Volumul conține 156 de pagini, fotografii document, facsimile și reproduceri de colaje. Va fi lansat la „GAUDEAMUS” – București, noiembrie 2017. Imaginea de pe coperta I: „Pîini”, pictură în ulei de Teodor Rusu
*
CUPRINS

Visînd la prundu’ Izei
Huta
„Micii oameni mari” ai Sighetului de acum o sută de ani
Maramureșul și maramureșenii în Primul Război Mondial
Arhivele istoriei
Povestea celor șapte pitici din Rozavlea
Lupii Chioarului sau moara fără noroc a istoriei
La sfîrșitul lecturii…
Marius Oprea – întoarcerea la sine a poetului
„Trilogia certocratică” sau cui îi mai e frică de Dorin Tudoran
Memento Brașov 15 noiembrie 1987. O mărturie fundamentală…
Un manifest „tipărit” la Brașov în decembrie 1989
Decembrie 1989. Manifestul Copilului Necunoscut
Timișoara – decembrie 1989. De cîte gloanțe e nevoie pentru un foc de avertisment?
Text și destin
Ce mult te-aș fi iubit, Herta!
„Un manual al suferinței depășite”
Gheorghe Grigurcu la 80 de ani: un pelerin al memoriei
Din jurnalul operatorului de serviciu al Observatorului Cyberspațial Gogea’s Blog
Din UMBRĂ…
Soldatul și Imperiul sau cum Švejk renunță la „supunere”
1988. „Numai e oo!”
Redescoperind „pîinile însîngerate” ale lui Teodor Rusu
Fragmente cu Doina Cornea
Ariadna
Alibiuri pentru bătrînețe
A murit poporul român?
Mineriada ascunsă
13-15 iunie 1990. Armata română la… cumpărături?
Declarația de la Zürich
Brașov 7-9 septembrie 1990. Prima Întrunire a Rezistenței Române
Scrisoarea lui Paul Goma adresată (ne)brașovenilor în 15 noiembrie 1990.
Un posibil dicționar… român-român
Regina Ana, a loialității absolute

CODICIL
Acest nou volum de ANAMTEME îl continuă și îl completează pe primul, apărut la aceeași editură, în anul 2015. L-am alcătuit încurajat (și, într-un fel, obligat) de reacțiile și mesajele primite de la numeroși cititori (de toate categoriile și de toate vîrstele, „profesioniști” sau doar „pasionați”), de onorarea lui cu premiul „Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România și, nu în ultimul rînd, de puterea de persuasiune a generosului, neobositului director al Editurii Eikon, domnul Valentin Ajder.

În momentul în care am început „asamblarea” cărții aveam deja în minte două texte far, în funcție de care urmau să fie aduse în acest „port al memoriei” toate celelalte. Acestea două sunt Visînd la prundu’ Izei și Regina Ana, a loialității absolute. Dacă primul mi s-a părut din prima clipă că, nu doar cronologic și subiectiv, își are locul în deschiderea cărții, cel de-al doilea, după mai multe restructurări de ansamblu și modificări ale cuprinsului, a rămas oarecum însingurat la final. Cu o formulă, deja demon(et)izată, „ultimul, dar nu în ultimul rînd”. Abia față în față cu acele cîteva rînduri, aparent stinghere, un gînd mai vechi, care pulsa în mine de mult, și-a găsit expresia în cuvintele pe care le rostisem și le scrisesem de atîtea ori în ultimii ani, dar în „combinații” incomplete, s-a limpezit și a vorbit astfel:

Memoria nu este, nu a fost și nu va fi niciodată o republică. Ea rămîne mereu supusa – mai mult sau mai puțin loială – a adevărului. Acesta, și numai acesta, rămîne mereu suveran. Chiar și atunci cînd, în diverse circumstanțe, este vremelnic detronat.

Așa cum scrie un cercetător de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, conf. univ. dr. István Király V., autor al Fenomenologiei existențiale a secretului, (lucrare apărută la Editura Paralela 45, în 2001 și prea puțin comentată, ca să nu spun citită), anamtemele mele își asumă, cu modestie, doar această datorie de a umple „un gol databil al defazării temporale între istorie și memorie”.
(Cluj-Napoca, octombrie 2017)
*

La precedenta mea prezență la „Gaudeamus” – București 2013 – împreună cu Bedros Horasangian, Ion Mureșan, Valentin Ajder și Liviu antonesei

*
De același autor:

Scene din viaţa lui Anselmus, roman, Ediţia I, Editura Litera, 1990;  Premiul „Corona” al revistei Calende şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, 1991. Ediţia a II-a,  cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8.

Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal şi alte texte. (cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu), Editura Polirom, 1996. Premiul „Cartea anului”, la Salonul naţional de carte, Cluj, 1997; nominalizare la premiile ASPRO.

Propoieziţii, versuri, Editura Solstiţiu&Decalog, 1998.

Exerciţii de tragere cu puşca de soc, publicistică, Editura Paralela 45, 1998.

(Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, Editura Charmides, 2000. Premiul special al Editurii Scrisul românesc, 2ooo.

OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, Ediţia I, cu o postfaţă de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002. Medalia comemorativă a Primăriei Cluj-Napoca; nominalizare la premiile Filialei Cluj a  Uniunii Scriitorilor.  Ediţia a II-a, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012.

Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, Editura Limes, 2002. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, 2003; nominalizare la premiile ASPRO.

Repere ale gîndirii româneşti, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefaţă de Acad. Alexandru Surdu), Editura Grinta, 2003. Nominalizare la premiile Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor.

Tratat despre înfrînt, meditaţii, Editura Charmides&Eikon, 2004. Premiul Centrului pentru Cultură al judeţului Bistriţa-Năsăud  la Concursul Naţional de proză „Liviu Rebreanu”, 2004.

Încă Propoieziţii, versuri (cu o postfaţă de Ion Mureşan), Editura Grinta, 2006. Premiul Festivalului internaţional de poezie Sighetu Marmaţiei, 2006. Nominalizare la premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, interviu (cu o postfaţă de Liviu Antonesei), Ediţia I, Editura Eikon, 2010. Diploma de excelenţă a Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia, Galaţi, 2011.  Ediţia a II-a, cu trei fotografii de Constantin Cojocaru, Editura Eikon, 2013.

 Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, Editura Charmides, 2012. Premiul revistei Mişcarea literară (Bistriţa), 2013; Premiul „I.D. Sârbu” al Filialei Cluj a U.S.R., 2013.

Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), cu o prefaţă de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013. Nominalizare la Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfaţă), Editura Charmides, 2014.

La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefaţă de Dorin Tudoran, postafaţă de Letiţia Ilea), Editura Charmides, 2014. Premiul Festivalului Naţional de Proză „Saloanele Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2014; Premiul „Radu Petrescu„, al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, 2015. Nominalizare la Premiile „Observator cultural”, 2015. Nominalizare la Premiile Filialei Cluj a USR.

ANAMTEME. Exerciţii de anamneză, (postfaţă de Andrei Zanca), Editura Eikon, 2015. Premiul “Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a USR (2016).

LUCA PIŢU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspaţial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefaţă de Bedros Horasangian, post-prefaţă de Şerban Foarţă, pre-postfaţă de Dorin Tudoran, postfaţă de Vasile Gogea), Editura Charmides, 2015.

Din gramaTEMAtica, poezii, Editura Școala Ardeleană, 2016. Premiul Național pentru Poezie eCreator, Baia Mare, 2017.

Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta, 2016.

*

A tradus din limba franceză lucrarea Maramureşul,  de Alexandru Filipaşcu,  Editura Echim, 2002.

A îngrijit (alături de Adrian Michiduţă) ediţiile critice:

Mircea Florian, Filosofia Renaşterii, Editura Grinta, 2003.

Ion Petrovici, Misiunea filosofului, Editura Grinta, 2004.

*

Prezent în peste patruzeci de antologii și volume colective.

*

(pentru mai mult, vezi pagina  Cărţile mele pe Gogea’s Blog)

*

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog 

7 minute primite în dar, din cei 101 ani de viață ai Domnului Șora

MOTTO:
„Realitatea este că atenția existențială (dacă și cînd e) își – ca să spun așa – secretează propria ei atenție operațională. Dar, în lipsa ei, de nu se știe unde (din umana libertate de opțiune desigur, zisă și liber arbitru) se iscă o atenție operațională capabilă să funcționeze și fără sprijinul celei existențiale.”
(Mihai Șora, în A FI, A FACE, A AVEA, Cartea Românească, 1985, pp. 170-171.)
*
Așa cum numai Poetul Ion Mureșan poate scrie „gramatica vieții”, în ultima seară a FICT 2017, de la Cluj, am ajuns în situația nevisată de a rosti „cîteva gînduri”, ca „uvertură” la proiecția unui fragment din filmul realizat de Doamna Luiza Șora, și dedicat acestui decan de vîrstă al tuturor filosofilor din lume la această oră, numit În căutarea muntelui vrăjit, o compilație, după cum a explicat Doamna Luiza Șora, între titlurile cărților lui Marcel Proust și Thomas Mann, „În căutarea timpului pierdut” și „Muntele vrăjit”, fără legătură directă cu conținutul lor literar.

În fața acestei situații, am citit – la sugestia Doamnei Luiza Șora și susținut de acest diRector al noii „Școli Ardelene” de carte și cărturari în formare care este poetul Vasile G. Dâncu – textul pe care i l-am dedicat Domnului Mihai Șora la împlinirea a 95 de ani (aveam la mine, pentru a i-l oferi, volumul meu ANAMTEME, în care apăruse). Dar, și pagina din revista Tribuna în care l-am publicat prima dată (pentru că era ilustrat cu o fotografie emblematică pentru spiritul filosofului.)

La capătul lecturii, de cîteva ori aproape rămas fără glas din cauza emoțiilor care mă copleșeau, în mijlocul aplauzelor, l-am observat pe Domnul Șora cum se ridică de pe canapeaua pe care ședea, mai repede ca cineva să-și dea seama și să-l sprijine, și se îndreaptă spre mine: o înclinație, o strîngere de mînă, o îmbrățișare…
*
Și-mi șoptește la ureche: „…mulțumesc pentru aceste șapte minute din cei 101 ani ai mei pe care mi-ați oferit ocazia să vi le dăruiesc…”
*
…eu îi mulțumesc Mai Știutorului Magistru pentru că, după vizionarea filmului, întrebîndu-l, cu „insolența” unui „ucenic” dacă ne poate spune care au fost „cea mai neagră zi și cea mai albă noapte din cei 101 ani ai vieții Sale”, am mai primit o „lecție”: „…o, multe nopți albe… nopți de lectură, nopți de iubire…  da, nopți albe de lectură… ” Și s-a oprit. Observînd că mai așteptam și răspunsul la cealaltă parte a întrebării, Doamna Șora a completat: „ Mihai Șora nu are memoria negrului… fiind un om luminos, are doar amitiri în culori și, desigur albul, care e sinteza lor…”

…Era aproape de miezul nopții… Dar era o mirabilă „noapte albă” la Cluj!
*
Textul, aici: Mihai Şora 95. O clipă solară într-un timp întunecat

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com

Cu vreo doi ani în urmă, am văzut pe un site de informații editat la Sighetu Marmației, o fotografie veche, „de la începutul secolului XX”, înfățișînd centrul orașului. Dar, fără nici o „legendă”. Pe fotografia sepia se putea citi „semnătura de firmă” a fotografului: M. – Sziget Főtér și „titlul” tematic al instantaneului: Kisnagyember. Mi-am spus că această fotografie spune mai mult decît evocă, trebuie să existe și o „istorie” mai lungă decît doar de „o zi”  de acum o sută de ani disimulată în ea. Recent, după mai multe „evenimente” ale căror doar ecouri au ajuns pînă la mine provocîndu-mi sentimente intens contradictorii, sau altele la care am participat, ca invitat „de onoare”, cu o emoție de care nu mă mai credeam capabil,  m-au ajutat să reconstitui, pe cît s-a putut veridic, „istoria” ascunsă sub imaginea îngălbenită de timp a acestei „képeslap” ( post kart, ilustrată ). Iat-o, în continuare:

„ Micii oameni mari ”, de la începutul secolului trecut, surprinşi în Centrul Sighetului de un fotograf la începutul secolului trecut, foarte probabil, judecînd după îmbrăcăminte și după umbrele lor, la primele ore ale dimineții, sunt copii de prăvălie, ucenici la atelierele meşteşugăreşti sau școlari în drum spre locurile lor de muncă sau de învățătură. În 1901, la Sighet tocmai se  construise un local nou pentru Școala superioară de fete (care în 1919 va devein Liceul Domnița Ileana). Liceul, actualmente Colegiul Național „Dragoș Vodă” se înființează în 1919, ca urmare a deciziei Consiliului  Dirigent al Transilvaniei prezidat de Iuliu Maniu. În Capitala Comitatului lucrau (la anul 1903) – conform Istoriei Maramureşului istoric în date, lucrare realizată de regretatul profesor, istoric, prozator şi poet Marian Nicolae Tomi (născut în 6 mai 1950, la Braşov şi trecut la cele veşnice, în 13 aprilie 2013, la Vişeu de Sus) –  111 cismari şi pantofari, 59 croitori, 26 tăbăcari şi 7 cojocari, 24 tîmplari şi 9 rotari, 30 tinichigii, 9 fierari ş.a. Conform aceluiași monografist citat mai sus, la 1898, „Revizoratul școlar de stat din Maramureș preciza că aici au funcționat 28 de școli primare de stat. La Sighet erau înscriși 759 elevi (48 români și 593 evrei).”

Dar, tot la începutul secolului trecut, se produceau cel puțin alte două evenimente culturale de mare semnificaţie pentru cultura poporului român: se inaugura (în 1913)   Palatul Cultural  – ASTRA din Sighet, realizat prin contribuţia în bani, materiale şi muncă a românilor din oraş dar şi din satele de pe Văile Izei, Marei şi Vişeului, şi se stingea din viaţă (la 14 octombrie 1914) marele cărturar Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, „colecţionarul” şi arhivarul Diplomelor nobiliare ale românilor maramureşeni din sec. XIV şi XV, lucrare apărută la Sighet în 1900 şi premiată, în anul următor de Academia Română din Bucureşti cu Marele Premiu „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Unii dintre copiii din vederea  îngălbenită de trecerea timpului, au ajuns „carne de tun” după ce au „primit carte de la Împărat” și au plecat în Marele Război, devenind mulți „trădători” și executați precum Emil, fratele marelui scriitor Liviu Rebreanu, ori, ajunși prizonieri ai Armatei Țariste și prin Italia, s-au constituit, după 1917, în legiunea română de voluntari și, „dezlegați” de jurămîntul depus față de Împărat, au jurat credință Regelui Ferdinand și au luptat pentru Reîntregirea României, sub flamurile drapelului Regatului României Mari, cei mai mulți în Rusia, traversînd Siberia cu celebrul tren blindat „Mărășești” și angajîndu-se în lupte sîngeroase cu Armata Roșie, care îl urmărea pe Amiralul Kolceac, șeful încurajat și apoi abandonat de occidentali al ultimei rezistențe împotriva instaurării statului bolșevic. Iată cum descrie istoricul Const. Kirițescu, în lucrarea sa fundamentală, Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, acest moment de glorie:

 „În primăvara anului 1920, legionarii români au isbutit să atingă Vladiwostok, ţărmul acelei veşnice Thalassa , mîntuirea tuturor pribegilor dornici de vatra de atâta timp părăsită. Ei puteau să fie mândri de ceeace săvârşiseră în lunga şi penibila lor retragere prin Rusia şi Siberia. Căci mulţumită disciplinei, vigoarei şi vitejiei arătate, au salvat existenţa şi demnitatea corpului lor, şi au înălţat în ochii streinilor reputaţia armatei şi a naţiunei româneşti.

 La 10 Maiu 1921, în faţa tuturor reprezentanţilor streini, a fost sărbătorită vitejia legionarilor români din Siberia, cărora li s’a încredinţat de şeful misiunei militare române drapelul legiunei, subt flamura căruia ei au depus din nou jurământul de credinţă regelui Ferdinand şi patriei lor întregite. Numeroase distincţiuni au fost acordardate legionarilor de reprezentanţii militari streini.”

(în Vol. III, Cap. 3.- O Anabassis românescă, pp. 128-129, în Ediția II-a Refăcută în întregime și mult adăugită, Editura Casa Școalelor, București, f.a.)

Între timp, cei care ajunseseră mai repede acasă, în Maramureșul și Țara lor reîntregite au avut de dat și ei bătăliile lor. Celebră rămâne „Bătălia de la Cămara” și eliberarea Sighetului de sub ocuparea vremelnică a trupelor ucrainiene conduse de  Lt. Vorobeț, cu scopul nedeclarat dar evident (așa cum s-a întîmplat mai apoi în Ungaria, unde între 21 martie și 6 august 1919 a fost instaurată Republica Ungară a Sovietelor, căreia i-a pus capăt Armata regală Română, care a ocupat Budapesta în 4 august același an) de a proclama „independența” Maramureșului și a-l alipi în întregime la Ucraina bolșevizată. Vor fi fost și aici, în primele rînduri, unii din copiii surprinși în centrul Sighetului de fotograful din 1903. (Trebuie să mulțumesc pentru documentarea acestei bătălii, care a avut mai multe lupte: la Vad, la Intrarea în Sighet și cea decisivă, de la Cămara, preotului profesor Marius Vișovan care mi-a pus la dispoziție o copie din SFATUL – organul oficios a C.(onsiliul)N.(ațional)R.(omân) din Maramurăș, Anul II, Sighet, 11(24) Ian. 1919.)

Cîțiva dintre aceiași „copii”, dar cu siguranță mulți fii și multe fiice de-ai lor, au trecut, în 1940, printr-o altă „anabassis” – refugiindu-se, care pe unde au putut, pentru a nu fi împușcați de nagy reményeket  (grănicerii) lui Horthy ca „trădători” din W.W.I.. Și, a venit din nou un moment de speranță și de revenire acasă. Anul 1944 i-a adunat din nou, după august, la rosturile lor milenare. N-a fost să fie!

Încă o dată, „copiii” de la începutul secolului acela blestemat, copiii lor și nepoții lor au fost siliți să se împotrivească, să-și apere libertatea și demnitatea, a lor și a țării. A trebuit să iasă la rezistență armată, în anul 1948, după trucarea alegerilor din 1946 și abdicarea dictată a Regelui Mihai, cu preoții în frunte, împotriva tentativei de „sovietizare” a Maramureșului, condusă de „celebrele”, dar, vai!, deja aproape uitate, „bande ale lui Odoviciuc”, impus de ocupanții-eliberatori (!) „prefect” de Maramureș. Datorită tăriei de caracter, patriotismului fierbinte și vechi, spiritului de sacrificiu, mîndriei de nobili români și liberi, chiar așa (cum nu tocmai complet și exact i-a numit acad. Ștefan Pascu) – „în opinci”! Și au salvat, încă o dată integritatea și libertatea Țării. Și, din nou, „copiii” și copiii și nepoții celor de la începutul secolului XX. De fapt, cea mai mare parte a lor, „coconi domnești”,  in illo tempore, urmași ai voievozilor descălecători de țară. Acum însă, profesori și elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Străduindu-se să adauge nobilității lor istorice, moștenite, noblețea învățăturii, aspirația spre orizonturile înalte ale culturii.  Din păcate, de această dată, nu onoruri, decorații, recunoașteri au primit!

Acești „copii” ai curajului s-au trezit orfani de țară, proclamați  „criminali”, „trădători”, „vinovați de crime împotriva umanității”, de „uneltire” și ”înaltă trădare” de un stat, pe care pînă la urmă istoria l-a condamnat definitiv și irevocabil ca fiind „ilegitim și criminal”. Refuzînd, însă, în continuare, sub presiunea unei interpretări abuzive a unei legislații care în numele „corectitudinii politice”, falsifică adevărul istoric, și cea mai modestă, simbolică recompesă morală: fixarea în memoria colectivă a noilor „copii” a jertfelor înaintașilor. Vor trebui,  toată viața  (cîtă mai au de trăit, mulți sunt deja nonagenari), ei și strămoșii lor să poarte în „trăistuțele” lor, care mai mult, care mai puțin, dar povara unui total de 1099 (una mie nouă zeci și nouă) de ani de închisoare!

Pînă cînd? QUOUSQUE TANDEM… ?

Are dreptate prietenul meu, primul prefect țărănist al Maramureșului, după Revoluția din decembrie 1989, să avertizeze, cu vorbele lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria.”

Și, pentru că în anul școlar 1958-1959 am fost elev „auditor” – adică neînscris oficial, pentru că aveam doar cinci ani dar știam deja citi și scrie din care pricină tot fugeam de la grădiniță, drept pentru care învățătoarea Pop (trecută de mult la cele veșnice – fie-i luminoasă amintirea!) m-a dus cu ea zilnic la școală, în clasa I a cursului primar de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca „material didactic” viu, pentru a-i „face de minune” pe cei mai delăsători la carte, am să-i numesc aici pe cei care mi-ar fi putut fi colegi mai mari: Ioan Virag, Nistor Man, Constantin Rad, Ioan Dunca, Vasile Dunca, Gheorghe Andreica, Ioan Ilban, Petru Codrea, Găvrilă Coman, Petru Ulici, Grigore Hotico, Ștefan Deac, Mihai Vlad, Iuliu Vlad, Ioan Motrea, Gheorghe Bulacu, în „frunte” cu dascălul lor Aurel Vișovan.(Conform Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napoca Star, 2008.)

Pentru că ținem minte și aceste cuvinte scrise de Václav Havel, din închisoare, soției sale Olga: omul „lipsit de orizontul trecutului (…) se scufundă în <<atemporalitate>>.”

Apelez la ele pentru că, din păcate pentru marele nostru poet,  Lucian Blaga și-a anulat singur (se poate spune, în apărarea lui, că doar metaforic dar istoria unui popor nu e o „metaforă”!) celebrul vers „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat!”, atunci cînd a pus în circulație, cu autoritatea lui de filosof de această dată, teza „boicotului istoriei” ca „strategie” de supraviețuire a poporului român. În acest „punct” mă simt mai aproape de Coșbuc! Fie și numai geografic: Valea Sălăuței e despărțită de Valea Izei doar de Dealul Ștefăniței.

În ce mă priveşte, am renunțat cam de multișor să mai fac apel la teorii mai mult sau mai puţin postmoderne, libertariene ori neomarxiene ale conflictului dintre globalism şi identitate. Nici o „hermeneutică a globalizării” nu mi-ar fi de prea mare folos pentru a „traduce” în „cuvinte potrivite” sentimentele trezite de aceste „evenimente” şi „povestirea” lor denaturată tocmai de urmașii celor vinovați de comiterea lor. Dincolo de orice interpretare care transferă sau concentrează, uneori vinovății imaginare, doar într-o parte sau alta responsabilitatea, rămîne exemplară şi inepuizabilă bogăţia unei aspiraţii legitime. Îmi amintesc, pur şi simplu, de o vorbă a lui Montaigne, care pe româneşte ar suna cam aşa: „ Cel mai mare lucru din lume e ştiinţa de a fi la tine (acasă).”

Mai suntem noi, românii, toţi împreună sau unul cîte unul, uneori, totdeauna sau niciodată la noi  (acasă) ? Un adevăr este sigur: nu există acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie.

Vasile GOGEA

(Cluj-Napoca, octombrie 2017)

Foto: pagini din ziarul „Sfatul” (1919) – exemplar deținut de profesor-preot, Marius Vișovan

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com

Ca scriitor, născut la Sighetu Marmației, pe malul Tisei care separă încă în două „țări” Maramureșul voievodal, istoric – vatră de românism neîntrerupt și neînfrînt -, crescut în spiritul respectului pentru „multiculturalitate” și „multilingvism”, oraș în care a existat și funcționează și azi un învățămînt de stat în mai multe limbi materne, inclusiv ucraineană, pînă la nivel de liceu, în care scriitorii români și cei de limbă ucraineană, maghiară, idiș, germană, cehă, poloneză au slujit în armonie doar limba poeziei iar pictorii și muzicienii au folosit culorile și sunetele ca limbaje universal comune,

ACUZ UCRAINA pentru adoptarea noii „legi a naționalităților” de Parlamentul acestei țări vecine, pe teritoriul căreia trăiește de peste o mie de ani, o bogată spiritual populație românească, ca pe o gravă încălcare nu numai a CONVENȚIEI-CADRU pentru protecția minorităților naționale, adoptată de O.N.U. sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a literei și spiritului Tratatulului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina (semnat la Constanța la 2 iunie 1997), dar – lăsînd în seama politicienilor și analiștilor geostrategici evaluarea consecințelor nefaste ale unui asemenea act – și ca pe o limitare a drepturilor scriitorilor români de a fi citiți de toți conaționalii lor, în fond o mascată formă de cenzură etnică ridicată la nivel de politică de stat.

Indiferent de care vor fi reacțiile și acțiunilor Președintelui, Guvernului și Parlamentului României, în calitatea mea de scriitor român citit pe ambele maluri ale Tisei,

PROTESTEZ, deocamdată individual, împotriva acestei tentative de deznaționalizare, nu numai a etnicilor români, dar și a celorlalte minorități etnice din Ucraina și sper ca Președintele Poroșenko să înțeleagă că nepromulgînd această lege nu „oferă avantaje” cetățenilor săi care nu sunt etnici ucraineni, ci mărește șansele întregii sale națiuni, în aspirațiile ei legitime de libertate, suveranitate și prosperitate. Pentru că, așa cum istoria a demonstrat din păcate de prea multe ori, suveranitatea doar a unei majorități bazată pe discriminarea altor minorități, pînă la urmă subjugă întreaga națiune!

Cluj-Napoca, ROMÂNIA
25 septembrie 2017

Vasile GOGEA
membru al Uniunii Scriitorilor din România

Articol preluat de pe Gogea’s Blog

Sursa foto: https://romaniabreakingnews.ro/salvati-scolile-romanesti-din-ucraina-solidari-cu-cei-500-000-de-conationali-in-fata-ambasadei-ucrainei/.