De curând, câteva canale t.v. de la noi au transmis în direct de la Blaj instalarea (numită specific „întronizare”)  noului Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice Unită cu Roma din România.

În urma decesului înaltului arhiereu, Lucian Mureșan (94 ani), întâmplat în 25 sept. a.c. Sinodul Episcopilor  Români întrunit la Roma, l-a ales ca succesor pe Lucian Claudiu Pop, episcopul de la Cluj. Sanctitatea Sa Papa Leon XIV l-a confirmat în 5 nov. 2025 și, câteva zile mai târziu, a avut loc în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj întronizarea înaltului ierarh. Bucuria credincioșilor greco-catolici români de a vedea așezat în fruntea lor un ierarh tânăr, energic și dăruit de Dumnezeu cu frumoase calități preoțești, a avut pentru maramureșeni un motiv în plus de bucurie și – de ce nu! – chiar de mândrie, deoarece în mijlocul vechii și glorioasei Catedrale a fost iarăși așternut pentru acest moment solemn Covorul cu Vultur, dăruit de ei, în anul 1900, Mitropolitului de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, fiu devotat al acestor meleaguri, cu ocazia împliniri a 25 de ani de episcopat. De dimensiuni impresionante (700/530 cm) și țesut din lână de către 12 dintre cele mai pricepute țesătoare din zonă adunate la conacul lui Petru Mihalyi de la Sarasău, la o „tiară” (război de țesut) făcută anume pentru asta, după un desen realizat de pictorul Octavian Szmigelski de la Blaj și sub îndrumarea directă și permanentă a domnișoarei Sofia, fiica lui Petru Mihalyi, minunatul covor a fost dăruit Catedralei și expus pentru prima dată la grandioasele serbări organizate cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la Unirea cu Roma. Iată, ca mărturie, câteva fraze din ce a scris în ziarul „Unirea” istoricul Augustin Bunea cu acea ocazie: „El reprezintă o cetate cu ziduri mari pe lângă care curg trei râuri. Deasupra cetății stă un vultur uriaș cu aripile întinse… iar țesătura e așa de măiestrit și admirabil executată, cât nici nu-ți vine să crezi, că așa ceva poate fi făcut cu războiul de țesut. Varietatea aceea de culori, feluritele figuri din desemn, cadrul, cetatea cu zidurile ei, cele trei râuri, dar mai ales uriașul vultur sunt de o frumusețe uimitoare. Cu vie plăcere au privit cu toții această lucrare artistică, conglăsuind în a aduce laude domnișoarei Mihalyi și țesătoarelor dibace… Ne grăbim și noi (autorul) a aduce tributul nostru de admirațiune măiestriei neîntrecute a femeilor române maramureșene”.

De menționat că atunci, la acele serbări jubiliare, covorul a fost așezat pe „zidul corului celui mare, față cu iconostasul”, adică acolo unde acum sunt așezate portretele celor șapte Episcopi Martiri ai Bisericii Greco-Catolice și că a fost văzut de zecile de mii de participanți, veniți din toate provinciile românești și din întregul imperiu bicefal Austro-Ungar. În anii următori, a fost așternut în Catedrală doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat cu mare grijă într-un loc special amenajat, cum de altfel se și cuvenea unui obiect încăcat de istoria  acestei Biserici și a acestui Covor, am putea spune „obiect de cult”, dacă avem în vedere câte mari personalități ale timpului și câți episcopi ai acestei biserici și-au plecat pe el, de-a lungul vremii, genunchii și fruntea, printre care se numără și cei 7 Fericiți Episcopi Martiri: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, cu toții trecuți, într-un fel sau altul, pe sub oblăduirea părintească a arhiereului Victor Mihalyi de Apșa, donatorul Covorului cu Vultur.

Dar, revenind în prezent, nu putem trece cu vederea faptul că la întronizarea Arhiepiscopului Claudiu au participat o serie de notabilități clericale și de stat, printre care: Președintele României, Nicușor Dan, Eminența Sa, Claudio Gugerotti, Prefectul Dicasterului pentru Bisericile Orientale, ca reprezentant al Vaticanului, Arhiepiscopul Gianpiero Gloder, Nunțiu Apostolic pentru România și Moldova și mulți alții, și că, în cuvântul său de salut, rostit liber, Nunțiul Gloder a atras atenția celor prezenți oprindu-se, cu vădită și plăcută surprindere, asupra covorului care trona în fața iconostasului și comentând minute în șir frumusețea și armonia culorilor și simbolistica motivelor cu care este decorat, a vădit o profundă și surprinzătoare  înțelegere a sensului îmbinării celor trei motive centrale: simbolul vulturului cu aripile deschise deasupra Cetății Sionului și cele trei ape de la poalele acesteia, ceea ce ne îndrituiește să credem că înaltul prelat a văzut pentru prima dată covorul, care, de altfel, n-a mai fost expus de la ultima sfințire de episcopi, petrecută în 2020.

