Plouă cu premii chiar și în vacanță pentru CNDV-iști. Trupa AxA formată din: Nicoleta Giurgi, Alexandru Stan, Carolina Burcuș, Cristi Roman, Mira Orza, Oana Maria Hîrb, Petra Itu, Silviu Andrei Pontoș, Sonia Duma, Sonia Marina și Vasile Gabriel Vouciuc, coordonată de prof. Brîndușa Oanța, se întoarce acasă cu Mențiune pentru trailerul de la secțiunea Boovie, cartea Sfârșitul Șoaptelor- Decembrie 1989, de Ruta Sepetys.

Cea de-a VIII-A ediție a festivalului de booktrailere – BOOVIE, a avut loc în perioada 25-28 iulie 2023, la Brașov, unde, din cele 555 de echipe care s-au înscris în perioada februarie-martie, 494 au finalizat book-trailerele și, în urma unei selecții riguroase, s-au calificat 385 de echipe din țară și din străinătate. Tema din acest an a festivalului a fost „The book of new beginnings”.

Carmen Ion este cea care a înființat acum opt ani concursul prin care tinerii sunt încurajați să citească și ulterior să transpună narațiunea într-un trailer. Profesoară la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” din Focșani și coordonatoare a festivalului Boovie, Carmen reușește să ducă concursul la un alt nivel, internațional, și să fie prezentată în rubrica „Omul sfințește locul”, de către Ministerul Educației.

Brașov – oraș de poveste!! Cele patru zile au trecut atât de rapid, încât nici nu am sesizat. Fiecare dintre ele a fost una solicitantă, cu ateliere multe și peripeții. Marți, 25 iulie, am ajuns în gară la ora trei dimineața. Nu aveam apă sau mâncare. Știu doar că adormisem la un moment dat pe umărul cuiva, în timp ce prietenii mei dădeau în Tarrot. Miercuri, 26 iulie, mi-am început dimineața cu proiecția de film a documentarului „De ce mă cheamă Nora Iuga când cerul meu e senin” regizat de Carla-Maria Teaha, eveniment organizat de Ora de cinema. La finalul ecranizării, am putut interacționa cu regizorul. Ideea mea preferată din film? –„Am rupt o floare din salcâm. Mă iubește? Nu mă iubește? Mă iubește, dar salcâmii mint.”. În seara aceea, a avut loc concertul lui Emilian. Joi, 27 iulie, am participat la IDENTITY cu Bogdan Trifan, un atelier în care Bogdan ne-a ajutat să explorăm hermeneutica identității prin jocuri teatrale și mișcări ale corpului. Un alt atelier interesant a fost cel ținut de către Iulia Voicu – Ora de cinema – cum analizăm un cadru de film. Cum unii dintre noi sunt pasionați și de muzică, am fost și la atelierul performativ de compoziție al lui Alexei Țurcan – Urmează muzica. Pasionații de poezie și-au dat întâlnire la atelierul lui Gabriel Cărtărescu – Ideea e că. Preferatul meu? Cu siguranță Haos și Inspirație susținut de Andrada Strugaru. M-am simțit atât de inspirată și atât de aflată în „haosul” meu interior, încât nu am putut să nu scriu poezii.

ce-ți spune mintea atunci când mă privești?
cum mă simt acum
e albastru
e ca și când aș mânca noodles în pijamale cu carouri
iar tu mi-ai vărsa paharul cu cola
pe șosete
e intim să te știu aproape și totuși mult prea departe de adevăr
adică să tot alerg după busul din stația 3
chiar dacă știu
că nu mai avea să vină

e intim și nu e
când te văd uitându-te la mine în timp ce dorm
fără să scoți
vreun sunet.

În seara aceea a avut loc și Gala. Echipa noastră a fost nominalizată alături de altele patru, pentru cea mai bună interpretare masculină.
Vineri, 28 iulie, ne-am servit croissant-ul cu ciocolată pe o terasă amplasată în centrul orașului, bucurându-ne de ultimele clipe petrecute la Brașov și cumpărându-ne brățări colorate. De la ploaia din timpul festivității, până la scaunele folosite pe post de umbrelă, Trupa AXA s-a distrat și evidențiat și anul acesta. Mențiune pentru Axiștii boovie-ști!

***

Ce a însemnat BOOVIE 8.0 pentru Trupa AxA? Iată câteva mărturisiri „la cald”:

Silviu Andrei Pontoș: Boovie a fost unul dintre evenimentele definitorii pentru anii mei de liceu, aceasta fiind a patra ediție la care particip, într-un fel sau altul. Experiența de la acest festival este una inedită, elevii participanți fiind foarte diverși, festivalul aducând laolaltă liceeni pasionați de o gamă largă de domenii. Un alt element care definește Boovie, din punctul meu de vedere, sunt oportunitățile de învățare și networking, prezente în toate etapele concursului, de la dezvoltarea trailerului, la participarea la ateliere și mai ales la experiența de voluntar în cadrul festivalului (da, chiar și elevii participanți având opțiunea de a opta pentru asta). Acestea fiind spuse, doresc să urez mult succes celor care vor duce echipa AxA în al 5-lea an de activitate!

