Joi, 27 aprilie 2023, când am comemorat 70 de ani de trecerea la cele veșnice a istoricului român Gheorghe I. Brătianu, la vârsta de 55 de ani, în pușcăria de tristă amintire de la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, a organizat pentru elevii pasionați de istorie din Centrului Județean de Excelență Maramureș, O altfel de oră de istorie, care a cuprins o vizită ghidată a expoziției permanente „Gheorghe I. Brătianu – un istoric în istorie”, evocarea personalității marelui istoric și o lansare de carte, în prezența autorului, profesorul Vasile Mîrza, „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătianu”.

Asupra acesteia vreau să mă opresc. Volumul, apărut recent la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, reprezintă varianta de popularizare a tezei de doctorat, este prefațat de istoricul Marius Oprea în „O nouă cheie de lectură – nu numai a unei cărți, dar și a istoriei”, este structurat într-un studiu introductiv și șapte capitole; coperta lucrării (foto) este semnată de către Cristian Moldovan, iar la final, cu bibliografia aferentă, este însoțită de câteva scurte considerații rezumative. Totodată, el își propune să studieze din perspectiva filosofiei, ce anume înseamnă sinteza dedicată de Gheorghe I. Brătianu, și să răspundă la întrebările: care este legătura istoricului cu filosofia (în speță cu filosofia istoriei și, în particular, cu filosofia politică), are Gheorghe I. Brătianu vreo relevanță pentru filosofia contemporană a istoriei și, dacă da, în ce constă aceasta. Răspunsurile la toate aceste întrebări o să le găsiți în cele 234 de pagini ale cărții, scrisă într-un stil captivant (de menționat că romanul Ploaie de noiembrie a profesorului Vasile Mîrza a obținut Premiul Special al juriului la Saloanele Rebreanu, Bistrița, ediția 2021), cu o lejeritate debordantă, cursivă, firească.

Construcția discursului debutează cu formația istorică, personalitatea și opera lui Gheorghe I. Brătianu (care ne-a lăsat o bibliografie selectivă de 38 de cărți și broșuri și 99 de articole), trecând prin în centrul reconstrucției istorice brătiene stă „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătanu”profesiunea de credință (Pompiliu Teodor), Gheorghe I. Brătianu este într-adevăr un filosof al istoriei (Pamfil Nichițelea), stăpânirea suverană a surselor și a literaturii de specialitate (Stelian Brezeanu), sau metodele noii paradigme a cercetării istorice românești (Alexandru-Florin Platon), până la primul structuralist român de anvergură (Maria Crăciun). Cele mai multe capitole sunt dedicate, cum altfel, problematicii Mării Negre: cea filosofică, în care ne sunt evidențiate istoriografia problemei (1898 – Nicolae Iorga, 1935 – C. Marinescu, 1941 – Mihail Berza), preocupările istoriografice privind Marea Neagră și comparația două mări, doi istorici: Marea Neagră a lui Gh. I. Brătianu și Mediterana lui F. Braudel, respectiv problematica Mării Negre în sinteza propriu-zisă, care a văzut lumina tiparului abia după 20 de ani, la München (1969), la Editura Meridiane (1988) și Polirom Iași (1999).

Partea a doua a lucrării este dedicată formării poporului român în legătură cu Marea Neagră și cursul inferior al Dunării (ipoteze de lucru și modalități de argumentare), studiului trecutului ca bază de prognoză pentru viitor (confirmarea viziunii vine azi, din interesul manifestat de către Turcia, Rusia, Ucraina și N.A.T.O.), problemele „sintezei” în filosofia istoriei („a turna realitatea istoriei în formule rigide prestabilite, înseamnă să alegem din vastul material pe care istoria ni-l pune la dispoziție numai ceea ce convine tezei pe care o susținem noi”), moștenirea istoriografico-politică a monografiei lui Gh. I. Brătianu („noi nu putem fi desfăcuți de întregul complex geografic care ne mărginește și hotărește în același timp destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc: Muntele și Marea”), impactul științific al monografiei (caracteristicile geopolitice și geostrategice ale spațiului pontic sunt confirmate de războiul din Ucraina) și impactul viziunii privind filosofia istoriei și filosofia politică (Gheorghe I. Brătianu a fost un om al timpului său, ale cărui cercetări se află la nivelul european al științei isorice – Lucian Boia).

Vă recomand din toată inima să descoperiți în „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătianu” tot ceea ce are mai bun Vasile Mîrza: stilul literar armonios, orizontul filosofic incontestabil, dar mai ales cunoștințele temeinice de istorie, pentru că, nu-i așa, Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit.

