E timpul să spunem „adio” Palatului Culturii din Sighet ​(Teofil Ivanciuc)

După ce oraşul a cedat Palatul Culturii fără nicio împotrivire, după ce s-au plătit Episcopiei miliarde chirie vreme de ani de zile, acum Centrul Cultural municipal a fost scos de acolo de pe o zi pe alta, ca dintr-o familie destrămată, urmând să fie reprimit la loc după terminarea restaurărilor, pentru că oricum este imposibil să fie găsiţi alţi fraieri dispuşi să plătească chiria. De fapt, a cam venit timpul ca oraşul să renunţe definitiv la păgubosul contract cu Episcopia şi implicit la Palatul care oricum nu mai este de mult al său.

Istoria

Palatul Culturii a fost construit în 1913 de Societatea Culturală din Maramureşul austro-ungar, cu contribuţia multor cetăţeni din Sighet, pentru a servi „veşnic drept lăcaş pentru cultura tuturor maramureşenilor”. Acolo au funcţionat iniţial o bibliotecă, un cazino, săli de expoziţii, un restaurant, camere de oaspeţi şi Muzeul comitatului. După primul război mondial (când a devenit spital militar şi a fost devalizat), palatul a intrat în posesia românilor, în clădire funcţionând, printre altele, muzeul judeţului, un cinematograf, o tipografie etc.

În 1938, guvernul român, condus de Armand Călinescu, a decis să doneze „pe veci” imobilul nou-înfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, care l-a folosit doar doi ani, pentru că în 1940, după Dictatul de la Viena, Episcopia a fost evacuată, clădirea ajungând la statul horthist.

După distrugerile din perioada războiului şi de după acesta (când a ajuns din nou spital militar, dar şi spaţiu de locuit pentru funcţionari), Palatul, abandonat de Episcopie (care s-a reînfiinţat abia după 1990 la Baia Mare) a fost confiscat de comunişti şi apoi reparat integral, devenind, cu începere din 1952, sediul unor noi instituţii publice de cultură.

Cedarea

Pe 20 mai 2009, ANRP (Autoritatea Naţională pentru Retrocedarea Proprietăţilor) a dat Palatul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, apreciind că “imobilul a fost preluat abuziv de statul român prin Decretul-Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, cu titlul de drept revocarea donaţiei”. Numai că, la data „revocării donaţiei”, Episcopia renunţase de mult la respectiva danie, după război nemaifiind instalat nici un episcop la Sighet!

Primăria şi Consiliul local de la acel moment (conduse de primarul Eugenia Godja şi viceprimarul Ovidiu Nemeş, ale căror partide: PSD şi PNL dominau Consiliul) au refuzat să conteste în vreun fel decizia ANRP, ceea ce ar fi putut duce fie la schimbarea deciziei de retrocedare, fie la găsirea unei alte soluţii.

Trebuie spus că Primăria avea atunci un proiect de reabilitare a clădirii, în valoare de 3 milioane euro, pentru care se plătise un studiu de 30 mii euro şi din care s-a ales astfel praful…

La acel moment, reprezentanţii Episcopiei declarau într-un ziar local: „Nu scoatem afară pe nimeni! Noi dorim să folosim o parte din Palat, în care să aşezăm Protopopiatul şi să reactivăm capela pictată, care a fost a Episcopiei, pe care o vom restaura şi transforma într-o sală de şedinte. Unde e biblioteca, noi vrem să avem un parteneriat cu Primăria, să ne înţelegem, că doar suntem instituţii româneşti”.

În realitate, deşi au trecut aproape 10 ani de atunci, Episcopia n-a întins nici un deget pentru restaurarea fostei capele, în schimb a lăsat acoperişul Palatului nereparat o vreme, iar precipitaţiile au străpuns plafoanele ultimului etaj, distrugând fresca unică semnată de Liviu Bordeaux…

Pierdut şi în instanţă

La auzul veştii retrocedării, sighetenii s-au abţinut să protesteze public, cu excepţia depunerii unei petiţii online, care a fost semnată de doar 380 de persoane.

