„În cântecul tulnicului/ Munții Maramureșului gem/… Blestem de potop și de pară /… Pe toate domniile cu sufletul de fiară… ” (Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

La 3 mai 1949 a căzut eroic la Ieud în luptele cu Securitatea cel mai cunoscut dintre luptătorii anticomuniști din Maramureș, studentul sighetean Vasile (Lică) Popșa, liderul celei mai mari grupări de rezistență din zonă (peste 100 de persoane, după documentele Securității). O biografie mai detaliată a sa a fost publicată  pe „Salut, Sighet!” acum câțiva ani și poate fi citită AICI.

Momentul este relatat de un martor ocular, tânăra de atunci Ioana Dunca, fiica familiei care îi găzduia pe partizani în acea noapte (ulterior căsătorită Petrovan și stabilită în Dragomirești, mamă a 6 copii, trecută la Domnul în 2019 la venerabila vârstă de 88 de ani).

Moartea lui Vasile Popșa

„Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949,  5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă la Ieud. În timpul nopții, nu pot să precizez ora, Securitatea a înconjurat casa. În momentele acelea, partizanii făceau Rozariul împreună cu noi familia. Brusc din noapte s-au auzit somații, apoi s-au tras rafale de mitralieră, au fost clipe de groază, nu știu cât a durat… Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Am auzit ulterior că i-au purtat cadavrul pe străzile Sighetului ca să înspăimânte populația…. Ion, fratele său,  a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat (tinerii Găvrilă Iusco-Sfâcă din Ieud, Găvrilă Iusco – Drodu din Șieu și Ștefan Tand din Rozavlea, n.n.). Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea…”

Cei din închisoare află vestea

Gheorghe Andreica relatează momentul în care, aflați în închisoarea Cluj, sighetenii află de moartea lui Lică Popșa, cam cu o lună mai târziu.

„A trecut şi masa de prânz. Gardianul ne scosese pe toţi la program, adică la WC-ul din capătul opus al coridorului. Trecând pe lângă camerele vecine ce aveau uşile puţin întredeschise am aflat că înainte de masă, în una din aceste camere au sosit câţiva inşi de la Securitatea din Oradea. Era prin iunie 1949.
Cu permisiunea gardianului, Aurel Vişovan s-a strecurat în acea cameră pentru ca să afle ultimele ştiri. După vreo trei minute s-a întors în camera noastră. Era transfigurat. Faţa i se înroşise iar în ochii săi – pentru prima oară – vedeam sticlind două lacrimi.
– Ce s-a întâmplat, domnu’ profesor? După câteva clipe de ezitare ne-a răspuns oftând: –Lică Popşa a fost împuşcat de Securitate.
O tăcere grea s-a aşternut peste toţi sighetenii. Îl cunoşteam şi noi elevii pe Lică Popşa, dar numai din vedere. Era un flăcău frumos cu faţa senină. Mi-a rămas întipărit în minte când într-o zi de sărbătoare l-am văzut plimbându-se cu Aurel Vişovan pe trotuarul de lângă clădirea Prefecturii din Sighetu-Marmaţiei. Ţinuta mândră a celor doi tineri studenţi mi s-a fixat adânc în suflet şi a constituit pentru mine un model ce merita imitat…  Chiar şi azi la bătrâneţe când mă plimb de unul singur vorbind cu mine însumi, în faţa mea apar mereu cei doi tineri şi îmi corectez pasul şi ţinuta după modelul cel văzut într-o singură clipă atunci în vremurile de demult.
Resemnaţi, ne-am aşezat fiecare pe locurile noastre într-o tăcere profundă. Chiar şi ceilalţi camarazi din cameră din respect pentru noi, vorbeau în şoaptă. Vişovan nu mai avea astâmpăr. Ne face nouă sighetenilor un semn cu mâna ca să ne strângem în jurul său. Ne spune   – La imnul maramureşenilor (Rapsodia) se va adăuga următoarea strofă în memoria lui Lică Popşa:
„Strigoi/ Din reci morminte am înviat/ S-aducem groază-n lume, în lumea nedreptăţii/ Cu coasa-n mâini peste păcat ne-am ridicat/ Să străjuim altarele vieţii…” ( Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

Suferințele familiei Dunca

Ioana Dunca continuă relatarea…

„I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă. Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici.

Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti și apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită.  Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore –  care avea 3 ani… La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…

Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei…, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam… La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog… Îmi spunea: „De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?”  şi „Dacă mă enervezi, te spânzur!” Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…”

După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se permitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioadă mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…”
(mărturia doamnei Ioana Petrovan în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Epilog

Am stat de vorbă prima dată cu doamna Ioana Petrovan în 2008, la dânsa acasă în Dragomirești. După ce dânsa a terminat de povestit, am întrebat-o dacă mai are acel Rozariu albastru al lui Lică Popșa… îmi și imaginam entuziast că voi face din el mai mult decât un obiect de muzeu (ceea ce cu siguranță merita să fie) dar  o comoară de suflet, ca o relicvă sfântă… din păcate nu se mai putea, doamna îl păstrase și folosise o vreme, apoi a dispărut din amintiri… trecuseră 60 de ani…

Dar nu m-am lăsat, mi-am cumpărat un Rozariu albastru nou pe care îl port deseori cu mine și îl folosesc pentru rugăciune. Și câteodată când mă uit la culoarea lui, îmi înalț gândul spre Cer, la drumul cu arhangheli pe care a plecat, la 24 de ani, sigheteanul nostru Lică Popșa… eroul din povestirile copilăriei mele, când tata îmi deschidea, delicat, orizontul spre lumea interzisă a jertfei generației sale.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București. Fiind prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa, o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de „gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): „Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie.

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: „Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: „Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: „Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc „duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

„Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: „Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 75 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi „colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

preot prof. Marius Vișovan

În Cimitirul Săracilor din Sighet (îngrijit și amenajat cu o simbolistică specială de către echipa Muzeului Memorial) există un monument aparte, care ar putea fi numit „Crucea Albă” (după culoarea părții superioare) sau „Crucea celor fără mormânt” (după specificul celor cărora le este dedicat monumentul) și a fost realizat cu peste două decenii în urmă de către foștii detinuți politici din Maramureșul istoric, la ora aceea președinte de filială fiind Ioan Ilban (1930-2021), președinte de onoare Aurel Vișovan (1926-2002).

Monumentul este dedicat maramureșenilor din rezistența anticomunistă uciși în lupte, lagăre și închisori și care au fost aruncați din ordinul Securității în gropi comune sau locuri ascunse fără posibilitate de identificare până în prezent și care, pe lângă suferința și moartea îngrozitoare, nu au avut parte de rugăciune, cruce și lumânare la căpătâi și nici măcar de o inscripție care să le menționeze numele.

Osemintele lor continuă să zacă necunoscute în diverse colțuri ale țării, puncte fierbinți pe harta României însângerate – Aiud, Gherla, Oradea, Cluj, Tg. Ocna, Brașov, Botoșani… și desigur, Sighet. Crucea albă restituie cu demnitate, memoriei maramureșene și naționale numele acestor eroi martiri, alături de anul decesului și localitatea de origine.

Cel mai cunoscut nume de pe monument este evident studentul Vasile Popșa din Sighet, liderul partizanilor din zona Ieud – Dragomirești (1948-1949) cea mai numeroasă grupare armată anticomunistă din Maramureș, un tânăr de o profunzime sufletească și o noblețe de caracter impresionantă, supranumit pe bună dreptate „eroul Maramureșului”. După mărturiile neoficiale care au parvenit la ora aceea familiei, trupul său a fost aruncat de Securitate chiar într-o groapă de la Cimitirul Săracilor, undeva aproape de intrare. Deci în cazul lui cel puțin, Crucea albă îi ține loc de mormânt.

Dar și biografiile celorlalți conțin fapte eroice și jertfe emoționante, care merită interesul și recunoștința românilor de azi și de mâine. Fiecare nume de pe cruce ne cheamă, ne vorbește…
În fața lui Dumnezeu, a neamului și a istoriei, martirii Maramureșului răspund: Prezent!

Foto & text: preot prof. Marius Vișovan

„…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în „noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de „mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost: lupta împotriva anexării la URSS (dec. 1944 – apr. 1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice (în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Vasile Vlad, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, „Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și „Maramureșul în lupta anticomunistă”, am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 10 venerabili seniori luptători anticomuniști pe care-i respectăm și cu care ne mândrim și cărora le închinăm textul de față ( în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): Vasile Bizău, n.1925 (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu, n.1925 (Săpânța – București), Maria Ionescu, n.1926 (Dragomirești), Grigore Șofron, n.1928 (Sighet – Cluj), Nistor Man, n.1929 (Șieu – Tg. Mureș), Ioan Ilban, n.1930 (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea, n.1931 (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte, n.1931 (Breb – Timișoara), Ioan Dunca, n.1932 (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan, n.1932 (Săliștea de Sus – Cluj – SUA), Aurel Vlad, n.1933 (Dragomirești – SUA ). Majoritatea nonagenari, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!

Două localități au dat o jertfă deosebită pe altarul rezistenței anticomuniste, fiecare cu peste 40 de luptători: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării. Un număr relevant de opozanți ai dictaturii comuniste au dat și comunele Rona de Jos, Călinești, Șieu, Săliștea de Sus, Budești, Vișeu de Jos, Rozavlea, Săpânța etc.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, în special din zona Locul Târgului – Podul Ronișorii, cel mai populat cartier românesc al Sighetului interbelic (centrul orașului fiind locuit majoritar de alte etnii ). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta etc. Practic, toți „frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie în bună măsură debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Iar celor 10 seniori pe care Dumnezeu i-a învrednicit să fie cu noi și în anul 2021 să le mulțumim pentru viața luminoasă, dăruită lui Dumnezeu și neamului românesc, și să le urmăm exemplul !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Marți 18 februarie a avut loc în orașul Tg. Ocna (jud. Bacău) comemorarea anuală a deținuților politici care au suferit, în penitenciarul din localitate, în anii regimului comunist (bolnavi de T.B.C. adunați de la închisorile din restul țării), o parte dintre ei găsindu-și acolo sfârșitul și fiind aruncați în gropi comune, osemintele lor rămânând neidentificate până azi. Printre ei se află și sigheteanul nostru Ion Popșa, erou al luptei anticomuniste din Maramureș, decedat la Tg. Ocna la 4 aprilie 1952 (frate cu Vasile Popșa, cel ucis de Securitate la Ieud în 1949).
Comemorarea a fost organizată de Episcopia Ortodoxă a Romanului și Bacăului în colaborare cu Fundația „Profesor George Manu”, inițiatoarea și promotoarea constantă a cultului martirilor de la Tg. Ocna. Slujba de pomenire a fost oficiată de un grup de preoți ortodocși în frunte cu protopopul de Onești, participanții venind din toate colțurile țării.

Frații sigheteni Ion și Vasile Popșa au rămas în istorie prin grupul de partizani pe care l-au constituit în zona Ieud – Dragomirești și care a fost cea mai puternică organizație armată anticomunistă din Maramureș, în anii 1948-1949. Ei au copilarit în Sighet, la Podu Ronișorii, familia fiind originară de peste Tisa din Apșa de Mijloc, au avut mai mulți frați și surori, o parte din urmașii lor locuind și azi la Sighet.
Ion Popșa a fost membru al Tineretului Național Țărănist, spre deosebire de fratele său care a aderat la Mișcarea Legionară (în rezistența anticomunistă deosebirile au dispărut complet, unitatea și armonia între tinerii maramureșeni din cele două orientări fiind asigurată de părintele ieudean Ion Dunca Joldea, mentorul spiritual al grupului). Amândoi s-au remarcat printr-un fierbinte patriotism și un curaj excepțional, Ion având și talent organizatoric și o anumită pregătire militară, Vasile având o mai mare profunzime spirituală. Ion a supraviețuit încercuirii de la Ieud din mai 1949 unde a fost ucis fratele său, a reușit să fugă dar a fost prins mai târziu, a cunoscut temnițele comuniste și s-a stins la Tg. Ocna, după o îndelungă suferință. Există puține mărturii despre viața sa în detenție, apare menționat ca participând la unele dezbateri confesionale în celulă (Ion fiind greco-catolic, majoritatea celorlalți fiind ortodocși), toate însă în spiritul dragostei și fraternității creștine și românești (Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos).

Dintre martirii ce și-au săvârșit viața la Tg. Ocna, mult mai cunoscut pe plan național este însă studentul basarabean Valeriu Gafencu (troița din fotografie îi este dedicată), supranumit „sfântul închisorilor” pentru viața sa spirituală de mare profunzime mistică, ce i-a creat rapid un imens prestigiu printre deținuții politici din închisorile din România. Student la Iași și îndrumător al „Frățiilor de Cruce” este arestat în 1941 de regimul Antonescu și va rămâne în detenție până la sfârșitul vieții în 1952, la 18 februarie. În cadrul Bisericii Ortodoxe există de câțiva ani un curent de opinie care propune canonizarea sa, Sfântul Sinod al BOR nepronunțându-se pe acest subiect (niciun creștin ortodox mort în prigoana comunistă din România, cleric sau mirean, nu a fost deocamdată canonizat).

preot prof. Marius VIȘOVAN

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București, unde va intra în contact cu Mişcarea Legionară. Prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa (militant naţional – ţărănist), o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de “gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În afară de legionari şi naţional-ţărănişti în organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): “Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care Lică îl cânta în biserică şi ne impresiona pe toţi:

“Marie, maică fără pată / O blândă stea din dalbe zări / Răsari în noaptea-ntunecată / Ca să-mi alini pieptu-n fiori / Ascult-a noastră rugă plângătoare / Îndură-te de noi din cer de sus / Tu dintre mame cea mai iubitoare /Şi du-ne-n cer la fiul tău, Isus.”

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: “Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: “Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: “Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc “duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: “Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: “Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. “Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

“Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: “Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 69 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi “colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

A consemnat Marius Vișovan