Sonia Duma – Boovie a fost pentru mine o inspirație. Mereu am pus suflet în tot ceea ce am făcut și aici am învățat pe pielea mea că doar așa poate veni și succesul. Au fost multe zile pline de pregătiri, filmări, chiar și nopți nedormite, dar niciodată nu am simțit că o facem în zadar. Festivalul în sine, anul acesta la Brașov, a fost, la fel ca edițiile de la Focșani, despre oameni talentați și film. M-am bucurat să văd atâtea fețe cunoscute, să cunosc altele și în special să caut entuziasmul nelipsit din ochii lor. Deși totul a fost pe repede înainte și încă nu îmi amintesc cum au trecut patru zile, cel mai mult mi-a plăcut atmosfera (in traducere: brățările matchy, atelierele, ochii fără lacrimi, cărțile Mirei de poezii și furtuna de la premiere). Le sunt recunoscătoare echipei mele și în special doamnei Brîndușa pentru că m-au crescut încă un an. Aș spune că îmi voi aminti zâmbind de toate sau, mai de grabă, aș plânge știind că s-au terminat atât de repede.

Vasile Gabriel Vouciuc –Pentru mine, anul acesta a fost al treilea an consecutiv de Boovie și acest festival nu m-a dezamăgit niciodată. Dacă în anii anteriori, la Focșani, Boovie-ul însemna pentru mine participarea la numeroase ateliere sau implicarea în cadrul redacției festivalului, anul acesta am profitat de frumusețea noului oraș-gazdă și am încercat să descopăr tot ceea ce are Brașovul de oferit. M-am perindat prin muzee și librării, prin impunătoarea Biserică Neagră, dar, nu în ultimul rând, la scena din Piața Sfatului pe care, spre surprinderea noastră, am și urcat printre câștigători, am cunoscut persoane noi și am legat prietenii, bucurându-mă totodată de atmosfera de festival. Acesta a fost ultimul Boovie pentru mine, și recunosc că mă voi despărți cu greu de acest concurs-festival care mi-a ajuns la suflet încă de la prima ediție.

Oana Maria Hîrb – A fost o experiență foarte faină! Cu siguranță aștept și ediția de anul următor – la cât mai multe fotografii și la cât mai multe amintiri – la cât mai multe premii dinaintea premiilor lll și la cât mai multe concerte cu „Rareș” :).

prof. Brîndușa Oanță – Pentru câteva zile „Trupa AxA” a adoptat – cu maximă implicare și dezinvoltură – codul… Brașovului.  AxA CNDV m-a încărcat de energie juvenilă, extrasă și din scenarii reale, neprelucrate. Am observat că generația lor dispune de resurse… surprinzătoare. Continuăm! Și încă o „mențiune” pentru… sprijinul financiar oferit de Asociația Valea Verde.

Mira ORZA
clasa a X-a E
redactor al revistei AxA (revista C. N. „Dragoș-Vodă”)

Sâmbătă, 5 februarie 2022, s-a desfășurat Concursul Național de selecție Arpino – limba latină, prevăzut în Lista competițiilor naționale pe discipline școlare, sportive și proiecte educative la care participă elevi români, în anul școlar 2021-2022, din Anexa nr. 2 la OME nr. 3066/27.01.2022. Concursul a avut loc în vederea stabilirii lotului național pentru Olimpiada Internațională Certamen Ciceronianum Arpinas, care se va desfășura la Arpino, în Italia, în luna mai a acestui an.

Elevul Vasile Gabriel Vouciuc, din clasa a XI-a E de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” s-a clasat pe locul II, cu nota 9,00, la o zecime de reprezentantul județului Alba care s-a clasat pe primul loc, dintr-un număr mai mare de participanți din județele Alba, Buzău, Iași, Botoșani și municipiul București. Lucrările au fost corectate la București de către cadre didactice universitare de la Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și de la Societatea de Studii Clasice din România. Doar 6 elevi (primii clasați) vor reprezenta România la competiția din Italia.

Imediat după aflarea rezultatului, am primit feedbackul „vicecampionului” național:
Limba și literatura latină m-a atras încă de la primul contact cu acestea, și nu pot zice cu precizie nici până în ziua de azi dacă asta se datorează misticității epocii antice, pasiunii pentru citit sau provocării pe care o reprezintă studiul acestei limbi. Ceea ce a venit cu siguranță ca o provocare a fost, în schimb, concursul de selecție Certamen Ciceronianum Arpinas. Conștient de cantitatea enormă de informație pe care trebuia să o asimilez în câteva zile, am intrat fără tragere de inimă „în horă”, considerând că nu am nimic de pierdut. În doar câteva zile, acest „nu am nimic de pierdut” s-a transformat în „totul sau nimic”. Calificarea la etapa internațională o datorez nu doar mie, ci și doamnei prof. Brîndușa Oanță și tuturor persoanelor dragi care îmi sunt tot timpul alături. Iar faptul că voi reprezenta România la competiția de la Arpino nu mă copleșește atât de tare pe cât mă ambiționează. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Felicitări, Vasile Gabriel Vouciuc! Felicitări doamnei profesor Brîndușa Oanța! Felicitări, CNDV! Așteptăm rezultate frumoase și la nivel internațional!

