat până în 2015.
Din 2015 au urmat alte demnități importante, Vicepreședinte și membru în bordul de administrație al Camerei de Comerț Europene la Hong Kong (2017-2021) și membru în Comitetul Consultativ pentru Dezvoltarea Eticii în Afaceri din Hong Kong (Hong Kong Business Ethics Development Advisory Committee – BEDAC) din cadrul Comisiei Independente împotriva Corupției din Hong Kong (2019-2020).
La ora actuală, Talida Brauner este Președinte de onoare și membru în bordul de administrație al Camerei de Comerț Române la Hong Kong.
Este căsătorită și are doi copii (născuți în Hong Kong), Larisa Ingrid (11 ani) și Wilhelm Amadeus (6 ani).

Concluzionând, Talida Loredana Brauner are peste 20 de ani de experiență în diplomația economică, relații internaționale și relații publice. Rezident permanent în Hong Kong din 2008, și-a dedicat cariera promovării parteneriatelor economice și culturale dintre România și Hong Kong, precum și Republica Populară Chineză.

Ar fi multe întrebări pentru doamna diplomat, este o profesie foarte provocatoare și râvnită dar, în contextual aniversării Sighetului, voi încerca să „identific” și idei/ propuneri pentru „întinerirea”  – prin instrumente (cât mai) diplomatice – orașului nostru.

I.M.: V-ați născut în Sighetu Marmației și astăzi reprezentați interesele economice ale României în Hong Kong. Dacă priviți spre trecut, cât din copilăria, adolescența din Maramureș v-a „marcat” parcursul profesional?
T.L.B.: Extrem de mult. Și cred că, privind în urmă, ceea ce m-a marcat cel mai profund este ceva ce atunci mi se părea firesc, dar care astăzi știu că este, de fapt, specific Sighetului – mă refer la această îmbinare armonioasă a culturilor. Mama provine din comunitatea locală ucraineană, iar tata din cea maghiară, cu toții trăind pe teritoriu românesc. În copilăria mea, asta însemna colinde diferite în aceeași casă, miros de sarmale, de „töltött káposzta” și de „holubți” în aceeași bucătărie, și trei feluri de a spune „acasă” – toate trei adevărate. Și niciodată nu am simțit că trebuie să aleg.
Acum știu că această armonie nu e un accident. Este ADN-ul Sighetului, aș putea spune. Un oraș în care români, ucraineni, maghiari, germani au trăit secole laolaltă – nu doar unul lângă altul, ci unul cu altul.
Această lecție – că diferențele nu despart când sunt așezate în respect și firesc – am purtat-o cu mine peste tot pe unde am umblat, de la Beijing, la Hong Kong, la Macao, în toate întâlnirile diplomatice.

I.M.: Pentru publicul care poate nu cunoaște foarte bine acest domeniu, ce înseamnă concret diplomația economică într-un centru global precum Hong Kong și/ sau Macao?
T.L.B.: Ca să încep cu o definiție mai exactă: Diplomația economică înseamnă să folosești instrumentele economice ale unei națiuni – acorduri comerciale, investiții, mediul de business – pentru a atinge obiective de politică externă și a construi alianțe.
Tradus în viața de zi cu zi, la Hong Kong și Macao, asta înseamnă, în primul rând, să faci cât mai cunoscută România și potențialul ei economic. La mii de kilometri distanță, puțini oameni știu ce înseamnă cu adevărat țara noastră – nu doar ca istorie și cultură, ci și ca partener de afaceri serios. Așadar, o bună parte din muncă este de promovare continuă, intensă, aproape didactică.
În același timp, înseamnă să cunoști și să înțelegi în profunzime interesele economice ale zonei în care activezi. Hong Kong și Macao sunt, ambele, punți – platforme de intrare în R.P. Chineză, datorită facilităților speciale dintre R.P. Chineză și aceste două regiuni administrativ-speciale. Nu sunt doar vitrine strălucitoare; sunt porți strategice. Dacă nu le înțelegi mecanismele, nu poți construi nimic real.
Iar apoi, poate cel mai important: să identifici punți de legătură între România și aceste regiuni – punți care să aducă beneficii ambelor părți. Nu un transfer unilateral, ci un schimb cinstit, câștig-câștig.
Ca să vă dau un mic exemplu: în 2008, Hong Kong a anulat taxele la vinuri. România a reacționat prompt cu standuri naționale la târguri. Rezultatul? Și azi găsim vinuri românești aici.
Și pentru că suntem atât de departe unii de ceilalți – geografic, dar și ca percepție – această muncă nu se termină niciodată. Promovarea trebuie să fie continuă, consecventă, adaptată la nevoile curente care se schimbă de la zi la zi.