Din cauza faptului că Primăria şi CL au refuzat să se situeze de partea intereselor oraşului, aceştia fiind, din motive electorale, mai degrabă pro-Episcopie, decizia ANRP a fost atacată în instanţă doar de un grup ad-hoc de cetăţeni: Ştefan Bereş, Vasile Mic, Viorel Miculescu, Ion Mariş, Tiberiu Vălean, Vasile Oceanu şi Hari Marcus. Sentinţa finală a fost comunicată de Înalta Curte în 2012 petenţilor care au rezistat până la capăt (primii patru din listă), respingându-se ca “nefondată” acţiunea formulată de ei contra Comisiei Speciale de Retrocedare. Şi aşa a rămas Episcopia proprietară pe Palat…

La momentul retrocedării, în clădire funcţionau Casa de Cultură, Şcoala Populară de Artă, Biblioteca Municipală, Centrul la distanţă al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi o cafenea, ultimele două părăsind locul nu mult timp după predarea cheilor.

Deşi iniţial se stabilise verbal că instituţiile de cultură vor putea rămâne gratuit în Palat vreme de cinci ani, în contractul scris şi semnat s-a precizat că Episcopia va primi de la municipalitate o chirie bunişoară (aproape 800 mil. lei vechi pe an).

Apoi, în 2013, cele trei instituţii de cultură municipale au fost comasate sub denumirea de Centrul Cultural.
Şi aşa s-a ajuns în ziua de azi…

Evacuarea

Chiar înainte de Paştile anului 2017, Episcopia a anunţat că a câştigat un proiect de finanţare a reabilitării Palatului Culturii în valoare de 5 milioane euro (în clădire se vor înfiinţa şi un muzeu bisericesc şi spaţii de cazare VIP pentru anumite înalte feţe) „în parteneriat cu Primăria Sighet” (ce fel de parteneriat şi cu aprobarea cui, pentru că acesta nu a fost aprobat de Consiliul Local?!) şi că instituţiile care compun Centrul Cultural au termen de două săptămâni să părăsească locul! Aşa, dintr-odată, deoarece contractul iniţial cu primăria expirase, iar cel prelungit ad-hoc permitea acest gen de abordare!

Responsabilii pentru situaţia la care s-a ajuns azi sunt cei care au condus Sighetul după 2009, anul retrocedării Palatului: primarii Eugenia Godja (vreme de trei ani), Ovidiu Nemeş (patru ani) şi Horia Scubli (din iunie 2016 încoace), împreună cu consilierii locali din legislaturile respective, care nu au acţionat în vreun fel, deşi au avut timp şi mijloace suficiente, în vederea mutării celor trei instituţii culturale în alte locaţii. În oraş există clădiri disponibile care, reabilitate corespunzător, ar putea servi în acest scop: sala „Viorel Costin” (fostă „Studio”), fosta Policlinică Veche, fosta Policlinică Stomatologică din Piaţa Libertăţii, fosta Şcoală nr. 4 cu curtea aferentă unde se poate construi orice, Şcoala cu 16 săli de clasă aflată veşnic în şantier etc.

Tot ce au găsit însă edilii de cuviinţă a fost înfiinţarea Centrului Cultural condus de un manager interimar, sub pretextul reducerii cheltuielilor (care însă nu s-au diminuat!), în rest nefăcându-se nimic pentru a se scăpa de statutul de chiriaş al Episcopiei..

În condiţiile evacuării iminente anunţate, zilele trecute Primăria a decis mutarea instituţiilor în mai multe locaţii (vă aduceţi aminte de împrăştierea CSS Sighet prin tot oraşul?): Casa de Cultură va ocupa spatele sălii „Viorel Costin”, iar Școala de Artă se va împărţi între fosta discotecă din complexul „Zimbru” (ştiaţi că acel spaţiu este al municipalităţii?) şi mai multe săli de clasă de la Liceul ”Taras Sevcenko”, Liceul Forestier şi Școala ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.

Iar Biblioteca Municipală ”Laurențiu Ulici”, care deţine 120 de mii de volume, fără a socoti serialele periodice, urmează să-şi mute definitiv zecile de tone de cărţi (inclusiv valorosul Fond de carte veche, sigilat acum de către DNA) în fosta Şcoală generală nr. 4.

După lucrările de reabilitare ale Palatului, care vor dura nişte ani, s-a anunţat că Școala de Artă și Casa de Cultură se vor muta înapoi în clădire (tot fără aprobarea Consiliului Local?), pentru că este imposibil de găsit alţi fraieri dispuşi să plătească chiria către Episcopie, iar proiectul de 5 mil. euro presupune că în Palat îşi desfăşoară activitatea şi instituţii publice…

Ce s-ar fi putut face ca să nu se ajungă aici?

