Elevi CNDV-iști s-au întâlnit virtual cu actrița Katia Pascariu (Ursul de Aur, Berlin, 2021)

Vasile Gabriel Vouciuc

În data de 29 martie 2021, la ceas de seară, elevi și studenți din mai multe colțuri ale țării, la invitația lui Doru Căstăian, profesor de filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, au participat la o întâlnire virtuală cu actrița Katia Pascariu, ocazie perfectă pentru a sta la taclale artistice și filozofice, pentru a vorbi despre problemele existente în societate și chiar pentru a primi sfaturi de viață de la o actriță de renume mondial.

Katia Pascariu lucrează de 10 ani ca actriță în cadrul Teatrului Evreiesc de Stat și a fost protagonista celui mai recent film al regizorului Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, recent încununat cu premiul „Ursul de aur” în cadrul Festivalului de la Berlin, un mare motiv de mândrie pentru lumea filmului românesc. Pe lângă cariera de succes în lumea teatrului și a filmului, Katia Pascariu este și activist civic, fiind preocupată de probleme precum calitatea educației românești sau rolul femeii în societate.

Am invitat-o pe Katia Pascariu la o întâlnire cu elevii şi studenţii mei pentru că este o actriţă excelentă, un om cald, empatic şi un excelent comunicator şi pentru că este, cu mintea, mai aproape de vârsta lor decât de cea a colegilor de generaţie. Pentru că este interesată de educaţie şi pentru că s-a implicat atât de mult şi de semnificativ în schimbarea în bine a educaţiei româneşti prin proiectele de teatru educational, ale centrului Replika, dar şi în general. Şi, recunosc, nu în ultimul rând pentru că a jucat într-un film probabil nerecomandat minorilor, dar în care se vorbeşte cu mult curaj despre toate ipocriziile şi neputinţele societăţii româneşti dintre care nu puţine ajung să influenţeze în rău ceea ce se întâmplă în sălile de clasă. O întâlnire cu Katia Pascariu este o bucurie şi un câştig cert pentru orice tânăr şi mă bucur că am făcut-o posibilă pentru elevii mei, spune organizatorul intalnirii, prof. Doru Căstăian.

În decursul a 2 ore și jumătate, elevii și tinerii cu idei îndrăznețe și cu un imens apetit pentru dezbateri, au abordat împreună cu Katia Pascariu cele mai diverse subiecte, de la necesitatea școlii și a profesorilor de a fi mai aproape de elevi și rolul părinților în formarea caracterului copiilor, până la combaterea antisemitismului, rasismului, și a misoginismului. De asemenea, pasionații de teatru, printre care ne numărăm și câțiva tineri artiști CNDV-iști, am fost curioși să aflăm mai multe informații despre viața de actor și despre cum se realizează un film de talie internațională.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la întâlnirea cu Katia Pescariu. Chiar dacă nu doresc să urmez o carieră în domeniul teatrului, mi-a făcut plăcere să aflu mai multe despre acesta. Actrița ne-a vorbit atât despre greutățile întâmpinate pe parcursul carierei sale, cât și despre lucrurile frumoase, oferind actorilor aspiranți sfaturi pentru viitor și motivându-i să continue indiferent de obstacole, mărturisește Diana Dolca, elevă în clasa a X-a B la Colegiul Național „Dragoș-Vodă.

Iar în loc de încheiere, sper că publicul românesc, inclusiv cel sighetean, va deveni mai deschis față de lumea teatrului și a filmului, și că aceia care azi conștientizează problemele existente în societate sunt cei care mâine vor contribui la crearea unei societăți care să fie mai deschisă, mai sigură și mai modernă.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.cinemagia.ro




Despre viață și covoare (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com




Vasile Gabriel Vouciuc, elevul – poet latinist, a mai adus un premiu CNDV – ului!

 

În luna mai a acestui an, Catedra de Filologie Clasică (Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă) a Universității București alături de Societatea de Studii Clasice din România, a organizat o competiție interesantă și antrenantă pentru toți liceenii, Certamen Covidianum.

În cadrul acestei competiții (o compensare a faptului că, din cauza pandemiei, s-au anulat toate etapele naționale ale olimpiadelor) elevilor li s-a propus să scrie (într-o latină clasică) și să trimită versuri pentru cântecul Ameno al grupului ERA.

Cele mai bune 3 variante au fost răsplătite cu vouchere de 300, 200 respectiv 100 de lei pentru ca elevii să-și achiziționeze cărțile dorite.

De la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, a participat, obținând locul II la Certamen Covidianum, elevul Vasile Gabriel Vouciuc din clasa a IX-a E (acum clasa a X-a), care, în luna februarie a acestui an a obținut și locul I la etapa județeană a Olimpiadei de Limba Latină, calificându-se la națională (prof. coord. Brîndușa Oanța).

Când am aflat, în luna mai, de concursul Certamen Covidianum, am fost atras de ideea de a compune versuri, de a-mi valorifica cunoștințele de limbă latină și de a da o semnificație misterioasei piesei Ameno a grupului ERA, așadar m-am hotărât să răspund acestei provocări. Au urmat săptămâni în care, în viața mea cotidiană, dominată de școala online și de anxietatea provocată de pandemia de coronavirus, și-au făcut loc piesa Ameno și voința de a crea versuri precum marele poet roman, Ovidius.

Ideea care a stat la baza versurilor mele este una destul de actuală: nu avem nevoie să descoperim toate secretele lumii acesteia pentru a duce o viață bună, ci trebuie să ne lăsăm ghidați de iubire, de pace, de bunătate, de empatie și să fim noi înșine. De atât a fost nevoie, de o idee actuală, de un element pe care l-am considerat potrivit – soarele -, de cunoștințe de limbă latină și de puțină îndrumare de la dna prof. Brîndușa Oanță, pentru a compune Ameno, ameno, clamo, varianta mea de versuri pentru melodia Ameno, variantă care, după câteva luni de așteptare, a fost premiată de către juriul concursului „Certamen Covidianum”, spre marea mea onoare, cu premiul II. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Iată și versurile:

Ameno, ameno, clamo

Fulgeo
Veritatem quaero
Quaero
Quae magna secreta
In nostro mundo celant?
Fulgeo, fulgemus

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamo

Scio
Responsum scio
Scio
Pacem et amorem
Homines et splendorem
Scio, scimus

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamo

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamamus
(Vasile Gabriel Vouciuc)

Felicitări, Vasile Gabriel, Per aspera ad astra!
Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet are asigurată continuitatea spiritului latinist care a consolidat valoarea celei mai importante instituții de învățământ din orașul nostru, cu o istorie de peste un secol!

Salut, Sighet!

 




Planuri pentru trecut… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

 




DEBUT – Până la următorul răsărit… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org