Salut, Sighet!

Luni, 28 mai 1994
Un cer albastru. Galben. Violet. Portocaliu. Turcoaz. Atât de multe culori pe cer la apus, atâtea picături de rouă pe iarbă, atâtea sentimente într-o simplă inimă. Un cer sub care încap atât de mulți oameni. De ce dintre atâția oameni, el o alesese tocmai pe ea? Întrebarea asta îl bântuie de ceva vreme. Imaginea ei îi invadează zilele și nopțile, serile și diminețile. Culoarea ochilor ei nu o poate uita, oricât de mult ar încerca. Dar vocea ei, glasul ei melodios, nu și-l mai poate aminti, pentru că a transformat-o de mult timp într-un tablou de unde ea îl privește îndepărtată, ireală, moartă. Doar un tablou, pe care l-a agățat în camera sa. Într-una dintre camerele inimii sale, care obișnuia să bată pentru ea, și care nu știe ce să mai facă acum, că ea și-a luat zborul.

***

Marți, 8 martie 2021
O, tu, primăvară nebună, care mereu aprinzi
Focul în inima feciorească,
Nepregătită pentru cruzimea ta și a
Întregii lumi,
Și care mă faci să mă îmbăt în
Propriile sentimente,
Când oare vei înceta din a fugări muritorii
Ca pe niște neajutorate furnici,
Și când vei înceta din a mă
Împinge pe meleaguri necunoscute,
La fel cum vântul împrăștie
Puf de păpădie
În aerul violet și verde de-al tău nărav?

Pierdutu-s-a porumbelul în a ta mireasmă
Dar tu ai continuat să râzi
Mișelește
De bucuria amară și acră și sărată ce în
Aer plutește și mă va înnebuni.

Oprește-te acum din acest jalnic joc,
Tu, crudă, sălbatică primăvară,
Iar ghioceii cuminți lasă-i neschimbați
Căci mâine de mă voi scula printre aceiași
Nebuni ce se învârt
În cerc, chemând iar zeul ce nu-i aude,
Nu-i vede, și nici măcar nu există,
Voi da foc lacrimilor și sclipirilor și
Mai ales păpădiilor,
Iar corpu-mi fără viață la umbra unui cireș
Îl voi lăsa, așteptând
Păsările să-mi ciugulească
Măruntaiele.

***

Miercuri, 30 mai 1994
Azi, după o săptămână de plâns, o săptămână de stat în casă, o săptămână în care nu a pierdut-o doar pe ea, ci s-a pierdut și pe el însuși printre lacrimi și gânduri, azi s-a decis să iasă din casă. S-a decis să se arate privirilor curioase ale lumii care, văzându-l cum se plimbă trist pe aleea cu salcâmi, va gândi <Cum și-a putut imagina el, băiat sărac, cu pletele alea nepieptănate, că ar putea fi împreună cu cineva ca ea?>. S-a decis să-și vadă prietenii la o bere și să asculte cum îi vor spune, printre două fumuri de țigară, <Nu vezi cât de slab ești? Mai mănâncă și tu ceva că te suflă vântul.> . S-a decis să înfrunte vântul, ploaia, praful, sunetele orașului zgomotos care îi zgârie urechile, și clădirile ce se înalță până la nori, acolo unde s-ar urca și el dacă ar putea zbura. Dacă nu ar avea aripile tăiate. Mergând ușor pe străzile pe care s-ar fi putut plimba amândoi, într-o altă viață, a văzut o bătrânică, obosită și uitată de vreme, ce vindea buchete de flori la un colț de stradă. Nu erau trandafiri roși ca flacăra iubirii, nici crini regali care costa o avere la florărie, ci erau flori de lavandă, parfumate și pline de speranță, pe care bătrânica le culesese dimineață din grădina sa, gândindu-se la nepoții plecați departe sau la nesfârșitele medicamente. Erau atât de simple acele flori, dar în același timp speciale, așa cum ar vrea să fie și viața lui. Poate nu azi, dar măcar mâine. Fără a sta pe gânduri, a cumpărat un buchet violet, neștiind cui să i-l dăruiască sau ce să facă cu el. Nu s-a gândit că merită să și-l dăruiască lui însuși, împreună cu o cană de relaxare și un strop de speranță. Speranța unor zile mai bune. Speranța că va putea găsi pe altcineva, sau că va învăța să trăiască singur.