Gestul Monseniorului Gloder, sincer și firesc pentru un om sensibil și deschis la frumusețile creației, și care cu siguranță nu a trecut neobservat, ar trebui să ne bucure pe toți și să readucă în atenție spre cinstirea cuvenită atâtea și atâtea alte dovezi ale geniului creator al neamului nostru. Și nu putem sfârși aceste câteva rânduri de evocare fără să re/amintim că tot în Catedrala Blajului se află un mic altar de rugăciune și taină, sub o minunată icoană a Sfintei Maria cu Pruncul Isus, zugrăvită de mâna neîntrectului pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș și dăruită acesteia în anul 1948 – an de tristă aducere aminte pentru Biserica Greco-Catolică din România!- cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Adunări din 14 Mai 1848.

Dar nici Biserica Greco-Catolică din România nu a rămas „datoare” Maramureșului. I-a „dăruit”, prin Temnița de la Sighet, calvarul Episcopilor Martiri și prin Cimitirul Săracilor pământ pentru morminte necunoscute chinuitelor rămășițe pământești pentru patru dintre aceștia. Și tot aici, loc pentru a ridica Sanctuarul în jurul căruia credincioșii ei de pretutindeni se adună în fiecare an, la începutul lunii mai, să-și plece genunchii și să se roage pentru ceea ce-și doresc lor și neamului, la doar câteva zeci de metri distanță de granița dincolo de care, în Ucraina vecină, de câțiva ani, se aud sirenele de alarmă ale unui război cauzator de suferință și de moarte.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota red.: mai multe fotografii de la întronizarea Arhiepiscopului Major al Bisericii Greco-Catolice Unită cu Roma din România găsiți accesând link-ul https://www.facebook.com/share/p/1Cbr3XeDpA/

Prea mult ocupaţi cu mărunţişurile zilei, trecem pe lângă două busturi aşezate la stânga şi la dreapta de intrarea bisericii greco-catolice din Sighetu Marmaţiei fără a ne gândi că dacă n-am fi avut oameni ca cei reprezentaţi acolo, istoria noastră ar fi fost alta, ţara ar fi arătat altfel, noi am fi fost şi mai fără de speranţă faţă de cum suntem azi. Tit Bud şi Victor Mihályi de Apşa – pentru că despre ei  este momentul să ne aducem aminte – au luptat pentru neamul nostru şi rândurile care urmează sunt dedicate memoriei lor, cu preţuire pentru modul cum şi-au construit viaţa.

Am găsit informaţii interesante pe https://adt.arcanum.com, despre subiectul pe care vreau să-l abordez aici. Presa vremilor trecute a vorbit mult despre cele două personalităţi.

Despre Tit Bud, „vrednicul vicar al Maramureşului”.

În „Ilustraţiunea Română” din anul 1937 apărea articolul: „În 1871, românii ardeleni au înfiinţat o societate pentru strângerea fondurilor necesare creării unui teatru românesc. Societatea îşi ţinea adunările anuale în diferite oraşe din regiunile româneşti. Pentru anul 1882, la 7, 8, 9 August adunarea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru” era fixată la Sighetul Marmaţiei. La 26 Iulie, prefectul ungur comunică ministerului de interne teama că fruntaşii adunaţi acolo vor face agitaţii patriotice. Apoi, la 9 August 1882, cu adresa No.432, acelaş prefect dă relaţii asupra modului cum a decurs adunarea. Totul s’a desfăşurat în ordine. Numai la banchetul pentru familiile Mihali şi Tuca, preotul unit din Sigetag, Tit Bud, a spus, că nu e om cinstit cine nu urmează exemplul lor şi nu îndrăzneşte a se numi cu mândrie român. S’a ridicat atunci Vincenţiu Babeş, şi deşi se afla de faţă reprezentantul Budapestei, a avut nemaipomenita îndrăzneală să adăuge că nimeni nu trebue să se teamă de numele de daco-român”.

„Revista Fundaţiilor Regale” din ianuarie-martie 1934, sublinia în articolul „Societatea pentru crearea unui fond de teatru” din Sighet: „Prefectul accentuează că adunarea de la Sighet are o mare importanţă,fiindcă de aci înainte, va avea şi Maramureşul un partid, care se va numi pe faţă partid daco-român”.