I.M.: Într-un oraș precum Hong Kong, unde totul pare să se miște cu o viteză incredibilă, ce parte din Maramureș a rămas constant cu dumneavoastră?
T.L.B.: Am cu mine costumul maramureșenesc, autentic, lucrat de mână. Și îl port cu drag în ocazii oficiale, de Ziua Iei, sau când sărbătorim tradițiile românești aici, la Hong Kong. În agitația asta de zgârie-nori și metrouri care nu dorm niciodată, costumul acela mă face să mă simt acasă.
De asemenea, am o sculptură a maestrului Ion Bledea – renumitul sculptor în lemn din Sighet pe care am transportat-o la Hong Kong cu grijă, direct din atelierul lui din strada Bradului din Sighet. O am în casă și mă mândresc cu ea. Prin ea, le povestesc invitaților despre cultura lemnului din Maramureș.

I.M.: Ce întrebare despre România vi se pune cel mai des de către partenerii asiatici? Și ce le povestiți despre Sighet?
T.L.B.: O să vă spun ceva interesant: partenerii mei asiatici nu plasează imediat România pe hartă – unii chiar îmi spun că aspectul meu nu le sugerează o singură țară. Li se pare că aș putea fi din multe locuri. Așa că am învățat să am mereu la îndemână o poveste și să explic calmă. Pentru mine, asta nu este o problemă – este o oportunitate. Înseamnă că avem mult de povestit.
Apoi, mai e ceva ce mă emoționează întotdeauna. Cei mai în vârstă dintre chinezi au nostalgii cu filmele românești vechi. Și au motive întemeiate: România a fost a treia țară din lume care a recunoscut oficial Republica Populară Chineză, la numai câteva zile după proclamarea ei, pe 5 octombrie 1949. Iar în 1953, un prim film românesc, „Viața învinge”, a rulat în R.P. Chineză. Au urmat zeci de filme – „Mitrea Cocor”, „La moara cu noroc”, „Ciulinii Bărăganului”, „Darclée”, „Setea” – iar în perioada grea a Revoluției Culturale, când aproape niciun film străin nu mai era acceptat, filmele românești de dinainte de 1966 au rămas printre puținele care încă circulau. Până la începutul anilor ’90, aproximativ patruzeci de filme românești au fost distribuite în R.P. Chineză.
Și apoi, desigur, Nadia Comăneci – cu nota 10! Un alt motiv pentru care România este cunoscută și iubită aici.
Vedeți, România și R.P. Chineză au o relație veche și specială. Este o punte pe care nu am construit-o noi acum, dar pe care avem datoria să o explorăm mai departe și să o menținem. Pentru că acolo, în acea istorie comună, există încredere și nostalgie – iar acestea sunt mai greu de câștigat decât orice parteneriat comercial.
Când îmi cer să le povestesc de unde vin, le spun așa: „Există un orășel în nordul României, la poalele munților, chiar pe granița cu Ucraina – un mic paradis unde se agață harta în cui. Se numește Sighet și e orașul meu natal.”

I.M.: După multe aeroporturi, întâlniri, fusuri orare și lumi diferite… ce mai înseamnă oare azi „acasă”?
T.L.B.: În sufletul meu, acasă este clar Sighetul. Niciunde în lume nu dorm mai bine și nu mă odihnesc mai bine decât acasă, la mama. Acolo mă simt din nou copil, mă simt în siguranță, mă simt la locul meu. Este locul unde nu trebuie să fiu diplomat, nu trebuie să fiu reprezentantul nimănui, nu trebuie să explic sau să conving. Pot doar să fiu.
Am păstrat cu drag legătura cu prietenii din copilărie, cu foști colegi de școală și de liceu. De câte ori vin acasă și am timp, îmi place să ies la o poveste cu fiecare. Și de multe ori aud: „Tali, tu nu te-ai schimbat deloc.” Și ăsta este, poate, cel mai frumos compliment pe care îl pot primi. Pentru că înseamnă că, dincolo de toate fusurile orare și de toate lumile prin care am trecut, eu, cea dinăuntru, sunt încă aceeași.
Dar viața mi-a mai dăruit încă ceva. Acum am familia mea – soțul meu, Wilhelm, este din Austria. Ne-am cunoscut în 2010, la Macao. Eu organizam standul României în cadrul pavilionului european la un tradeshow, iar el era prezent în calitate de președinte al Camerei de Comerț Europene la Hong Kong. Așa a început povestea noastră. Azi avem împreună doi copii (Larisa și Amadeus), născuți în Hong Kong. Alături de ei, mi-am făcut un alt „acasă”. Unul diferit, dar la fel de real. Unul în care limba vorbită nu e numai una (vorbim pe lângă română, germană, engleză și chineză), în care sărbătorile arată altfel, în care râsetele copiilor umplu un apartament la etajul 21, între zgârie-nori.
Așa că astăzi am două „acasă”. Unul în care m-am născut și unul pe care l-am construit. Și cred că asta este, de fapt, maturitatea: să nu mai simți că trebuie să alegi între ele.

I.M.: Există industrii sau competențe românești care trezesc vreun interes în Hong Kong și în regiune?
T.L.B.: Cu siguranță. Dar haideți să înțelegem corect cadrul: Hong Kong este o regiune administrativ-specială a R.P. Chineze și, în același timp, un port liber. Aici nu există TVA, nu există taxe vamale pentru majoritatea produselor. Practic, Hong Kong nu este destinația finală – este platforma. Destinația la care trebuie să ne orientăm este piața imensă a R.P. Chineze. Iar Hong Kong, prin statutul său special și facilitățile sale, este cea mai eficientă poartă de intrare pe această piață. Din exportul românesc înregistrat în Hong Kong, aproximativ 80% se retrimite mai departe în China via Hong Kong.

I.M.: Din perspectiva dumneavoastră, ce ar trebui să facă muuuult, muuult mai bine România pentru a deveni mai vizibilă economic în acea parte a lumii?
T.L.B.: Să fie mai prezentă. În toate formele și în toate funcțiile – atât din partea guvernului, cât și a oamenilor de afaceri proeminenți. Prezență guvernamentală constantă, nu doar la evenimente mari, ci prin reprezentanțe active, vizite de lucru, continuitate diplomatică. Și prezență a mediului privat – oameni de afaceri români care vin aici nu o dată, ci vin regulat, care cunosc piața, care construiesc relații.
Pentru că în Asia, încrederea nu se obține printr-un email sau printr-un singur meeting. Se obține arătând că ești acolo și mâine, și peste un an, și peste cinci ani.
Prezență înseamnă să nu mai fim intermitenți. Să nu mai venim doar când avem nevoie. România are povești bune de spus, produse bune de oferit, oameni talentați. Dar dacă nu suntem prezenți, nimeni nu ne va descoperi de unul singur.

I.M.: Presupunem că ați invita mâine un investitor sau un prieten din Hong Kong să descopere Maramureșul, Sighetul, unde l-ați duce mai întâi și de ce?
T.L.B.: L-aș duce direct la o plimbare în centrul istoric al Sighetului. Pentru mine, acolo bate inima orașului, pe străzile acelea, între casele cu istorie, se vede cel mai frumos ce înseamnă de fapt acest loc: oameni de culturi diferite care nu au trăit doar unul lângă altul, ci unul cu altul. Iar un oaspete din Hong Kong, venit dintr-un loc unde diversitatea este acasă, ar înțelege asta mai bine decât i-aș putea spune eu în cuvinte.

I.M.: Anul acesta, după cum bine știți, Sighetu Marmației celebrează 700 de ani de istorie. Ce vă spune acest număr și ce credeți că ar trebui să păstrăm cu grijă din identitatea orașului pentru următorii… 700 de ani?
T.L.B.: Îmi spune un singur lucru: o moștenire veche, de mare valoare. 700 de ani înseamnă rădăcini adânci, înseamnă că orașul acesta a văzut totul – războaie, granițe mutate, culturi care s-au ciocnit și apoi au învățat să trăiască împreună. Și totuși, este încă aici, viu. Este o dovadă că reziliența și armonia pot merge mână în mână. Iar ceea ce ar trebui să păstrăm cu cea mai mare grijă este tocmai această armonie dintre culturi. Faptul că oameni diferiți au trăit împreună, nu doar unul lângă altul. Asta este comoara adevărată a Sighetului.

I.M.: Ce proiect/ eveniment inedit/ special/ atractiv credeți că ar fi benefic și implementabil, în acest an aniversar… Sighet 700?
T.L.B.: Vă mărturisesc că și eu am urmărit online, de la distanță, manifestările din mai, și mi s-au părut foarte reușite.
Eu aș sugera poate o Săptămână a Porților Deschise în Sighet. Și cred că ar fi cu adevărat specială dacă s-ar organiza exact atunci când diaspora este acasă, în august (cu ceva promovare poate ar atrage și turiști). Ar fi un prilej minunat ca ei să redescopere Sighetul, iar cei rămași să le fie gazde.
În fiecare zi, câteva instituții importante și-ar putea deschide ușile pentru public, gratuit, iar la intrare ar fi câte un „povestitor” – un elev, un profesor, un preot, poate chiar un fost elev sau un localnic pasionat de trecutul orașului care să spună pe scurt istoria locului respectiv.
Mă gândesc la muzee (Muzeul Maramureșean, Casa Ioan Mihalyi de Apșa, Muzeul Elie Wiesel, Palatul Cultural Episcopal etc. – ce au trăit aceste clădiri, ce oameni au trecut pe acolo, ce povești „dorm” în pereții lor?), biserici, școli și liceele istorice (cum ar fi Colegiul Național „Dragoș-Vodă” unde am avut norocul să învăț și eu), chiar și instituțiile locale (Primăria – să vezi unde se iau deciziile orașului, cu o scurtă prezentare a istoriei clădirii și a câtorva momente importante legate de ea). Și, de ce nu?… și oamenii – câțiva locuitori care au case vechi în centru sau care păstrează o tradiție (țesut, sculptură în lemn, bucătărie specifică) ar putea, dacă doresc, să își deschidă și ei poarta pentru un sfert de oră de poveste.
Ar fi un Tur al Sighetului văzut din interior, ghidat de oameni care îl iubesc. Simplu, ieftin și profund. Exact ce ar redescoperi cu bucurie cei care vin acasă sau cei care vin în contact pentru prima dată cu Sighetul.

I.M.: Pentru tinerii din Sighet care visează să ajungă departe, dar poate se întreabă dacă un oraș mic le poate oferi un start spectaculos… ce le-ați spune?
T.L.B.: Chiar dacă vii dintr-un oraș mic, poți ajunge oriunde în lume – atâta vreme cât nu uiți de unde vii și rămâi fidel principiilor tale. Rădăcinile nu te țin pe loc, dimpotrivă. Te țin ancorat atunci când lumea din jur se mișcă prea repede.

I.M.: Și-acum, o ultimă întrebare de multe, multe „puncte”. Cât de utilă ar fi o întâlnire oficială – în prima parte a lunii august – cu diaspora sigheteană și dacă… ați participa?
T.L.B.: O întâlnire cu diaspora sigheteană ar fi minunată. Ne leagă, ne amintește de unde venim și ne poate mobiliza în jurul unor proiecte pentru oraș. La începutul lui august voi fi în Hong Kong, dar am planificată o călătorie la Sighet în ultima săptămână a lunii august – pentru întâlnirea de 30 de ani de la terminarea Liceului „Dragoș-Vodă”, promoția Informatică 1992-1996. Așa că, dacă această întâlnire cu diaspora s-ar organiza în aceeași perioadă, zic „prezent” cu mare plăcere.

I.M.: Vă mulțumesc pentru discuție și succes în activitatea diplomatică!
T.L.B.: Eu vă mulțumesc! Și un gând cald pentru tot ce înseamnă Sighet la 700 de ani, cu trecutul său greu, cu prezentul său viu și cu viitorul pe care îl merită!

Ion Mariș

Universitatea Babeș – Bolyai Sighet/ Extensia Sighetu Marmației găzduiește, în data de 30 septembrie 2022, cel mai important eveniment de promovare a cercetării științifice: Noaptea Cercetătorilor Europeni – în cadrul proiectului SCIENCE4FUTURE-II.

Proiectul SCIENCE4FUTURE-II inițiat de Comisia Europeană este finanțat prin Programul European HORIZON EUROPE și implică organizarea și desfășurarea evenimentului în Cluj – Napoca, Iași, Bistrița, Sighetu Marmației, Gheorgheni și simultan în peste 400 de orașe din Europa, fiind cea mai renumită initiativă de popularizare a științei. Proiectul are o istorie de 15 ani, perioadă în care a crescut o generație de tineri, unii îmbrățișând chiar cariera de cercetător.

Evenimentul are drept scop informarea publicului larg despre cercetarea științifică și despre impactul acesteia asupra vieții cotidiene dar și promovarea științei, inovației și cercetării. De asemenea, își propune prezentarea rezultatelor și metodelor de cercetare unui public larg, în special tinerilor – elevi, studenți, doctoranzi.
Copiii de toate vârstele, adolescenții și adulții vor avea oportunitatea de a participa activ la desfășurarea experimentelor științifice, de a discuta cu cercetători, dar și de a face cunoștință cu rezultatele științifice și modul lor de implementare.
Evenimentul se desfășoară pe trei secțiuni: Secțiunea I – Viitor print trecut, Secțiunea II – Sănătate și bunăstare printr-un mediu înconjurător curat, Secțiunea III – Dezvoltarea economică prin tehnologie și inovație.

Data: 30.09.2022;
Ora: 13:00 – 21:00 fizic;
Online: 9:00 – 24:00 la www.noaptea-cercetătorilo.eu
Locație: Sighetu Marmației, în curtea Extensiei UBB, str. Avram Iancu, nr. 6.

Consorțiul de instituții organizatoare: Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca (cu facultățile și extensiile sale), Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iași și Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

Nu uitați: sunteți așteptați la Noaptea Cercetătorilor Europeni, Vineri, 30 septembrie 2022!

Salut, Sighet!

Sursă foto: Noaptea Cercetătorilor Europeni

De multe ori, în viață, ne credem superiori. Avem gânduri arogant exprimate, cuvinte spuse în contratimp si intenții care nu se pun în practică. Ne credem invincibili, simțim că nimeni și nimic nu ne poate opri. Ei bine, există momente în viață când Dumnezeu are alte planuri, când acesta ne arată unde ar trebui să fim. Faptul că asculți păsărelele, te bucuri de natură, râzi, plângi, suferi, iubești, urăști, toate acestea sunt sentimente care trebuie trăite și asumate.

Am venit pe această lume cu un scop și vom pleca atunci când misiunea noastră se va îndeplini. Nu sunt adepta superficialului, vreau să cred că viața trebuie trăită la maxim. Asta nu înseamnă să sari cu parașuta sau să faci lucruri extravagante care îți periclitează sănătatea. Viața este o artă pictată în cea mai frumoasă formă. Viața fiecăruia este tabloul propriei persoane. Tu alegi ce culori merită să fie pe paleta ta. Ce amintiri, ce oameni, ce sentimente și trăiri. Când spun că viața trebuie trăită intens, mă refer la plăcerea de a de a progresa, plăcerea de a explora. Când zic intens, mă refer la trăiri reale, substanțiale, nu concepute (doar) în mintea noastră.
Intens înseamnă să simți profund lumea din jur. Să simți emoțiile dinaintea unei provocări, să simți natura și tot ce te înconjoară. Să iubești cu adevărat, să râzi până îți dau lacrimile, să plângi de bucurie. Avem și multe încercări, trebuie să trăim și emoțiile mai puțin plăcute, pentru a ne dezvolta și a crește. Empatia e darul cel mai de preț pe care îl poți primi de la viață. Oamenii nu își vor aminti ce acțiuni „mărețe” ai realizat, ci cum i-ai facut să se simtă în preajma ta. Așa că fii bun, onest și cinstit. Poate nu vom avea parte de bucurii mereu dar… ce rost are viața fără mici supărări?…

Clara Fotache
Studentă Facultatea de Drept
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj-Napoca

Sursa foto: https://pxhere.com/en/photo/2526

Sighetu Marmației (Cât îi Maramureșu’/ Nu-i oraș ca Sighetu’, cum zicem noi) a fost punctul de plecare pentru multe destine împlinite și pentru multe personalități. În mod sigur, anii de acasă, din familie dar și din școala și comunitatea din arealul inițiatic, contribuie la formatarea profilului spiritual al oricărei ființe umane.

Trebuie să recunosc cu încântare că sunt beneficiarul unei prietenii rarisime, bazată pe o „chimie” predestinată, prietenie conservată fără sincope până azi, când ne oprim pentru un scurt respiro, lângă o bornă semnificativă. Cu Alexandru (Sandu) Ozunu, profesorul universitar doctor, am consolidat – în mod special – prietenia pe viață.

Am petrecut 12 ani de școală (primară, generală și liceu) împreună. Aproape toți anii am fost colegi de bancă. Mai mult decât atât, am avut o pasiune comună: scrisul, poezia. Și totuși, ironia sorții, am devenit… ingineri!

Am avut o perioadă din viața noastră – când ne formam pentru acomodarea la epoca omului „multilateral dezvoltat” – visuri interzise, revolte adolescentine, bravade „inexplicabile”, gânduri îndrăznețe dar, totuși, ne-am dorit să identificăm, într-o societate „egalitaristă”, un drum… onorabil!

Într-o societate „închistată”, nu foarte tolerantă, protejați de zeul Phoebus – Apollo, ne-am găsit refugiul în micile escapade boeme ale anilor ‘70. Copii fiind, l-am urmat pe Eminescu fără reticențe și am îndrăznit, în public, într-un demers de revoltă juvenilă (o, tempora!), să declamăm interzisa „Doină” cu un patos incredibil, determinând mici unde de șoc, la poalele Solovanului martor.

Nu ne temeam de nimic și, pe lângă îndeletnicirile firești, cotidiene, găseam timp pentru discuții generate de emisiuni „ilegale”, difuzate din Occident, să comentăm literatura interzisă și chiar să ne vedem mari deturnători de sisteme sociale. Ne-am petrecut mult timp comentând mai ales evenimentele artistice ale timpului, povestindu-ne pasiunile poetice care cuprindeau o pleiadă de nume grele pentru noi, de la Blaga, Bacovia, Baudelaire, Esenin până la Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Anatol Baconsky și multe alte personalități mai mult sau mai puțin… permise.

Am avut polemici utile cu, și datorită profesorilor noștri de limba română și, mai ales, în ciuda acelor ani amenințători, ne-am exprimat – în cercul nostru strâmt dar viu – fără frică părerea, sentimentele, percepțiile. Am iubit și matematica și fizica dar și limbile străine – franceza și engleza – pe care le studiam cu încredere și speranța că prin cultura generală ni se vor deschide nebănuite porți. Cred că nu am exagerat cu învățatul dar profesorii noștri, extraordinari, au avut darul să ne apropie – prin pasiunea și dedicarea lor altruistă – de materiile predate.

Da, aș putea reda zeci și sute de amintiri comune, pe care le-am trăit împreună cu Alexandru Ozunu, aș putea să vorbesc despre frontul comun pe care-l făceam când aveam în vizor țintele noastre predilecte, despre prieteniile discrete cu tinerii „tovarăși” profesori mai puțin conformiști. Voi mai aminti de participarea noastră la două cenacluri literare pe care le-am înființat, unul la școala generală și altul la liceu și, în mod special, despre primele „roade” culese la Festivalul „Laude-să Omul și Țara” (precursorul actualului Festival Internațional de Poezie de la Sighet) în doi ani consecutivi, 1977 și 1978.

Pe bună dreptate, pentru toate generațiile, anii de liceu sunt o platformă vibrantă de pe care tinerii, adolescenții, își iau zborul în toate zările. Unii rămân la un zbor razant, alții cad, unii se înalță spre amețitoare înălțimi, alții se opresc definitiv. Am cunoscut și am văzut toate tipurile de „zboruri”. La Liceul „Dragoș – Vodă”, cel mai bun liceu din Sighetul nostru drag, am fost într-o clasă de reală, având colegi deosebiți, serioși, convinși că doar prin educație putem să ne „controlăm” destinul. Iar unul dintre performerii clasei noastre este, indiscutabil, Alexandru Ozunu.

Prietenul meu Alexandru (Sandu) Ozunu a avut întotdeauna o afinitate maximă pentru performanță, dorința de-a își asuma cu îndrăzneală obiective provocatoare. Și-a reconfigurat drumul după examenul de admitere la facultate, din anul de grație 1980, alegându-și chimia pentru a se bate cu armele științei într-o lume strict… tehnică. A fost anul în care am abandonat adolescența în amintiri cuprinse-n poeme secrete și ne-am fixat domicilii temporare în marile centre universitare din țară.

Am devenit amândoi ingineri și se părea că vom rămâne – definitiv – prizonieri într-un sistem rigid, controlat foarte atent de paznicii războiului rece, fără posibilitatea de-a ne dezvălui resursele creative interioare. După absolvirea Institutului Politehnic din București (1986), Alexandru (Sandu) a fost repartizat pentru stagiatură la Turda, eu am absolvit la Cluj și m-am întors acasă, la Sighet. Am continuat să păstrăm legătura, atât în studenție cât și după intrarea în… câmpul muncii, dar la un nivel mult mai redus.

Și totuși, lumea aceea nu ne cuprindea, era prea… mică!
După schimbarea de regim din anul 1989 și dispariția constrângerilor „ideologice”, a barierelor vizibile și invizibile, posibilitățile profesionale au venit în avalanșă. Alexandru Ozunu a început să-și construiască o carieră impresioantă, pe care o urmăream din Nord de țară, din capitala Maramureșului Istoric, dintre munți. Am văzut cum Alexandru Ozunu se îndreaptă, după scurte alte opriri, spre cariera universitară: doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca, lector, conferențiar, profesor universitar, etapele s-au succedat meritocratic, completate cu multe proiecte europene, cursuri și inițiative importante în mediul academic clujean.

A fost unul dintre fondatorii Facultății de Mediu din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – Napoca și, îmi mărturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat în anul sărbătoririi Centenarului liceului nostru drag: „Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate.” (https://www.salutsighet.ro/interviu-prietenul-meu-de-o-viata-sigheteanul-decan-autor-ion-maris/)

Șirul realizărilor prietenului meu cuprinde multe volume tipărite, sute de articole și studii apărute în publicații de specialitate, zeci de conferințe pe toate meridianele lumii, multe stagii și schimburi internaționale de experiență. Cunoscându-i parcursul, fiind mereu informat despre superba evoluție profesională, am sentimentul că am fost favorizat de destin ca să fiu părtaș la o ascensiune deosebită, să pot povesti din interiorul vieții lui despre el, despre noi, despre visuri și împliniri.

Valoarea fostului meu coleg de liceu Alexandru Ozunu a fost confirmată și de funcțiile (administrative) pe care le-a deținut în cadrul facultății, prodecan, decan (două mandate, în perioada 2012 – 2020) dar, mi-a destăinuit, pe la mijlocul anului trecut, a hotărât să reducă turația „vehicolului” profesional – academic pe care l-a strunit ferm în cariera lui. S-a decis să-i lase și pe tineri să se implice, să crească, iar el să se dedice și unor „fapte” de suflet. Poate așteptatul volum comun („bicefal”) de poezie pe care-l „discutăm” de mulți ani va găsi nișa, timpul potrivit, pentru a fi oferit publicului.

Realizez, scriind despre prietenul meu, că am căzut și eu în păcatul biografului pragmatic, concentrat pe jaloanele tehniciste, de performanță, fiind prea puțin sentimental, subiectiv, așa cum șade bine unor iubitori de poezie. Fără discuție, în prim plan sunt realizările lui pe palierul științei, nu puteam să divaghez și să fiu inadecvat timpurilor noastre.

Recunosc, aștept următoarele ocazii, în sperața că vom mai avea mai mult timp pentru sufletul nostru, că mă gândesc la câteva proiecte literare pe care sper să le putem „implementa”, cu sufletul și gândul la anii care ne-au marcat, pentru a dezvălui mai mult din cotloanele zbaterilor…. imateriale.

Dar acum, aici, la această primă „bornă” aniversară, sunt „constrâns” de sustenabilele succese ale profesorului universitar doctor inginer Alexandru Ozunu, în domeniul lui profesional de activitate, doar să punctez, să fiu extrem de succint!

Așadar, prietene, ai ales traseul maxim, din Sighet spre Capitală – unde ai făcut popasul pentru fixarea temeliei inginerești – pe care ai construit cu încredere și devotament o carieră onorabilă, ai perseverat și ai „modelat” dezastrele printr-o „pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate”. Sunt convins că Alexandru Ozunu s-a dedicat profesiei mult peste nivelul așteptărilor, a pretențiilor și s-a focalizat imperturbabil pe domeniul care va marca – probabil – configurația secolului XXI: ingineria mediului.

Ce-ți poți dori mai mult, Alexandru – Sandule?!… Ești în top! Iar eu pot spune mai mult/ multe?!… Nu are niciun sens, puteți/ putem găsi pe toate platformele virtuale informații despre Alexandru Ozunu iar eu nu pot „plusa” cu noutăți. Mă opresc, acum, aici!… Știu că Alexandru (Sandu) va continua – nehazardat – munca ce l-a consacrat, dar, se va „îndrepta” și spre pasiunile extraprofesionale pentru a rămâne mereu tânăr!

Sunt pregătit să descifrez – acolo unde va fi posibil – proiectele ce vor urma de mâine încolo! Sunt pregătit să-i „comentez” și următoarele… borne! Borne mai solide, mai vizibile!

Să ne vedem mereu, cu bine, prietene, să ne-nfruntăm viguroși anii ce vin, să ne desăvârșim în poemul vieții!

Ion MARIȘ

(text publicat în volumul Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency, Editura Valea Verde, 2021)