***

Joi, 10 martie 2021
De zile te tot caut printre vise și în spatele
Ușilor închise
Și printre stelele lucitoare de pe cer, căci
Una dintre ele ești tu,
Și într-o florărie cu buchete de
Lacrimi
În care te văd doar pe tine și umbra
Ochilor acelora adânci în care
Demult m-am pierdut, pe care
Am nevoie să-i văd,
Neștiind dacă sunt sincer sau nu;
Te caut și ard de nerăbdare să te
Găsesc.

Dar tu mă observi hoinărind de atâta timp
Pe câmpurile pustiite și printre
Sicriele de piatră
Și vezi pașii-mi ce se îndreaptă mereu
Spre tine și
Știi că o să ajung în iad sau în infern
Sau chiar mai jos, călăuzit de
A ta voce angelică, vocea aceea, și de
Cuvintele deșarte pe care
Ca o bombă le arunci, știind că vor exploda;
Mă observi dar nu vrei să mă lași să te
Găsesc.

***

Vineri, 32 mai 1994
Alarmă. O rază de soare. O cană cu cafea. Aceleași haine largi pe care le-a purtat și anul trecut, și la prima întâlnire cu ea, și ieri. O julitură în genunchi, căpătată atunci când a căzut pe scări, cu florile de lavandă în mână și capul în nori. Încă o dimineață în care se simte la fel de singur ca întotdeauna. Dar totuși, ceva e diferit, ceva s-a schimbat. Nu casa, pe lângă care timpul trece de 7 ani fără a lăsa vreun semn, nici vremea, tot așa de rece ca sufletul său, și nici sunetul scos de porumbeii care îi invadează acoperișul și de care nu poate scăpa. Ceva s-a schimbat în interiorul lui, în fiecare celulă și fiecare culoare a sa. Deși stă singur-singurel în casa goală, parcă nu mai simte nevoia ca cineva să vină și să-l ridice din pat pentru a începe o nouă zi. Nu-și mai simte oasele ieșind prin piele și transformându-l într-un schelet ambulant care urmărește oameni morți și culege regrete ofilite de pe morminte. Privește acum lavanda din vază, porumbeii de la fereastră, raza timidă a soarelui de primăvară târzie și simte că vrea să iasă pe balcon și să strige cât îl țin plămânii. Simte îmbrățișarea puternică, de acum mulți ani, a unchiului său, plecat pe alte meleaguri, și aude cuvintele pe care, mic copil fiind, nu le-a înțeles: <Distrează-te, greșește, suferă, iubește, dar nu uita să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima>. Simte că trebuie să ia o foaie de hârtie, un pix, și să scrie ce-i trece prin cap în acel moment:
Nori roz în zare
Sentimente de săpun
Pe cerul minții

Vasile Gabriel VOUCIUC
C. N. „Dragoș-Vodă”
clasa a X-a E

sursă foto: Pinterest

Să creăm împreună

Ultimul an a fost unul complicat pentru toată populația planetei, însă, mai ales pentru elevi, a căror viață a suferit cele mai multe modificări. Totul a început cu două săptămâni de vacanță, două săptămâni de relaxare care păreau binevenite, apoi a continuat cu trei luni de școală online, o idee atrăgătoare la început, iar apoi ni s-a promis că din luna septembrie ne vom întoarce în băncile școlii. Însă nu a fost așa, cel puțin nu pentru cei mai mulți dintre noi. După 12 luni cu urcușuri și coborâșuri, cu anxietăți, stări de singurătate, redescoperiri interioare, pierderi și câștiguri, putem analiza în mod obiectiv ce a însemnat și înseamnă în continuare „școala online”.

Cu toții știm că avem un sistem de educație pe alocuri deficitar, iar la capitolul de folosire a tehnologiei și a resurselor de învățare on-line nu excelăm. La un moment dat, majoritatea elevilor au visat să învețe într-un mediu modern, în care platformele on-line, utilizarea telefonului și a laptopului, proiectele și evaluările în format electronic sunt la loc de cinste, însă această realitate ni se părea una îndepărtată, una văzută doar în filmele de peste ocean. Însă, în doar câteva săptămâni, acest vis s-a transformat în realitate pentru toți elevii din țara noastră, deși cu greu îl mai putem numi vis, și cu exagerată indulgență putem zice că așa a fost pentru toți elevii din țara noastră. Am descoperit alte lipsuri ale sistemului: profesori nefamiliarizați cu tehnologia, profesori care nu sunt capabili sau pur și simplu refuză să predea la distanță, elevi plictisiți, care nu își dau interesul, elevi care nu pot asimila informațiile din mediul on-line. Toate astea, în timp ce lumea trece prin clipe grele, marcate de incertitudine și spaimă, de pierderi în familie, de izolare și singurătate.

Însă, nu totul legat de școala on-line este negru, întrucât am descoperit un alt mod de a învăța, un alt mod de a face școală, am învățat să folosim mult mai bine propriile dispozitive electronice, am învățat să fim autodidacți, și am învățat că, oricât de departe am fi unul față de celălalt, putem stabili o legătură extrem de puternică dacă avem încredere și înțelegere reciprocă. Am îmbunătățit relațiile cu școala și cu profesorii, care, între timp, s-au perfecționat în arta predării la distanță și a mânuirii platformelor on-line, deși, în mare parte, nu au fost instruiți în cadrul unor cursuri, după cum era de așteptat. Nici noi, elevii, nu am fost instruiți cum să trecem peste stările de interiorizare și peste anxietatea provocată de pandemie și izolare, însă am învățat singuri să ne ridicăm moralul, ne-am dedicat mai mult pasiunilor noastre și acelor lucruri mărunte care ne fac fericiți, și chiar am descoperit noi pasiuni, talente ascunse și laturi ale noastre despre care nu știam până acum.

Anularea olimpiadelor naționale din primăvara anului 2020 a fost o lovitură grea pentru elevii care s-au pregătit intens, timp de un semestru și jumătate, visând constant la evenimentul care le-ar da posibilitatea să își demonstreze inteligența, să întâlnească alți tineri cu aceleași pasiuni, și chiar să le schimbe radical viitorul. Calificarea la o olimpiadă națională necesită multă muncă, caiete întregi pline cu subiecte și exerciții, ore întregi de pregătire, iar recompensa ar fi trebuit să fie una pe măsură: un premiu la națională înseamnă și admiterea la facultate fară examen, direct cu notă maximă. Elevii olimpici, printre care mă număr și eu, am suferit pe moment, am fost furioși, însă nu din cauza simplului fapt al anulării olimpiadelor, complet justificată având în vedere situația pandemică de atunci, ci din cauza impresiei că toată munca noastră și a profesorilor noștri a fost în zadar, dar ne-am resemnat cu faptul că 2021 ne va da o nouă șansă, o nouă provocare. Această nouă șansă nu a venit nici în 2021, olimpiadele și concursurile școlare fiind, din nou, anulate, fară ca măcar să se ia în considerare organizarea acestora în condiții de protecție sanitară, însă noi, elevii, rămânem optimiști și ne punem speranțele în anul următor, resemnându-ne cu ideea că aceste concursuri nu sunt cele mai prețioase lucruri pe care pandemia ni le-a răpit.

Descoperim, însă, cu regret, și pe zi ce trece din ce în ce mai puternic, câte alte lucruri ne-a răpit pandemia, și de ce școala în format fizic este net superioară școlii on-line: nu ne mai vedem cu prietenii și colegii, nu mai avem parte de nicio interacțiune umană, petrecem prea mult timp navigând pe internet, fie de pe telefon, fie de pe laptop, stăm prea mult în casă și nu mai luăm destul contact cu natura, ne găsim cu greu motivația să ieșim din rutină, iar viața noastră devine una monotonă și lipsită de concretețe. Simțim chiar și lipsa trezirii dimineața devreme precum și a drumului până la școală și înapoi, pentru unii mai scurt, pentru alții foarte lung. Însă, eu consider că acum nu este momentul să ne uităm în trecut, ci trebuie să privim spre viitor, spre viitorul în care ne vom întoarce la școală și vom fi învățat să folosim tehnologia și resurele on-line, vom fi deprins spiritul autodidact, însă ne va lipsi experiența muncii în echipă și a comunicării. Am învățat multe de la școala on-line, atât despre noi înșine, cât și despre lumea din jurul nostru, iar provocarea cea mai mare, odată ce trece pandemia, este să nu uităm ce am învățat, ci să creăm împreună un sistem de educație care să răspundă „noilor vechi” nevoi ale elevilor.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Eseu.

Elevii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” au participat saptămâna aceasta, în zilele de 20 și 21 aprilie, la workshop-ul „Învățând din istoria secolului 20 – Tineri de azi faţă în faţă cu tineri de ieri”, ocazie perfectă pentru a-și îmbogăți cunoștințele de istorie, a afla cum își trăiau viața de zi cu zi copiii din secolul trecut, și a cunoaște persoane cu povești de viață impresionante.

Acest workshop, parte a proiectului „În spatele ușilor închise – Copilărie sub regimuri totalitare/ Copilărie în vreme de război” este finanțat de Uniunea Europeană prin programul „Europa pentru Cetăţeni – Memoria Europei” și derulat printr-un parteneriat între Fundaţia Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (România), Asociaţia URBAN (Bosnia şi Herţegovina), Asociaţia ATRIUM (Italia) şi Post Bellum (Cehia), cu scopul de a-i determina pe tineri să reflecteze asupra modului în care regimurile totalitare şi conflictele armate au afectat viaţa copiilor, pentru a înţelege şi aprecia beneficiile şi drepturile pe care le oferă o Europă non-beligerantă şi democratică, dar şi pentru a comemora şi a transmite mai departe poveştile victimelor.

Am rămas plăcut surprinsă de disponibilitatea, interesul şi extraordinara implicare a elevilor în proiect. Sincer, eram oarecum sceptică, întrucât, din cauza situaţiei speciale în care ne aflăm – neputând invita participanţii la muzeu (partenerii din proiect, elevii şi mai ales martorii) – nu îmi dădeam seama în ce măsură vor reuşi să interacţioneze cu toţii, să se transmită prin intermediul ecranului acele sentimente, trăiri, pe care evident le percepem altfel stând de vorbă – faţă în faţă – cu cineva. Aşa cum le-am spus şi elevilor, sper ca în urma mărturiilor audiate, a dialogului inter-generaţii, să îşi fi găsit un posibil model de urmat în viaţa lor cotidiană, fie că e vorba de consecvenţa faţă de un crez, de puterea de a lupta pentru un ideal, fie că ne referim la spiritul de sacrificiu, spune Andrea Dobeș, muzeograf în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței și gazdă a întâlnirii.

În prima zi a evenimentului, desfășurat pe platforma on-line Zoom, scriitoarea italiană Marisa Fabbri, autoarea cărții „Non ho mai avuto una bambola”, a vorbit despre povestea Antoniei Laghi, mesager al partizanilor italieni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și a răspuns numeroaselor întrebări și curiozități ale elevilor în legătură cu viața curajoasei „Tonnina”. A doua zi, a fost consacrată prezentării, de către elevi, a unor proiecte despre copilăria sub regimuri totalitare sau în vreme de război, urmate de discuții pe baza mărturiilor lui Carlo Flamigni (Italia), Jarmila Krockova (Cehia), Voica Potârcă (România) și Sead Vrana (Bosnia-Herțegovina).

„Tinerii de azi”, elevii CNDV-iști, coordonați de prof. Claudia Dura, care au luat parte la acest workshop, dornici să învețe din experiența „tinerilor de ieri”, au fost:

• Proiectul „Communism trough children’s eyes”: Crina Andreca, Carolina Burcuș, Sonia Duma, Patricia Furtos, Anastasia Herbil, Maria Moiș
• Proiectul „Childhood during fascism in Italy”: Diana Alina Dolca, Nicola Colopelnic, Larisa Pașca, Izabela Tivadar, Antonia Ștețiu
• Proiectul „Childhood in the Czechoslovak Socialist Republic”: Ariana Onișa, Andreea Petrar, Mihaela Ioana Trifoi, Silviu Pontoș
• Proiectul „Childhood during the Bosnian War”: Daria Bococi, Cristian Hera, Cosmin Rusneac, Hannah Utan, Vasile Gabriel Vouciuc.

Cred că este un proiect extrem de util pentru noi, cei născuți după ‘89. Mărturiile pe care le-am ascultat sau le-am prelucrat, completează informațiile dobândite la orele de istorie, despre un capitol tragic al istoriei recente. Faptul că a trebuit să lucrăm în limba engleză a fost un motiv în plus să ne mobilizăm. Mă bucur că ne-am implicat într-un număr așa de mare, reușind să înțelegem o parte a trecutului nostru, văzută prin ochii celor care au trăit în acele vremuri – Patricia Furtos, clasa a IX-a B.

*
Am prezentat, alături de colegele mele, un proiect despre cum a afectat comunismul viețile tinerilor din România. Cred că prin intermediul acestei activități am reușit să înțeleg cu adevărat diferențele dintre modul în care trăim noi acum și modul în care trăiau cei cărora le-au fost spulberate visele de comunism. Am avut oportunitatea să văd ce a însemnat să crești într-o lume filtrată de conducere și să trăiești după cum spun ei, prin ședințele on-line în care am vorbit cu martori – Carolina Burcuș, clasa a IX-a E.

*
A fost o experiență cu adevărat unică şi valoroasă. Am fost profund impresionată de mărturiile invitaților şi sunt foarte recunoscătoare pentru această ocazie de a-mi îmbogăți cunoştințele istorice şi de a auzi poveştile de viață ale celor care au trăit în vremuri atât de tulburi – Larisa Pașca, clasa a X-a B.

*
Această activitate mi-a deschis ochii spre realitatea trecutului înfiorător. Invitații din diferite țări au avut povești tulburătoare care m-au ținut cu sufletul la gură. Mi-a făcut plăcere să particip împreună cu colegii mei și pot spune că am învățat multe lucruri din această experiență emoționantă – Nicola Colopelnic, clasa a X-a B.

*
Totul afectează totul. O simplă privire la un fluture în grădină sau doar o secundă în plus privind la stelele nopții ne schimbă viața pentru totdeauna. Dacă aceste lucruri au puterea de a face o diferență între cine suntem și cum va fi viața noastr, imaginați-vă ce poate face războiul unui copil. Pe durata războiului jocurile devin realitate. De-a v-ați asunselea îți  poate salva viața pentru că te ascunzi de inamic și bombardamente. Șahul se transformă în strategia părinților tăi de a împărți mâncarea pentru a ajunge toată luna. Nu mai sari jucând șotron, sari pentru a evita gropile făcute de bombardamente. Copilăria pe durata războiului, nu este doar o traumă, este puterea de a zâmbi în orice circumstanță și speranța că zile mai bune, cu pace, vor veni. Aceia care au trăit pe durata războiului sunt notificări vii că dacă uităm și nu învățăm despre o istorie atât de recentă, s-ar putea repeta – Daria Bococi, clasa a X-a E.

*
Există atât de multe filme despre războaie și despre regimuri politice înfiorătoare ce au răpit libertatea din viața oamenilor. Deși transmit anumite mesaje, par lucruri foarte îndepărtate, aflându-se la granița dintre realitate și închipuire. Dar apoi, apar oameni care deși au trecut prin atâtea orori, reușesc încă să zâmbească. Oameni ce au înțeles că una dintre misiunile lor este să-i oprească pe cei tineri din a repeta greșelile trecutului. Oameni în a căror voce se aude suferința și teroarea experiențelor, în a căror privire se citește hotărârea pe care au avut-o luptând cu nedreptatea și a căror chip dezvăluie satisfacția reușitei lor. Acest eveniment le-a oferit o voce tuturor celor ce au fost amuțiți de regimul politic și i-a ajutat să imprime în sufletele noastre mesajul „Aduceți pace. Nu-i lăsați să înceapă alte războaie. Nu-i lăsați să vă suprime libertatea. Aveți grijă de viitor. Aveți grijă ca istoria să nu se repete.” – Mihaela Ioana Trifoi, clasa a X-a B.

*
Pentru mine, participarea la această activitate a fost o experiență plăcută, având oportunitatea de a asculta și învăța din mărturiile unor oameni (din Bosnia și Herțegovina, Italia, România și Cehia) care au trecut prin perioade grele ale istoriei. A fost o experiență minunată de învățare care, sper să se mai repete. – Silviu Andrei Pontoș, clasa a X-a B

*
Am avut deosebita plăcere de a participa la acest eveniment, unde tinerii din ziua de azi au avut onoarea de a discuta cu tinerii de altădată, prezentându-ne perioada în care au trăit, dar și regimurile politice impuse de societate, precum și modul în care acestea au reușit să le schimbe copilăria și adolescența. Pentru mine, această experiență a fost unică întrucât, ascultând mărturiile celor prezenți am realizat cât de norocoasă sunt să trăiesc într-un prezent în care am o copilărie lipsită de griji, libertatea de a-mi alege propriul drum în viață, de a-mi exprima opiniile și dorințele public, fără să simt frica războiului, și teama că lumea din jurul meu s-ar destrăma din cauza exploziei unei bombe. Cred că este foarte important ca tinerii de azi să participe la astfel de activități, întrucât doar așa putem deveni oameni mai buni, învățând din greșelile trecutului. – Onișa Ariana Ionela, clasa a X-a B

*
Consider că discuțiile active din cadrul workshop-ului au relevat o față necunoscută  a trecutului istoric. Pe parcursul activităților, elevii au demonstrat abilitatea de comunicare în limba engleză, analiza și gândirea critică. În calitate de profesor, a fost o onoare să lucrez cu elevi pasionați de istorie. Sper ca și în viitor să colaborăm în cadrul unor proiecte în care istoria prinde viață. – prof. Claudia Dura

Noi, tinerii din ziua de azi, avem șansa să conștientizăm unde pot duce răutatea, prostia și inconștiența. Și avem, în același timp, obligația să ne asigurăm că astfel de orori, ca cele petrecute in timpul fascismului din Italia, comunismului din Cehia și România, și al războiului civil din Bosnia-Herțegovina, să nu se mai întâmple niciodată. Fie ca istoria să nu fie niciodată uitată, și nici repetată!

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

În data de 29 martie 2021, la ceas de seară, elevi și studenți din mai multe colțuri ale țării, la invitația lui Doru Căstăian, profesor de filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, au participat la o întâlnire virtuală cu actrița Katia Pascariu, ocazie perfectă pentru a sta la taclale artistice și filozofice, pentru a vorbi despre problemele existente în societate și chiar pentru a primi sfaturi de viață de la o actriță de renume mondial.

Katia Pascariu lucrează de 10 ani ca actriță în cadrul Teatrului Evreiesc de Stat și a fost protagonista celui mai recent film al regizorului Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, recent încununat cu premiul „Ursul de aur” în cadrul Festivalului de la Berlin, un mare motiv de mândrie pentru lumea filmului românesc. Pe lângă cariera de succes în lumea teatrului și a filmului, Katia Pascariu este și activist civic, fiind preocupată de probleme precum calitatea educației românești sau rolul femeii în societate.

Am invitat-o pe Katia Pascariu la o întâlnire cu elevii şi studenţii mei pentru că este o actriţă excelentă, un om cald, empatic şi un excelent comunicator şi pentru că este, cu mintea, mai aproape de vârsta lor decât de cea a colegilor de generaţie. Pentru că este interesată de educaţie şi pentru că s-a implicat atât de mult şi de semnificativ în schimbarea în bine a educaţiei româneşti prin proiectele de teatru educational, ale centrului Replika, dar şi în general. Şi, recunosc, nu în ultimul rând pentru că a jucat într-un film probabil nerecomandat minorilor, dar în care se vorbeşte cu mult curaj despre toate ipocriziile şi neputinţele societăţii româneşti dintre care nu puţine ajung să influenţeze în rău ceea ce se întâmplă în sălile de clasă. O întâlnire cu Katia Pascariu este o bucurie şi un câştig cert pentru orice tânăr şi mă bucur că am făcut-o posibilă pentru elevii mei, spune organizatorul intalnirii, prof. Doru Căstăian.

În decursul a 2 ore și jumătate, elevii și tinerii cu idei îndrăznețe și cu un imens apetit pentru dezbateri, au abordat împreună cu Katia Pascariu cele mai diverse subiecte, de la necesitatea școlii și a profesorilor de a fi mai aproape de elevi și rolul părinților în formarea caracterului copiilor, până la combaterea antisemitismului, rasismului, și a misoginismului. De asemenea, pasionații de teatru, printre care ne numărăm și câțiva tineri artiști CNDV-iști, am fost curioși să aflăm mai multe informații despre viața de actor și despre cum se realizează un film de talie internațională.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la întâlnirea cu Katia Pescariu. Chiar dacă nu doresc să urmez o carieră în domeniul teatrului, mi-a făcut plăcere să aflu mai multe despre acesta. Actrița ne-a vorbit atât despre greutățile întâmpinate pe parcursul carierei sale, cât și despre lucrurile frumoase, oferind actorilor aspiranți sfaturi pentru viitor și motivându-i să continue indiferent de obstacole, mărturisește Diana Dolca, elevă în clasa a X-a B la Colegiul Național „Dragoș-Vodă.

Iar în loc de încheiere, sper că publicul românesc, inclusiv cel sighetean, va deveni mai deschis față de lumea teatrului și a filmului, și că aceia care azi conștientizează problemele existente în societate sunt cei care mâine vor contribui la crearea unei societăți care să fie mai deschisă, mai sigură și mai modernă.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.cinemagia.ro

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com

În luna mai a acestui an, Catedra de Filologie Clasică (Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă) a Universității București alături de Societatea de Studii Clasice din România, a organizat o competiție interesantă și antrenantă pentru toți liceenii, Certamen Covidianum.

În cadrul acestei competiții (o compensare a faptului că, din cauza pandemiei, s-au anulat toate etapele naționale ale olimpiadelor) elevilor li s-a propus să scrie (într-o latină clasică) și să trimită versuri pentru cântecul Ameno al grupului ERA.

Cele mai bune 3 variante au fost răsplătite cu vouchere de 300, 200 respectiv 100 de lei pentru ca elevii să-și achiziționeze cărțile dorite.

De la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, a participat, obținând locul II la Certamen Covidianum, elevul Vasile Gabriel Vouciuc din clasa a IX-a E (acum clasa a X-a), care, în luna februarie a acestui an a obținut și locul I la etapa județeană a Olimpiadei de Limba Latină, calificându-se la națională (prof. coord. Brîndușa Oanța).

Când am aflat, în luna mai, de concursul Certamen Covidianum, am fost atras de ideea de a compune versuri, de a-mi valorifica cunoștințele de limbă latină și de a da o semnificație misterioasei piesei Ameno a grupului ERA, așadar m-am hotărât să răspund acestei provocări. Au urmat săptămâni în care, în viața mea cotidiană, dominată de școala online și de anxietatea provocată de pandemia de coronavirus, și-au făcut loc piesa Ameno și voința de a crea versuri precum marele poet roman, Ovidius.

Ideea care a stat la baza versurilor mele este una destul de actuală: nu avem nevoie să descoperim toate secretele lumii acesteia pentru a duce o viață bună, ci trebuie să ne lăsăm ghidați de iubire, de pace, de bunătate, de empatie și să fim noi înșine. De atât a fost nevoie, de o idee actuală, de un element pe care l-am considerat potrivit – soarele -, de cunoștințe de limbă latină și de puțină îndrumare de la dna prof. Brîndușa Oanță, pentru a compune Ameno, ameno, clamo, varianta mea de versuri pentru melodia Ameno, variantă care, după câteva luni de așteptare, a fost premiată de către juriul concursului „Certamen Covidianum”, spre marea mea onoare, cu premiul II. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Iată și versurile:

Ameno, ameno, clamo

Fulgeo
Veritatem quaero
Quaero
Quae magna secreta
In nostro mundo celant?
Fulgeo, fulgemus

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamo

Scio
Responsum scio
Scio
Pacem et amorem
Homines et splendorem
Scio, scimus

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamo

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamamus
(Vasile Gabriel Vouciuc)

Felicitări, Vasile Gabriel, Per aspera ad astra!
Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet are asigurată continuitatea spiritului latinist care a consolidat valoarea celei mai importante instituții de învățământ din orașul nostru, cu o istorie de peste un secol!

Salut, Sighet!

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org