La câteva zile după terminarea școlii, am reușit să îmi îndeplinesc una dintre cele mai mari dorințe ale mele: să vizitez Anglia. Plecasem într-o zi de luni, ploioasă, o zi în care simțeam atât fericire, cât și tristețe că părăseam familia și prietenii de-acasă, din România.

Drumul, care a fost foarte lung, mai ales că ai de mers cu mașina atât de mulți kilometri, a fost foarte distractiv și am apucat să văd o mulțime de locuri din Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Belgia și Franța. În Franța, am apucat să mă plimb și printr-un oraș și să văd marea, pentru prima dată în acest an. Dimineața, când am urcat pe vapor, emoțiile erau din ce în ce mai mari, nu știu de ce, poate pentru faptul că îl revedeam pe tata după o perioadă lungă de timp sau pentru că visul meu era din ce în ce mai aproape de a deveni realitate.

Am ajuns în Anglia, eram foarte fericită și uimită de peisaje dar și emoționată, pentru că nu cunoșteam aproape pe nimeni. După ce am ajuns în Londra, iar tata mă luase cu mașina, mă simțeam dintr-o dată ca acasă. În seara aceea, am trecut peste Tower Bridge, dar și prin tunelul de sub Tamisa. Autobuzele roșii supraetajate îți furau privirea. În aceeași seară, am mers la niște prieteni de familie, acolo unde mi-am făcut și prima prietenă, Elena, care era și ea de vârsta mea.

Primele zile, nu am făcut mare lucru, mă uitam mai mult la filme sau mă uitam pe telefon, până venea Eli (așa cum ii spuneau toți pe acolo) de la școală, apoi ieșeam prin parc. În general, mergeam în Stratford Park, locul unde, cât timp am stat în Anglia, am “acumulat” o mulțime de amintiri și am cunoscut mai mulți copii de vârsta mea, care erau și ei din România. Acel parc, era imens. Avea ditamai terenul de fotbal, niște căsuțe unde puteai sta, iar după ce ajungeai în capătul parcului, era ditamai ”groapa” de joacă, în mijlocul ei fiind un mic lac cu nuferi. În Stratford, am apucat să văd multe ”femei ninja” sau bărbați negri cu părul lung, prins în mai multe codițe. Al doilea loc unde am mers, a fost Plaistow Park, un parc care nu prea era vizitat, dar în care ne distram din plin, râdeam sau ne fugăream. Și din câte parcuri am mai văzut, pe lângă Plaistow și Stratford, pot spune că Anglia are cele mai frumoase parcuri pe care le-am putut vedea în toată viața mea. Și… de-asemenea, cele mai frumoase uniforme școlare, fiecare școală având propria culoare, fetele purtând fuste și cravată în funcție de culoarea școlii, iar băieții purtând cravată și sacou în tonul adecvat.

În week-end, în general, mergeam la mall. Westfield era la aproximativ 15 minute distanță de mers cu autobuzul. Ca să putem merge cu autobuzul aveam nevoie de Oyster, un card pe care puneai o anumită sumă de bani, ca să poți merge cu orice mijloc de transport în comun. Westfield e cel mai mare mall pe care l-am văzut eu. Timp de o lună, cât timp am stat acolo, nu am apucat să văd toate magazinele, dar magazinul meu preferat a fost unul cu bombe de baie. Puteai simți mirosul de lămâie sau de căpșuni de la o distanță uriașă. Și, referitor la asta, pot spune că totul în Anglia, după părerea mea, e mult mai organizat decât la noi în țară.

Știind că o să merg în Londra, l-am înnebunit pe tata, cu un loc pe care am vrut foarte mult să îl văd: Madame Tussauds, un muzeu cu figurine de ceară. Până la acel muzeu, care era în centru, am avut de mers aproximativ două ore cu metroul, dar a meritat. Am stat în acel muzeu aproximativ 4 ore, dar nu o să uit niciodată ce am văzut acolo. Am văzut familia regală, pe prințul Harry si Meghan, pe actorul meu preferat, Leonardo DiCaprio, și multe alte celebrități, dar și personaje din Star Wars sau din benzi desenate. După ce am ieșit din muzeu, a trebuit să mergem să luăm ceva de mâncare, atunci am avut ocazia să văd o paradă LGBTQ, a unor oameni care își cereau drepturile. Ca să putem ajunge la acel local, trebuia să trecem prin stația de metrou, drumul fiind blocat de paradă, atunci mi-a zis tata ”Ai grijă la pick-pockets”. Acei pick-pockets erau hoții de buzunar, de care era plin prin stații de metrou sau prin zonele aglomerate.