– merita încercat un schimb de proprietăţi între municipalitate şi Episcopie, care ar fi putut, poate, fi interesată în schimbul Palatului de fosta Policlinică Veche, de pădurea din Ţiganu sau de alte „averi”.
-dacă Consiliul Local ar fi atacat în 2009 în instanţă decizia ANRP, poate procesul s-ar fi putut prelungi până la apariţia legii 165/2013, prin care statul ar fi despăgubit financiar Episcopia, Palatul – bun de utilitate publică, rămânând astfel al comunităţii…
-frumos, normal şi creştineşte ar fi fost ca Episcopia să fi dat înapoi sighetenilor bunul în litigiu, pentru că se poate vedea de pe Lună că nu are ce face cu ditamai Palatul, deoarece episcopul rezidează la Baia Mare şi la Rohia, iar Protopopiatul Sighet are nevoie de 2-3 încăperi, nu de peste 30! Ştiaţi că PS Iustin este, începând din 2005, cetăţean de onoare al Sighetului, datorită unor merite despre care nu ştim nimic?!

Ce se intenţionează acum să se facă?

-după ce au plătit vreme de nouă ani câte 7-800 milioane chirie, acum sighetenii vor cheltui alte miliarde pentru relocarea temporară a instituţiilor evacuate pe durata lucrărilor, ca apoi să reintre înapoi în chirie la Episcopie! Nu vi se pare scandalos?!

Ce s-ar putea, de fapt, face pentru binele oraşului?

Deoarece, până şi chiriaşii particulari primesc un preaviz de 60 de zile (nu doar două săptămâni), ca termen de părăsire a imobilului închiriat:
1. Ar trebui să se renunţe definitiv la parteneriatul cu Episcopia, urmând ca toate eforturile să fie îndreptate spre rezolvarea definitivă a problemei noilor locaţii pentru Bibliotecă – necesară elevilor şi nu numai lor, respectiv pentru Şcoala de Artă – care oferă o serie de cursuri pentru elevi şi adulţi.
2. Dacă tot s-a ajuns în acest impas, Şcoala de Artă ar trebui unită (propunere datând nu de ieri, de azi) cu Casa de Cultură, care oricum nu-şi mai justifică de mulţi ani existenţa, neavând un obiect clar de activitate: cursurile predate de aceasta le dublează pe cele ale Şcolii de Artă, iar majoritatea spectacolelor oraşului sunt organizate de Rotary şi de alte ONG-uri şi firme, ori de către actorii voluntari conduşi de Dorel Todea, de la angajaţii Casei aşteptându-se, practic, doar să organizeze, în felul lor propriu, Festivalurile de Poezie şi de Datini de Iarnă – ambele cu o notorietate şi reprezentativitate în scădere. Ansamblul „Mara” este patronat de aceeaşi Casă de Cultură, deşi instrumentiştii şi dansatorii care îl compun sunt de la Şcoala de Artă…
Producerea şi montarea celor două festivaluri amintite, precum şi conducerea Ansamblului „Mara”, ar putea fi asigurate bine şi cu costuri mai mici de către Şcoala de Artă.
3. Poziţia de manager al Centrului Cultural, care nu are nici o justificare practică, trebuie desfiinţată, banii economisiţi urmând a fi folosiţi în achiziţia de instrumente muzicale, materiale pentru pictură, decoruri şi costume de dans şi teatru pentru Şcoala de Artă etc.

Nu ne-am dori cu toţii o Şcoală de Artă care să aibă secţie de teatru, fanfară, cursuri de dans modern şi popular, calculatoare, muzică şi arte plastice performante, precum şi un Ansamblu „Mara” renumit în toată lumea ca odinioară, toate amplasate în nişte spaţii adecvate (o Sală „Studio” restaurată etc.) şi conduse de nişte persoane implicate şi deschise la nou?

Un Festival de Datini de Iarnă care să fie celebru în lumea întreagă, precum Carnavalul de la Veneţia, care să atragă mii şi zeci de mii de turişti şi care să aducă venituri de zeci sau sute de mii de euro?