Acum, în secolul XXI, ni se pare normal ca Maramureşul să fie plin de pomi fructiferi. Lucrurile n-au stat întotdeauna aşa, iar cel care a schimbat atitudinea maramureşenilor despre „pomărit” a fost Tit Bud.

În revista „Foaia poporului”din anul 1904, apărea  articolul „Folosul pomăritului”:  „Foile ungurești scriu, că Românii din comitatul Maramurășului fac venit foarte bun, an de an, din pomărit. Sânt mulț economi, cari pe un juger sau un juger și jumătate de grădină, plantată cu pomi nobili și bine îngrijiți, au venit de câte 1600—2000 coroane pe an. Şi prăsirea de pomi nu este de mult introdusă în Maramureş. Meritul introducerii pomăritului în popor este al vrednicului vicar al Maramureşului Tit Bud, care a întemeiat o şcoală minunată de pomărie şi ca un apostol a propoveduit lucrarea de pomărie între credincioşii sei, dăruind la mulţi altoi nobili. Astfel s’a răspândit pomăritul, care şi anul trecut a adus milioane de coroane poporului. Dacă aceasta, la îndemnul apostolic al dlui Tit Bud, s’a făcut în Maramureş, întrebăm, că nu s’ar putea face şi în alte părţi locuite de Români?”.

Ziarul „Curentul”, din august 1944, îl evoca sub alt aspect pe Tit Bud: „[…] a tipărit la Bucureşti poezii populare din Maramureş. În 1897 a tipărit Viaţa Sfinţilor, singura colecţie complectă de vieţi ale sfinţilor tipărită în biserica noastră, cu litere latine. S’au tipărit vieţi de sfinţi, dar colecţie care să cuprindă pe toţi sfinţii nu s’a tipărit din secolul al XVlII-lea, de când au început învăţaţii călugări de la Blaj, să tipărească cu slove vechi slavoneşti. Pe lângă cărţile pomenite Tit Bud a mai scris multe lucruri de suflet prin toate foile bisericeşti din vremea sa”.

Despre Victor Mihályi de Apșa, „bărbatul doririlor”, „cap al bisericei greco-catolice române din Transilvania şi Ungaria”.

Revista „ Familia” în  6.11.1894, publica articolul (l-am retranscris cu ortografia originală): „Cu o şcire care va umplé de bucurie toté inimele româneșci deschidem acuma colónele revistei  nóstre. Notiţa publicată de noi în nr. trecut s’a adeverit. Majestatea Sa a numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş pe bărbatul doririlor, pe ilustrul episcop de la Lugoş dr.Victor Mihályi de Apşa, care în sinodul electoral ţinut la Blaş în 1893 în dumineca Tomei, a obţinut cele mai multe voturi. Această numire se va publica ȡilele aceste şi in ȡiarul oficial, apoi vor urmá obicǐnuitele formalităţi, după cari se va ţiné instalaţiunea nou alesului şi numitului cap al bisericei gr. c. române din Transilvania şi Ungaria”.

Apoi, tot în revista „Familia”, „şcirea” continuă cu prezentarea CV-ul (cum pretenţios zicem noi azi), biografia (cum ziceam când preţuiam limba română) lui Victor Mihályi de Apşa:

„De o parte, dorind să contribuim şi noi la bucuria generală; de alta, pentru ca şi cu ocasiunea acésta să aducem omagiul nostru distinsului prelat, grăbim să ilustrăm pagina de frunte cu portretul său. Acesta îl înfăţoşază în timpul când a fost numit episcop la Lugoş, cu alurele unei tinereţi viguróse. În curȇnd şi anume la instalare vom publicá un portret nou, care ni-l va representá în etatea actuală. Deocamdată notăm numai următorele date biografice: S’a născut la 1841, 19 maiu, în comuna Iod în Maramureş; părintele seu a fost Gavril Mihályi de Apşa, fost vice-comite, deputat şi’n urmă jude la Curia regească din Budapesta. A studiat gimnasiul în Sighetul-Marmaţiei, Oradea-mare, Tȇrnavia şi Caşovia, iar cursul teologic la Roma. Reîntors în patrie la 1864, a fost numit prefect de studii la seminarul teologic din Gherla, de la 1865-69, totodată şi profesor de istoria şi dreptul bisericesc. Vancea, episcopul de atunci al Gherlei, ales şi numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş, duse pe tinerul Mihályi, la 1869, cu sine, în calitate de secretar mitropolitan, post ce ocupà până la 1884, când fu numit episcop la Lugoş, unde prin atitudinea-i corectă ş-a atras stima generală, care îl petrece și în scaunul mitropolitan”.