Prof. Vasile Mîrza a oferit elevilor, gratuit, 30 de exemplare din volumul său.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Capitolul IV – Reflecţii

Seara m-am retras în birou, invocând pretextul că am de lucru într-un dosar urgent, simţeam că somnul mă evită, devenise un inamic, de fapt aveam o minte prea activată, prea efervescentă, sediul minţii mele era invadat de imaginile întâlnirii de azi, nu mă puteam elibera de privirea ei de jad, de chipul ei mirobolant, de zâmbetul ei balsamic. Eram convins că întâlnirea noastră fusese pregătită de destin, că fusese programată încă înainte de a fi noi pe lume, că mitul întregirii celor două sfere, relatat de Platon în Banchetul, are sămânţa de adevăr şi de legitimitate, iar această credinţă mă bucura nespus de mult, mă aşezase în matca mea primordială, în leagănul existenţial în care reuşeam în sfârşit să-mi identific o personalitate completă, senină, integrantă.
Stăteam întins pe fotoliu, într-o poziţie letargică, răsfirând gânduri pe albul tavanului şi scotocind imaginar în înţelepciunea profeţilor, istoricilor, filosofilor crâmpeie de lumină care doreau să-mi alunge întunericul din căutările şi explorările mele metafizice.
Omul prin natura sa nu poate trăi singur, e o fiinţă duală, din fragedă pruncie tinde spre socializare, spre integrare în şi cu altul, îşi cauta dublura, alteritatea, eul. E damnat să-şi caute persoana cu care să rezoneze pe aceeaşi lungime de undă pentru a nu se simţi singur; a te simţi singur nu înseamnă a împărtăşi o solitudine absolută, lipsită de relaţii interumane, de spirit gregar, a te simţi singur este o paradigmă în care, deşi trăieşti într-o colectivitate, fiinţa ta nu se poate proiecta în altul sau alţii, nu găseşte solul fertil, chemarea, compatibilitatea să o facă, este blocată într-o entitate incompletă, amputată, nefuncţională întru totul. În aceste condiţii omul doar rătăceşte, nefiind el însuşi, integral, sperând în regăsirea, completarea şi fuzionarea cu alter-ego-ul hărăzit prin destin, prin fatalităţi cosmice, partea lipsă din tine, colectorul ecourilor sufletului tău.
Cuplul social nu înseamnă neapărat entitatea bicefală ideală, optimă, este mai degrabă un parteneriat, o relaţie umană, menită să reprezinte desueta sintagmă „celula societăţii”, dar omul, în splendoarea sa, în scânteia descinsă din fiinţa universală, nu e un mecanism care doar trebuie să asigure funcţionarea societăţii, o funcţionare mecanicistă, convenţională, ci e un spirit, o energie, o conştiinţă care tinde să vibreze pe o frecvenţă la care doar o altă individulitate, complementară, are acces. Disonanţa frecvenţei denotă lipsa compatibilităţii între unii oameni şi de aici absenţa unei armonii dătătoare de fericire. Dar câţi oameni înţeleg fericirea întocmai? Câţi oameni substituie sensul fericirii prin acumulări materiale sau poziţii sociale, fără să realizeze imensul gol din sufletul lor! Se întâmplă însă, în cazul unor fiinţe dotate cu luciditate, să se identifice lipsa de armonie, disonanţa frecvenţei, absenţa afinităţilor, congestia rezonanţei, proces care duce la conturarea sentimentului tragic al existenţei, la perceperea vidului existenţial, la conştientizarea chinuitoarelor şi angoasantelor nelinişti metafizice.
Teoretic, salvarea noastră ca fiinţă pare simplă, precum remediul pentru combaterea şi eradicarea neliniştilor şi angoaselor existenţiale, trebuie doar să îţi descoperi partea lipsă, adică pe celălalt, „jumătatea de sferă”, alter-ego-ul cu care reuşeşti să rezonezi şi să te completezi. Dar de aici începe nodul gordian, obscuritatea demersului, nesiguranţa căutării, această întâlnire, definitorie, providenţială, nu se află pe tarabe, nici în marile lanţuri comerciale şi nici pe platformele online, e, mai bine zis, poate fi, pur şi simplu, rezultatul unui hazard, încăpăţânat, viclean, codificat, care vine când nu te aştepţi şi poate pleca în cel mai subtil şi neprevăzut mod. Atunci luciditatea trebuie să dea mâna cu potenţialitatea revelaţiei şi să „oprească”, să „achiziţioneze” pentru totdeauna, indiferent de sacrificii, oferta destinului. Să te laşi dus de mâna acestuia, de seducţia lui, căzând în plasa oportunităţii momentului.
Iar această întâlnire, descoperire, înseamnă germenele unei iubiri care te salvează ca fiinţă şi care îţi pavează calea spre cel mai pretenţios deziderat uman: fericirea.
Cu siguranţă, gândeam, Simona a apărut pentru a mă salva ca fiinţă legitima şi din ghearele vieţii inspide şi a neuroasteniei. Eram conştient că mă îndrăgostisem de Simona, mă îndrăgostisem brusc şi definitiv (era să spun şi executoriu…), nu era nici un dubiu că femeia aceasta nu a aterizat întâmplător ca un meteorit, fusese scoasă de după paravanul vieţii pentru a lăsa să mă pătrundă lumina, soarele, de ce nu – fericirea. O, de când o aşteptam! Câte scenarii îmi desenasem eu în tot timpul maturităţii mele, aşteptând să cunosc personajul împreună cu care să cucerim absolutul în iubire! Ce însemna, de fapt, acest absolut? Absolutul, în accepţiunea educaţiei şi experienţelor mele, însemna o reprezentare a perfecţiunii, a desăvârşirii, ceva ce îşi este sieşi îndeajuns. Mi se părea că năzuinţa către aceasta perfecţiune, desăvârşire, nu e doar o formulă ideatică seducătoare, ci reflectă inerent nevoia omului spre ceva superior, total, esenţial, spre o sferă care, prin analogie cu Absolutul divin, depăşeşte imanenţa, e un atribut al naturii profunde umane, al spiritului ei. Absolutul în iubire presupune jertfirea tuturor nimicurilor vieţii, recurgerea la sacrificii, despărţirea de materialitate şi trăirea într-o spiritualitate pură, aşa încât să poţi urca în sferele înalte, tangenţiale transcendenţei. Nu ştiu de ce, poate alimentându-mă cu diverse lecturi ezoterice, concluzionam că, prin impregnarea în absolutul iubirii, puteam trăi, simţi dimensiuni mistice, o stare în care eul putea atinge înalte vibraţii, extazice chiar. Adulmecam că, pe calea iubirii, a iubirii absolute, puteam fugi de lumea aceasta pământescă, plină de orori şi de absurd. Iubirea totală constituia evadarea, marea evadare, din temniţa banalităţii, a plictiselii şi a nonsensului. Iubirea absolută mă făcea să uit de toate, de mine, ca exemplar condamnat la o condiţie umană limitată şi pasageră, şi de lume, ca sursă de netrebnice necesităţi, obligaţii, restricţii, interdicţii şi privaţiuni. Aşa e, prin iubire reuşeam să uit de conştiinţa precarităţii noastre ca fiinţă şi de moara timpului care te macină înspre moarte. E un lucru mare, extrem de valoros, să găseşti pe cineva, cu care, rezonând pe aceeaşi frecvenţă, potrivindu-te şi integrându-te într-o individualitate duală completă, să poţi scăpa de teroarea ideii că viaţa e, pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Printr-un astfel de tip de iubire, totală, absolută, intuiam că pot sparge barierele condiţiei umane şi configura noi parametri existenţiali; mai mult ca atât puteam găsi fericirea, o fericire – ca ipostază temporară – vremelnică, dar ca trăire – eternă.
Continuând să mă leagăn în fotoliu, meditam că întâlnirea cu Simona îmi transcria pe scala sufletului şi a raţiunii toate aceste sentimente şi idei.
Curând, ochii mi se aruncară spre bibliotecă, îmi sărise în vizorul lor, interesant, o carte despre Apostolul Pavel, am luat-o în mână şi am deschis-o; la o anumită pagină, ochii mi se oprise pe o subliniere brutală de creion:
„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea credinţa toată încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” – spunea providenţial Sfântul în Epistola întâia către Corinteni.
Zâmbisem când citisem acest paragraf, apoi îmi amintii o parafrazare a principiului descartian – „Ama, ergo sum”, pe care imediat o completasem cu îndemnul Sfântului Augustin „iubeşte şi fă ce vrei!”. Deci nu puteam face altceva, decât să iubesc…
Ce-aş fi eu fără iubirea Simonei şi fără iubirea mea pentru Simona?! De ce această femeie a apărut doar acum? De ce destinul rezervă surprize într-un complex de circumstanţe alambicat? Nu e o provocare? Nu era prea banal ca Simona să fi apărut când eram flăcău, când libertatea mea nu cunoştea constrângeri? Fericirea stă ascunsă şi nu se oferă în mod simplist şi nici premeditat. Urmează-ţi inima, mai spune un dicton!

