A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc….

În cazul elevilor sigheteni care trecuseră deja printr-o primă detenție, Securitatea a speculat faptul că unii dintre ei lucraseră în Leordina în perioada 1955-1958. Cu siguranță era un început de „reoganizare”, care punea în pericol stabilitatea regimului comunist. Doar ei fuseseră foarte solidari și în închisoare, nu-i așa? și refuzaseră orice formă de reeducare. Unii din ei chiar se întâlniseră și cu Aurel Vișovan în cele două săptămâni în care acesta fusese liber în 1957. Deci, se leagă lucrurile…

Florica Dunca, o credință statornică

Soția lui Vasile Dunca (născut la Ieud, 9 ani de închisoare) relatează pe scurt prigoana pe care a îndurat-o:
„Familia  mea  a avut de suferit mult din cauza comuniştilor încă înainte de a-l cunoaşte pe  viitorul soţ, Vasile Dunca.  Locuiam lângă Carei, în satul Dindeşti şi  autorităţile au considerat că aveam prea mult pământ aşa că în 1949 ne-au deportat cu forţa confiscându-ne tot: casa, terenurile, animalele… Ne-am stabilit cu mari greutăţi la Gherla unde am avut domiciliu obligatoriu. Trebuia să ne prezentăm la Miliţie o dată pe lună. Părinţii mei au suferit foarte mult, dar şi noi copiii  am simţit din plin sărăcia şi umilinţele. Statutul meu politic a făcut să fiu exmatriculată  din liceu şi de-abia mai târziu, cu greu am putut să-mi continui studiile.
În 1957 m-am căsătorit cu Vasile şi am locuit în Maramureş, în comuna Leordina, la circa 50 de km de Sighet, unde am găsit post de contabilă la o cantină. În anul următor ni s-a născut fetiţa, Sanda. În 1958 atmosfera politică s-a înrăutăţit şi mai mult. Cei care mai fuseseră închişi erau din nou persecutaţi. Au început să aresteze și dintre foștii elevi de la Sighet. Faptul că mai mulți dintre ei lucraseră în Leordina după eliberarea din prima detenție era folosit de Securitate ca dovadă de „reorganizare”!? Soţul meu a fost dat afară din serviciu, apoi reangajat la Vişeu şi făcea naveta zilnic. Acolo la Vişeu l-au arestat în octombrie 1958, apoi 2 securişti au venit la noi acasă la miezul nopţii, au percheziţionat, au luat poze, scrisori, cărţi… Nu l-am mai văzut până la proces… Fetiţa noastră  avea 9 luni…
Viaţa mea a devenit foarte grea. După câteva luni fetiţa mi s-a îmbolnăvit  şi am internat-o în spital la Gherla unde putea fi îngrijită de mama mea. Alergam între  Vişeu –  unde aveam serviciul, Gherla – unde era fetiţa bolnavă şi Baia Mare – unde se derula procesul soţului meu. N-am mai făcut faţă şi m-au dat afară din serviciu.Ţin minte cum în zilele procesului umblam prin Baia Mare, ca o umbră, cu fetiţa în braţe. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat, numai El ştie prin câte am trecut. Soţul meu s-a întors acasă în 1963 şi astfel familia s-a reîntregit şi am reuşit să depăşim toate greutăţile.” (mărturia doamnei Florica Dunca, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Am cunoscut-o bine pe doamna Florica Dunca și am avut ocazia să o vizitez de multe ori în ultimii ani de viață (pe soțul ei l-am văzut o singură dată în 1990, anul plecării la Domnul, tatăl meu mi l-a prezentat ). Un suflet de mare credință, liturghia și rugăciunea erau viața dânsei – era prezentă zilnic la biserica greco-catolică din Sighet – alături de bucuria adusă de nepoți  și  strănepoți… Iar când ne aminteam de demult, de Crucea celor dragi ai noștri, de fiecare dată îi dădeau lacrimile… În unire cu Domnul!

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)