În revista „Familia” din 22 ianuarie 1895 apărea portretul mamei mitropolitului greco-catolic dr. Victor Mihályi de Apşa, Iulia Mihályi născută Man (1813—1881): „Mama noului mitropolit din Blaş, Iulia Mihályi de Apşa[…], al cărei portret decorază pagina aceasta, s’a născut la anul 1813 în comuna Sarasău, comitatul Maramureş”.

Revista „Familia”, pe 21 mai 1895, în comentariul despre „Instalarea mitropolitului Mihályi”: „Vineri […], mitropolitul dr. Victor Mihályi de Apşa a ţinut cea din urmă liturghie în Lugoş, la care au luat parte toţi românii de acolo, fără deosebire de confesiune. La sfârşit s-a luat remas bun cu lacrime în ochi. […] Sâmbătă la 25 mai, a pornit pe linia Arad-Teiuş spre Blaş, fiind întâmpinat la toate staţiunile […] dintre cari cea mai imposantă a fost cea dela Radna-Lipova, unde oratorul a fost de advocat dr. George Popescu. […] De la Teiuş şi până la Blaş, la toate staţiunile şi haltele a fost aclamat de mulţime de popor, în frunte cu preoţii. La Blaş a fost întâmpinat de vr’o zece mii de omeni cu cel mai mare enthusiasm”.

Desigur că „opoziţia” trebuia să-şi facă şi ea simţită prezenţa la emoţionantul traseu feroviar al lui Victor Mihályi de Apşa. „Telegraful Român” comenta: „Gherla. O tristă împregiurare este de remarcat și de astădată. Funcționarii dela tren în timpul vorbirilor de întâmpinare și în timpul răspunsurilor puneau mașinele dela trenuri în mișcare apărând astfel cu publicul aglomerat, încât putea să se întâmple și nenorociri. La Jibou, precum se spune, I. P. Sa era să rămână pe jos, dacă nu întrerupea vorbirea și alerga să se urce în tren”.

Mitropolitul s-a luptat pentru drepturile românilor. Citez un fragment din „Revista „Tribuna” din 17 martie 1988: „Unchiul meu Victor Mihályi, care era Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, a făcut trei drumuri la Viena pentru a interveni în vederea grațierii și eliberării memorandiștilor. De fiecare dată audiența la împărat i-a fost respinsă de primul ministru al imperiului…” (fragment din „Dialog cu fiica luptătorului și cărturarului patriot Ioan Mihályi de Apşa”)

În acelaşi registru, „Amicul Poporului” din 1901 consemna: „Ca archiepiscop I.P.S. Sa a ţinut două sinoade archidiecesane, la 1896 şi 1899, dintre cari cel din urmă este de o importanţă deosebită prin faptul, că acel sinod a luat o posiţie demnă şi hotărâtă în contra tendenţelor catolicilor maghiari din Ungaria de a contopi biserica română unită în organismul autonomic ce este proiectat pentru biserica catolică latină din Ungaria”.

Numele „cărturarului patriot” apare în revista „Transilvania” din 1915, în lista membrilor  „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”, alături de alte nume ilustre, din care nu pomenesc aici decât unul singur: Titu Maiorescu.

A fost un om de mare valoare, recunoscut de marii scriitori români care i-au fost contemporani. Drept urmare, numele său apare în numărul jubiliar (a XXV-a aniversare) al revistei „Familia” din 1890, alături de: George Bariţiu, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, B. P. Haşdeu, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Petre Dulfu, dr.Victor Babeş şi Iosif Vulcan.

Tit Bud şi Victor Mihalyi de Apşa, doi oameni extrem de importanţi pentru ţara noastră, care au avut legături cu Sighetul. Azi, trecem pe lângă busturile lor şi ni se pare normal ca ţara în care locuim să fie România şi slujbele religioase să fie ţinute în limba română. Să nu uităm că şi lor le datorăm aceste împliniri ale neamului.

Când treceţi pe langă busturile lor, aruncaţi-le o privire şi trimiteţi-le un gând bun! Cei doi despre care am scris aici au contribuit la făurirea istoriei noastre!

Foto & text: Horia Picu

Duminică, 26 noiembrie 2023, în fața Bisericii Greco – Catolice „Cristos Regele Universului”, monumentul (bustul) Mitropolitului Greco – Catolic al Transilvaniei (de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX), Victor MIHALYI de Apșa (n. Ieud, 1841 – d. Blaj, 1918), a fost amplasat la Sighet.