(fragment din romanul „Ploaie de noiembrie”, Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2020)

Vasile Mîrza

Vasile Mîrza s-a născut în comuna Rozavlea, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, licențiat în drept, Facultatea de Drept – Universitatea Bogdan Vodă, Cluj Napoca și doctor în filosofie, Școala Doctorală de Filosofie din cadrul Universității Babeș – Bolyai din Cluj Napoca.
A colaborat de-a lungul timpului la diverse periodice și publicații cum ar fi Opinia, Jurnalul de Vineri, Estrada, Școala Maramureșeană și Tribuna. A coordonat o serie de proiecte în colaborare cu Academia Română și Ministerul Culturii și al Cultelor.
A publicat volumele de autor: Vremurile după eclesiast, 2004, Ed. Proema, Baia Mare; Regina nopții, 2010, Ed. Eurotip, Baia Mare; Regina nopții (ediția a II – a), 2014, Ed. Grinta, Cluj – Naoca; Femeia ca fake news și alte zădărnicii filosofice, 2019, Ed. Grinta, Cluj – Napoca; Ploaie de noiembrie, 2020, Ed. Grinta, Cluj – Napoca.

NR: Volumul „Ploaie de noiembrie”, apărut recent la Editura Grinta din Cluj Napoca va fi lansat și la Sighet în luna septembrie a.c.