Pentru că următoarea zi, fusese ziua mea de naștere, eu, Eli și Ioana, o altă prietenă de acolo, am făcut o petrecere în pijamale, iar dimineața, eu, Eli și familia mea am mers la mare. Din nefericire, ambele plaje la care am fost erau de… piatră, nu prea găseai nimic, doar… pietre dar, am apucat să ne bălăcim puțin. Adevărul este că plaja cu nisip e de o mulțime de ori mai bună decât cea cu pietre!

Alt lucru pe care l-am vizitat a fost Longleat Safari Park. Era mai departe de Londra, dar drumul a meritat. Am avut ocazia să îmi fac poză cu o girafă (știu că sună ciudat, dar a fost foarte distractiv!), să hrănesc niște reni și să văd cum se plimbă maimuțele pe mașină. Dupe ce am terminat safariul am fost să vizităm Longleat House, un fel de castel pe care îl puteai vedea la final și, să ne plimbăm cu barca până lângă Insula Gorilelor, să hrănim focile și să vedem hipopotamii care stăteau liniștiți ca niște bolovani în apă.

Timpul a trecut foarte repede, iar despărțirea de prietenii mei de acolo a fost grea dar, adevărul e că m-am bucurat că mă întorc acasă, deoarece îmi lipseau prietenii din România. Pentru mine, Anglia acum e ca o a doua casă și îmi doresc foarte mult să mă reîntorc, pentru că este totul radical diferit față de România. E un loc unde, după părerea mea, te poți exprima într-un fel aparte, iar oamenii fiind foarte diferiți față de cei de aici.

Sinceră să fiu, Anglia e un loc unde m-aș muta oricând, și acolo am fost foarte fericită!

Ștețiu Antonia llaria,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

“I love traveling. It’s often frustrating with delays, small bathrooms, and strange occupancies. But I love seeing people from different walks of life, connecting in small and strange ways and learning we really aren’t all that different after all. Here’s to a great week! Katie “

“Ador să călătoresc. E de multe ori frustrant datorită întarzierilor, a băilor mici şi a straniilor ocupanţi ai locului vecin. Dar îmi place să văd oameni din alte feluri de viaţă, care se conectează în intime şi ciudate feluri şi realizez că nu suntem chiar aşa de diferiţi până la urmă. Pentru o săptămână minunată! Katie”

Aşa vorbeşte un american despre călătoriile sale şi împărtăşeşte lumii acest lucru tranşând harta facebuchistă. N-aş îndrăzni să generalizez vacanţele românilor şi impresiile lor de călătorie, deşi sunt convinsă că există o statistică destul de exactă. Aş putea, însă, să construiesc o poveste despre cei care nu scriu despre asta. Sau nu o împărtăşesc în acest fel.

Pentru cei care nu se dau în vânt după turci, bulgari şi greci, vacanţele sau timpul verii se leagă altfel. Ei pornesc la drum cu bagaje mici şi haine puţine şi se lasă obosiţi de paşi, mii de paşi pe maluri de ape şi ruine romantice. Unii aleg pustiul, alţii ajung în oraşe. Mari oraşe, bogate oraşe în care văd stafii îmblânzite pe străzi îngustate şi sugrumate de istorii. Apoi întâlnesc, şi niciodată întâmplător, oameni care se hotărăsc să fie liberi. Chiar aşa! Să devină liberi începând de acum! Să aibă propria constituţie care reglementează libertatea spontană şi dreptul la fericire sau nefericire.

Apoi ajung în alte oraşe şi mai mari şi mai bogate în care se împedică de amăraciunea oamenilor fără zâmbet care par să nu mai aparţină locului, miraţi şi ei că pot să-şi ducă încă traiul absent. Astfel descoperă că încă mai există pieţe cu flori din plastic, clanuri de dame asortate, străzi aurite pline de cerşetori filosofi, sufocaţi de japonezi politicoşi cerşind şi ei la rândul lor selfiuri regulamentare, americani zâmbăreţi tulburând paşnica tristeţe cu nesfârşite amazinguri. Unii dintre călători iubesc ploile şi aleg doar să hoinărească gânditori prin umezeala verii. Pentru aceşti oameni, în aceste locuri, timpul încetează să mai fie timp şi reuşesc să-l odihnească pentru o vreme. Până la îmbarcare….

Se întorc, însă, inevitabil, la cuiburile lor izbindu-se de realitatea facturilor, a articolelor răutăciose şi a întrebărilor formale despre concediu. Îşi schimbă drumurile spre serviciu, evită transpiraţiile cumpărătorilor, tresar somnambuli la sirenele accidentate şi la pofta cheltuielii banilor munciţi atât de greu în oraşele mari cu oameni trişti şi grăbiţi, bani risipiţi frenetic în cuibul confuz, în amăgitoarea scurtă libertate… vacanţa.

Alina MARINCEAN

– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi