(De fiecare dată când mâinile mele primesc ca nou obiect al „explorării” o carte, dintr-o curiozitate de copil, las să se deschidă volumul… unde dorește el. Uneori, cartea poartă un mesaj care mă privește chiar prin coperți închise și, atunci când eu nu îl văd, el tot mă privește… așteptând…)

Privind atent, titlul „Vesperare” nu stă singur pe albul coperții volumului de poezii scrise de dl. Ion Mariș. Este, însă, nevoie de o privire răsturnată spre a-l găsi… Cu susul în jos, altă dimensiune, o dimensiune mai aproape de semnificații cunoscute doar de autor și intuite de liniile mele. O aripă, nu două, un profil și o umbră, două cutii craniene „ghicite”, culori… dar un număr aparte stă de veghe în imagine răsturnată…

Multe aspecte ale poeziilor din carte urmează acest joc – vulnerabilitatea, răsturnată, devine sinceritate, cuvinte ale căror mamă se credea a fi Matematica dezvăluie în arborele lor genealogic melodioasa Artă, spațiul dintre rânduri odihnește moment de respiro după întâlnirea cu slovele cerneluite până în măduva conceptelor cu nuanțe de un puternic caracter personal.

Cu cât este cititorul mai aproape de oglinda sa lăuntrică, fie că reflectă limpede, fie că prezintă deformări (caz în care trebuie să ne aflăm într-o stare de deplină… conștientizare a acestora!), cu atât îi va fi mai aproape mesajul fiecărei poezii… nu… fiecărui vers… nu!… fiecărui cuvânt! căci fiecare cuvânt îl simt cu grai ales atent și pus să cânte unde trebuie. Împreună, cuvintele cântă armonios de sfâșietor sau sfâșietor de armonios, doar să ascultăm cu mintea și inima curată și deschisă care le este cântul sufletului, dincolo de elegant costum de vers alb sau clasic costum cusut în rime.

„Vesperare” îmi clădește în gânduri un univers bogat în imagine și nebănuită sensibilitate lirică, pe care o cunoșteam parțial din poeziile lui… Sir A. I. Camino!… însă, acum, cu cartea înainte, pot răsfoi anvengura din pană în pană și din filă în filă a volumului care împletește suflet de om expus la lumina Artei cu foi în alb și negru întâmpinând Timpul cu rezistență.

(… Între zgomote vii în rapidă succesiune, pregătind botezul cărții căreia i-am dăruit creionate forme în acompaniamentul formelor în versuri, și între priviri – multe și noi – de oameni, eu doream ca privirea mea și privirea mesajului cărții să se întâlnească.

Și s-au întâlnit… la pagina 113. „Ecoul doare…”, ultimul vers: „De ce urăști, de ce nu te-ai plăcut?”

Mesajul era, de această dată, chiar… pentru mine, trecând prin irișii mei și îmbibându-se de intimă subiectivitate care doar mie, personal, îmi este clară… în timp ce vesperarea rămâne taină a poetului… însă cartea întreagă este acum a tuturor celor care văd… cu adevărat.)

Lavinia Grijac

Seara e momentul prielnic pentru întâlniri de suflet, pentru povești cu prietenii, pentru discuții cu noi înșine. Seara e momentul pentru a face bilanțul unei zile, e timpul pentru organizarea zilei ce va veni, e clipa când tot și toate capătă o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă așteptare.

După ce l-am cunoscut pe Ion Mariș ca publicist, realist, analitic, provocator, iată că prin „Vesperare” facem cunoștință cu poetul. Introspect, sensibil , melancolic. Versurile sale sunt un amestec de sentimente, de gânduri și frământări, de întrebări pentru a înțelege neînțelesele căi pentru că poezia lui Ion Mariș, declanșează întrebări care nu au neapărat răspunsul standard, creionează stări și surprinde esențe: ,,Toată bucuria ce ne ispitește nu vine/ fredonând vocea uitată/ din înțelepciune și nici din ură,/ se naște din ceea ce am pierdut” („Profeții despre trecut”).

Volumul scoate la lumină același om pe care îl știm din viața reală într-o continuă mișcare, într-o continuă activitate, într-o continuă preocupare de toți și toate, care, poate, de multe ori uită de propria persoană pentru a întinde mâna și a-l ajuta pe cel de lângă el, dându-i impresia că de fapt se ajută singur: ,,De-aş putea m-aş naşte / pentru viaţa de-apoi cu alte / aripi / să te-ajut să rişti / să cazi/ în golul nopţii / înfruntându-ți abisul.”

„Vesperare” nu e o colecție de poezii, e poezie vie, e viață pusă în strofe, e frământarea unui suflet care însumează frumusețea, tristețea, iubirea, e un volum care te face să citești și poezia următoare, să vezi fiecare mesaj, să descifrezi metafora din spatele rândurilor, să te întrebi care e limita suferinței, a credinței și a iubirii, ,,câte semne într-o picătură de viaţă?!….” („Spovedanie”). E romantism și neomodernism împletite în cugetări, în aforisme, în cuvinte atom, în cuvinte simbol. În „Timpul la timp”, de exemplu, am găsit o asociere interesantă a cuvântului „dor” cu „embrion”, cu ceva primordial, dar totuși făcut pentru a deveni ființă, esența care devine viață .

Am văzut în „Vesperare” însumarea a ceea ce afirma Tudor Arghezi: „Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Dacă timpul vă permite, dați ascultare spovedaniei lui Ion Mariș făcută la ceas de seară.

Roxana Pontoș