O bibliotecă ca la Baia Mare – unde zilnic intră sute de oameni în sala de lectură, la calculatoare ori la cursurile de japoneză, origami sau orice altceva vă puteţi imagina, instituţie plină cu cele mai noi cărţi, jocuri şi DVD-uri apărute pe piaţă?

E mai bine ca totul să rămână încremenit cu oamenii şi în spiritul anilor 1980-1990, între zidurile fostului Palat al Culturii, ajuns Palat Episcopal fără episcop rezident?

Noi, cetăţenii putem să ne spunem public părerea şi să cerem autorităţilor locale să facă ceea ce este bine pentru oraş!

P.S. Dragi aleşi locali: dacă aţi privi cu atenţie ce s-a întâmplat din 2014 încoace, aţi observa că reprezentanţii bisericii, trăgând fiecare în direcţia sa, şi-au pierdut, cel puţin la Sighet, puterea de a decide câştigătorii alegerilor electorale. Aşadar, nu mai aveţi de ce vă teme…

Teofil Ivanciuc, aprilie 2017




Prin undele radio spre lumea larg deschisă (Liviu Șiman)

În plină eră a modernismului, când comunicațiile cunosc o dezvoltare profundă, când printr-un simplu click se poat realiza legături în orice loc de pe glob, există oameni care preferă să comunice cu semeni de-ai lor prin intermediul undelor radio. Radioamatorii, căci despre ei este vorba, petrec ore în șir în fața stațiilor radio, pe care adesea și le construiesc singuri, în așteptarea realizării unei legături cu colegi aflați în locuri îndepărtate.

Și la Sighet radioamatorii din cadrul Asociației CQ-IZA, YO 5 K L J, pasionați de acest sport tehnico-aplicativ, desfășoară ample activități. Pentru a afla mai multe despre radiomatorii sigheteni am petrecut câteva ore împreună.

Îmbarcați la bordul unui autoturism ne îndreptăm spre sediul acestora situat într-un loc mirific , la poalele Solovanului. Ajunși la destinație, printre pomii înfloriți face o notă discordantă antena lungă de peste 30 de m întinsă deasupra unui deal ce mărginește zona. Intrați în sediu, radiomatorii nerăbdători pornesc stația, care emite și recepționează în gama undelor lungi și ultrascurte. Nu trece mult timp și se reușește stabilirea unei legături cu un radioamator din Moscova. Urmează o altă serie de legături realizate cu cei din Slovenia, Slovacia și Polonia. Fiind timp de zi condițiile de propagare a undelor radio nu sunt prea prielnice. Condițiile optime sunt cele pe timp de noapte. Printre două legături radioamatorii sigheteni îmi povestesc despre pasiunea lor.

„Am început cu frecventarea Cercului de electronică ce funcționa în cadrul Casei Pionerilor. Era în anul 1969. Îmi aduc aminte când am cumpărat primul tranzistor cu suma de 1 leu, sumă mare pe acele vremuri. Treptat, pasiunea s-a dezvoltat și, pe lângă construirea de diverse montaje electronice, am învățat să depanez aparatură electronică. În ceea ce privește radioamatorismul am început cu o stație de recepție, după care am trecut și la emisie. În prezent, alături de colegii mei radioamatori continuăm să ne derulăm activitatea din dorința de a realiza legături cât mai numeroase cu colegii aflați în cele mai îndepărtate colțuri de lume. Chiar în epoca Internetului, a telefoniei mobile, radioamatorismul își păstrează farmecul aparte care nu se poate compara cu altceva”, a spus Petru Ivanciuc, YO5 QDI.

„Mi-am dorit foarte mult să devin radioamator. Înainte de 1989, fiind angajat al Ministerului de Interne, acest lucru era imposibil. După anul 1989, alături de colegii mei mai în vârstă, am deprins tainele radioamatorismului. Pe vremuri se lucra în telegrafie (Codul Morse, not. red) foarte mult și abia apoi se trecea la legăturile în fonie. Pentru noi nu există satisfacție mai mare decât să reușim să realizăm legături cu colegii aflați la foarte mare distanță. De-a lungul vremii radioamatorii sigheteni au reușit să stabilească legături confirmate de QSL-uri (cărți poștale care atestă legăturile bilaterale realizate, not. red.) cu regele Husein al Iordaniei și cu regele Juan Carlos al Spaniei. Într-adevăr poate părea demodat să realizezi legături prin intermediul stațiilor de emisie-recepție când există sateliți și alte mijloace ce facilitează comunicațiile. Nouă, activitatea de radioamator ne oferă mari satisfacții. Pasiunea pentru radiomatorism se transmite de la o generație la alta. Sperăm ca și noi să o transmitem mai departe. Nu se poate descrie prin cuvinte ceea ce simțim când, de exemplu, realizăm o legătură cu Japonia. Radioamatorismul este și o modalitae de a se însuși cunoștințe și deprinderi utile. Nu putem trece și peste latura utilitară a radioamatorismului și importanța acestuia în cazul unor situații de urgență când mijloacele clasice de comunicare cad sau în cazul unor activități de descoperire și căutare a persoanelor victime ale unor accidente, cum a fost cel de avion din Munții Apuseni. Ne dorim să ducem pe mai departe tradiția veche de peste 60 de ani a radioamatorismului sighetean”, a spus Ioan Molnar, YO5 OJC.

„Și eu am început cu electronica, în anul 1979, la Baia Mare. Am urmat cursurile Liceului de Telecomunicații din Baia Mare și, în paralel, cursuriele de electronică de la Casa de Cultură. Am început cu telegrafia, dar aceasta nu s-a prins de mine. Revenit la Sighet am luat legătura cu radioamatorii locali și am devenit radioamator cu acte în regulă. În prezent, alături de colegii mei ne străduim să impulsionăm și să dezvoltăm radioamatorismul sighetean. Este o pasiune care îți oferă multe satisfacții”, a spus Gheorghe Râșco, YO5 QBS.

Printre alte aspecte ce privesc activitatea radioamatorilor sigheteni aflu că aceștia derulează și acțiuni de promovare a Sighetului în țară și străinătate prin intermediul undelor herțiene.

„Într-adevăr, fiind sigheteni nu putem să nu ne implicăm și noi în promovarea municipiului de la poalele Solovanului. Așa a fost și în cazul mai multor evenimente de anvergură. Ultimul a fost Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă, când l-am făcut cunoscut colegilor din țară și străinătate, care așa au aflat de noi și și-au manifestat un mare interes pentru a cunoaște mai multe despre Sighet, Maramureș, oamenii locului, tradiții și obiceiuri. Cu acest prilej împreună cu cei de la Centrul Cultural Sighetu Marmației au fost emise diplome care au fost împărțite radioamatorilor, pentru acest lucru îi mulțumim domnului Dan Spiridon Pralea, managerul Centrului Cultural Sighetu Marmației”, a punctat Ioan Molnar, YO5 OJC.

Privindu-i pe radioamatorii sigheteni cu câtă atenție și dedicare se străduiesc să stabilească o legătură, rămân impresionat. Sub coordonarea acestora trec și eu la stația de emisie-recepție și purced la căutarea unor radioamatori aflați în trafic. După filtrarea semnalului de paraziții specifici, spre încântarea mea, găsesc vreo câțiva . Într-adevăr, este ceva plăcut să auzi o voce aflată la mare depărtare.

Vorbind de tradiția radioamatorismului sighetean, ajungem la cei care și-au adus o mare contribuție la dezvoltarea acestuia. Din păcate, mulți nu se mai află printre noi.

„Nu putem să nu ne amintim de cei care ne-au călăuzit primii pași și care ne-au fost adevărate modele. Cu profundă recunoștință îi amintim pe regretații : Vasile Oceanu, Alexandru Sztupar, Iosif Stadler, Ferdinand Vizauer, Vasile Roman. Îmi aduc aminte de domnul profesor Alexandru Sztupar, care, grav bolnav, paralizat, nu putea nici vorbi, în dorința de a comunica, reușea să bată codul morse cu… limba pe un microfon. A fost un împătimit radioamator așa ca și ceilalți, care, trecuți în eternitate ne obligă să ducem pe mai departe ceea ce au început ei”, a spus Ioan Molnar, YO5 OJC.

Mă despart de radioamatorii sigheteni cu un sentiment de satisfacție generat de faptul că am reușit să pătrund într-o lume mai aparte. Le promit că voi reveni și altă data în mijlocul lor. Stația radio se stinge încet, încet, odată cu lăsarea serii, dar doar pâna la data următoare când, repornită, ne va duce pe calea undelor spre lumea larg deschisă.

Liviu Șiman