Bustul lui Victor Mihalyi de Apșa, lucrarea de artă executată de sculptorul băimărean Marcel Stanciu, va întâmpina sighetenii „împreună” cu un alt român „uriaș”, vicarul – cărturar Tit BUD, opera aceluiași sculptor (finalizată și sfințită în august 2022).

Victor Mihalyi de Apșa, fratele mai mare al istoricului acad. Ioan Mihalyi de Apșa, a fost și el membru de onoare al Academiei Române din anul 1894.

După liturghia arhierească a hramului Bisericii Greco – Catolice, în prezența P.S. Episcopul Vasile Bizău, a unui mare număr de preoți, de enoriași și de sigheteni, a avut loc dezvelirea și sfințirea monumentului Victor Mihalyi de Apșa. Au participat primarul și viceprimarul Sighetului, consilieri județeni și locali, președinta Uniunii Artiștilor Plastici – filiala Maramureș și autorul celor două sculpturi amplasate la intrarea în Biserica Greco – Catolică.

Cele două monumente (busturi) s-au ridicat prin implicarea și cu contribuția membrilor Asociației Firul Vieții și a unor oameni generoși, care-și respectă înaintașii.
Acest proiect a fost realizat și cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș.

Foto & text: I. Mariș

Parohia Greco-Catolică „Cristos Regele Universului” Sighet și Asociația „Firul Vieții” Sighet vă invită duminică, 26 noiembrie 2023, la Hramul Bisericii Parohiale (str. Bogdan Vodă, nr. 78) și la dezvelirea și sfințirea  monumentului Mitropolitului Victor Mihaly de Apșa (n. Ieud, 1841 – d. Blaj, 1918).

Program:

Ora 10:45 – Primirea P. S. Episcopul Vasile Bizău,
Ora 11:00 – Sfânta Liturghie Arhierească,
Ora 12:30 – Dezvelirea și sfințirea monumentului Mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa.

Monumentul Mitroplitului Victor Mihalyi de Apșa a fost realizat de sculptorul Marcel Stanciu (Baia Mare).

Au contribuit financiar și material pentru realizarea monumentului:
Dr. Ovidiu NEGREA (California, U.S.A.)
Melania RIȚIU (București)
Ludmila MARTIN (Tulcea)
Petru și Ana ȘTEȚIU (Cluj – Napoca)
Gavrilă PLEȘ (București)
† Adriana ILBAN †
Petru CODREA
Ioan MIRCEA
Alexandru ȚIPLEA
Dana ONIȚA IVAȘCU
Doina BALAZS
Diana IANCU
Gheorghe IANCU
Claudia CHINDRIȘ
Vasile HOTICO
Traian STAMATIN
Mircea CUPCEA
Gheorghe Mihai BÂRLEA
Marius VIȘOVAN
Gheorghe BUFTEA
Mihai KOKENYESDI
Florin DRAGOSTE
Ion MARIȘ
Ioan ARDELEANU – PRUNCU

S.C. BREBELA S.R.L. – Toader și Bogdan CHINDRIȘ
S.C. PLIMOB S.A. – Vasile GODJA
S.C. NEW WINDOW S.R.L. – Victor NAVRATIL
Banca Cooperatistă „TISA” – Alexandru MARINA
S.C. ADETRANS S.R.L. – Ioan DRIMUȘ
SPG Urbana Sighet

Acest proiect (monumentul mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa) a fost realizat și cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș.

* * *

„Victor Mihalyi de Apșa a fost un creștin în cea mai curată concepție a cuvântului și a fost un român în cea mai nobilă afirmare a acestui ideal.  A avut multe să îndure, multe să înghită de la cei de sus și, poate, și de la cei de jos. Nu tuturor le era simpatică figura aceasta de om frumos, care nu cerca însă simpatia nimănui, și părea că nu se bucură dacă o are”. (Din necrolog, Revista Creștină, 1918.)

„Nobil de viță veche, cu un remarcabil sentiment al demnității, Mitropolitul conte Victor Mihalyi de Apșa a fost de o dârzenie și de o atitudine rectilinie impunătoare, spunând că el nu înțelege să se abată nici cu o iotă din calea trasată de marii săi antecesori în scaunul Blajului și că prin aceasta speră că-și va servi eminamente neamul și țara”. (Prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, în „Considerații privind contribuția Mitropolitului Dr. Victor Mihalyi de Apșa la dezvoltarea învățământului românesc din Transilvania”.)

Asociația „Firul Vieții”

Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU