O întrunire la Biblioteca municipală Sighet, dedicată memoriei lui Alexandru Ivasiuc, anul 1983.

În poză apar (rândul principal, de la stânga la dreapta): Ioan Ardeleanu (Mecena), Alexandru Dohi, Marin Slujeru,  Viorel Igna, Nicolae Rădoi,  Miron Popovici. În stânga imaginii (parțial vizibil), Vasile Balea.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

Prin intermediul lui Cristi Fernea, librar și pasionat om de cultură, de curând am primit cartea Sfera inteligibilă în tradiția platonică și creștină a lui Viorel Igna, fost profesor de filosofie și logică, în anii ’70 – ‘80, la două licee sighetene, iar din 1993 stabilit cu întreaga familie în orașul italian Perugia.
Întrucât eram în relații cultural-filosofice foarte apropiate (de aceeași vârstă și amândoi în febrila căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul”, prin neobosite lecturi și interminabile dezbateri, deseori sugerate și/ sau supervizate de regretatul Jean Bălin), pot să afirm că-i cunosc marea pasiune pentru anticele și mereu incitantele fundamentări greco-romane în plan moral-spiritual (inclusiv nobila și fecunda influență exercitată de ele asupra creștinismului incipient), cât și pentru formidabilele sincronisme/ interinfluențe greco-orientale (indiene și chinezești), despre care marele indianist român Theofil Simenschy afirmă cu prudență în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978) că „Toți au dreptate întrucâtva; greutatea stă în a deosebi de la caz la caz aceste influențe, a le determina originea și epoca și a stabili până unde merg”.
De pildă, îmi amintesc de furtunoasele discuții pe marginea celor trei mari „vehicole” sau mijloace de mântuire ale budismului („micul vehicol” sau hinayāna, „marele vehicol” sau mahāyāna, „vehicolul tantric” sau vajrayāna), precum și cele despre marii reformatori Nāgārjuna (în secolul al II-lea e.n. a sistematizat doctrina mahāyāna, elaborând un sistem nihilist în care nu există nici eul și nici non-eul, eliberarea dobândindu-se prin conștientizarea acestui vid universal) și Asanga (potrivit mai moderatului său sistem filosofic din secolul al IV-lea e.n., numit „al idealiștilor” sau „al practicanților metodei Yoga”, lumea înconjurătoare nu are existență, dar – la fel ca la Platon – există eul sau gândirea, care zămislește iluzia realității).
Cu câteva veacuri înaintea celor doi gânditori indieni, subtilul dialectician chinez Mo Zi (sec. V-IV î.e.n.) a exercitat o rodnică influență asupra mahāyānismului prin teza iubirii universale: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit și cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”.
Dezbăteam, totodată, năucitoarele asemănări dintre Unul plotinian („fără formă și de nimic limitat”, care – prin situarea dincolo de gândire – trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”) și supremul Dao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început sau sfârșit, nu se află sus sau jos, înlăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), implicit cu De, principiu strâns legat de Dao și echivalent în românește ba cu termenul Putere (puterea specială a individului), ba cu Virtute (spontaneitatea tuturor lucrurilor „în sensul elanului bergsonian”), sincronisme sistematizate și ilustrate ulterior de mine (martie 2017) în textul Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism).
Nu în ultimul rând, purtam îndelungi discuții pe marginea oului cosmic (la indieni și vechii egipteni), formă premergătoare a desăvârșitei sfere, deoarece conține „sub coajă” germenele vieții și al existenței (Brahma, ființa supremă și „izvorul tuturor lucrurilor”, nu doar că s-a născut din ou, dar „cu gândul numai” a făcut cerul din jumătatea de sus a acestuia și pământul din jumătatea de jos), treceam în revistă suita sistemelor creaționiste antice („cu gândul” la Brahma, „cu cuvântul” Vac, predecesorul Logos-ului, la zeul indian Prajapati și „din nimicul absolut” la Augustin), neomițând „ideea preexistenței unei materii cosmice primordiale” (am numit apa) la chaldeeni (Apsu sau Oceanul-tată, Tiamat sau Haosul-mamă) și la Thales din Milet, precum și cosmogoniile din cele două versiuni ale Genesei biblice: iahvistă sau jahveistă (sec. al VIII-lea î.e.n.) și elohistă (sec. al V-lea î.e.n.), ambele descinse din vechea concepție chaldeeană.
În paranteză fie spus, concepția indiană a creației „cu cuvântul” a ajuns la Philon, teologul-filosof preocupat să dea un nou impuls Bibliei mozaice (Vechiul Testament la creștini) cu ajutorul filosofiei grecești, datorită faptului că la acea vreme (ultimul secol î.e.n.) Alexandria de la gurile Nilului era un oraș cosmopolit nu numai pentru negustori, ci și pentru învățații din toată lumea, atrași – ne înștiințează Petre P. Negulescu în masivul tratat Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977) – „de marile înlesniri culturale, de colecțiile de manuscrise mai ales”.
Același autor ne informează cum Philon, adeptul principiilor „Dumnezeu ca Ființă transcendentă, nu poate să aibă raporturi directe cu lumea” și „Unitatea absolută (Dumnezeu) exclude multiplicitatea absolută (lumea)”, se vede nevoit să introducă mai mulți intermediari/agenți între cele două entități disjunctive, concepție preluată apoi de creștinii „încurcați în controverse”, pentru ca de la Sinodul niceean (anul 325 e.n.) să devină temelia Trinității.
Și iată în ce mod. Mai întâi, Philon împrumută de la stoici termenul Logos (rațiune), care la el – cu precizarea că „l-a creat mai întâi Dumnezeu” – are înțelesul atât de „rațiune”, cât și de „cuvânt” sau „discurs”. Însă, fiind Dumnezeul lui Philon mai filosofic, deci mai abstract decât concretul Dumnezeu vechitestamentar, El nu pronunță mai multe cuvinte creatoare, ci doar unul singur – Logos, care „avea în sine tot ce trebuie pentru ca procesul creațiunii să se desfășoare mai departe, fără altă intervenire a lui Dumnezeu” (P.P. Negulescu), căci avea rolul de „organ de concepție”. Numai că, prin natura sa, Logos-ul se situa „prea departe” de lumea ce urma să apară, așa că era nevoie de un alt intermediar, gândit ca un „organ de execuție”, cu scopul de-a transforma ideile generale ale organului de concepție în lucruri particulare. Iar acesta, la fel ca în doctrina stoică, era Spiritul (pneuma).
Din nou distanța fiind prea mare între „tendința generală” a Spiritului și lucrurile materiale ce trebuiau produse (firește, prin prelucrarea materiei informe de început), cascada descendentă a intermediarilor este completată cu îngerii și demonii, ființe spirituale prevăzute cu indispensabilul înveliș material, care le permite să lucreze materia spre „a realiza într-însa ideile”.
Primele trei ipostaze au atras atenția creștinilor și au avut un rol important în orientarea creștinismului spre neoplatonism („coloritul filozofic al celor mai mulți dintre gânditorii creștini, de la sfârșitul antichității și din prima jumătate a evului mediu, a fost neoplatonic”, precizează P.P. Negulescu), întrucât prima ipostază era „Dumnezeul unic al monoteismului iudaic”, a doua (Logos-ul) era numită de Philon „Primul născut”, ba – într-o formulare mai mult familiară decât filosofică – chiar „Fiul”, iar Spiritul (a treia ipostază) devine la creștini Sfântul Duh, astfel născându-se inexplicabila dogmă a Dumnezeului „unic și nedespărțit”, în trei ființe diferite…
Citind mult documentata carte a lui Viorel Igna (atât de încărcată cu citate, încât nu există afirmație fără una sau mai multe „proptele” cu moț filosofico-teologic), m-am mirat că nicăieri nu pomenește de sincronisme și de fascinantele teorii cosmogonice orientale, în mod deosebit de oul cosmic și influența subtilei filosofii indiene asupra lui Philon, a cărui triadă ipostazică – așa cum am arătat – stă la baza Trinității creștine și a orientat creștinismul înspre neoplatonism. Căci sfera inteligibilă a creștinismului, potrivit superbelor definiții diseminate în carte: „Dumnezeu este sfera cu centrul oriunde și circumferința niciunde”, „Imensitatea esenței lui Dumnezeu ia forma sferei”, „Spiritul este sferic” etc., purced din originala concepție a lui Philon, nicidecum din comentariile și scrierile elaborate de Marius Victorinus 300 de ani mai târziu, cu atît mai mult că acesta rămâne un zelos și inspirat filonist atunci când afirmă că „Dumnezeu «este unitatea celor trei potențe – a Ființei, a Vieții și a Gândirii»”, identificând Ființa cu Tatăl, Viața cu Fiul și Gândirea cu Duhul Sfânt.
Din păcate, în comparație cu Marius Victorinus și Augustin, cu neoplatonicienii (Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus, Damascius, Simplicius) și întreaga henologie, cu Pitagora, Xenophan, Parmenide, Zenon și Heraclit, dar mai ales cu Platon și Aristotel, alexandrinul este amintit la pagina 197 doar într-un scurt și irelevant paragraf: „(…) în reformulările lui Philon din Alexandia, care a pus pe primul loc înțelepciunea”…
Și încă ceva. Ignorând complet filosofia indiană și chineză, V. Igna urmează exemplul mult citatului Giovanni Reale, care a scris o enormă istorie a filosofiei greco-romane (la noi a apărut în 10 volume), în mod eronat intitulată Istoria filosofiei antice.
În rest, cartea prietenului Igna merită să fie citită (de inițiați și mai puțin inițiați) pentru pilduitoarea acribie cu care urmărește sfera inteligibilă (cosmică și spirituală) în filosofia antică greacă, „acasă” la neoplatonicieni și la primii teoreticieni valoroși ai creștinismului.

George PETROVAI

S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

Foto: Marin Slujeru

Marți, 30 aprilie 2019, la Sala Radio din Sighet un destul de numeros public s-a reîntâlnit cu pictorul Octav Postolache, fostul sighetean care a fost implicat 35 de ani în viața culturală a orașului nostru. Au “zburat” șase ani de la ultima expoziție personală (2013) a profesorului Octav Postolache pe meleagurile sighetene.

Domnul Octav Postolache a transferat din actualul spațiu de reședință al Deltei Dunării nu doar cele cincisprezece lucrări expuse ci și o lume încărcată de simboluri, o lume zbuciumată, uneori “arzătoare”, tulburată de zboruri enigmatice, surprinsă în stilul caracteristic unui… expresionist. Maestrul Octav Postolache este el însuși un “zburător” și un căutător de inedite trăiri pe care le fixează cromatic pe întinderea pânzelor. A ales să zboare – în anul în care își va aniversa 80 de ani de viață – spre Sighet, orașul de care-l leagă povestite și nepovestite amintiri.

La acest vernisaj au participat prieteni din Sighet dar și din Baia Mare, Vișeu de Sus, Cluj Napoca, Negrești-Oaș și… Sulina. Expoziția a fost onorată de prezența prefectului de Maramureș, avocat Vasile Moldovan și a pictorului – scenograf clujean Gheorghe Codrea (născut la Sighet, absolvent al Lic. “Dragoș Vodă”).

S-a “discutat” destul de puțin formal (Ioana Popovici, Ion Mariș, Vasile Moldovan, Ioan Ardeleanu Pruncu, Codrea Gheorghe, Viorel Igna), dar mai ales informal, bucuria revederii cu mulți cunoscuți făcându-l pe artist să trăiască cu intensitate revenirea la… Sighet.

Salut, Sighet!