O comună cu revolte, în vremuri de urgie (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Se împărțeau familiile localității, de către cei „mari” ai comunei, sau cu directive de mai sus, în clase sociale; moșieri nu erau pe la noi, dar familii bine înstărite erau, dar niciuna cu exagerări deosebite, precum prin alte părți. Îndurai multe dacă te treceau la categoria „chiaburi” și aici se proceda extrem de arbitrar, politic; oricum, localitatea era prea plină de chiaburi, de cum erau în realitate; era clasa „chiaburilor politici”, o altă categorie socială, fiind originali și aici. Mă refer la cazul nostru; am fost înregistrați cu 3,5 ha de pământ arabil (mai mult de jumătate tot la 2 ani fiind arat și semănat cu ovăz, pentru vite, fiind puțin rodnic) și în jur de 20 ha de fânețe. Tata, fratele Ion și cu mine, făceam tot fânul și executam singuri, în familie, toate muncile agricole. Singurul sector în care făceam asocieri era cel legat de oi și așa făceau aproape toți, afară doar de 2-3 familii, probabil; aveam doar în jur de 30 de oi și nu putea fi altfel tratată problema, decât prin asociere. Dar, imediat ce noi am fost urmăriți de Securitate, am și fost declarați chiaburi în noul concept, cu toate persecuțiile ce au urmat de aici, ca și pentru mulți alții, de altfel; chiaburilor politici li se fixau cote mari, la diferite produse, peste putința de a le achita și atunci trebuia să le plătești în bani, scump, sau să faci luni de închisore, proporțional cu cotele restante. Mama a vândut un loc în „Podul Stârcului”, pentru a scăpa de închisoare.

* S-au produs câteva evenimente în plină perioadă de totalitarism politic, când tot ce spunea Partidul era Lege și care preziceau, mai discret sau mai apăsat, că acest „monolit” se apropie de dezintegrare. Am să expun trei astfel de evenimente, semnificative, chiar dacă păreau banale, nu neapărat cronologic.

A venit de la raion o echipă cu reprezentanți ai partidului, pentru a instala Secretarul PCR pe comună; au adus și candidatul pregătit cu dânșii, un „CFR-ist” de la Vișeu de Jos. În prezența aproape totală a membrilor de partid, șeful de la raion propune candidatul, il caracterizează și, formal, întreabă dacă mai este vreo propunere. Se ridică o mână sus și o voce timidă se aude: eu propun ca Secretar PCR pe tov. învățător Grad Lupu, omul nostru din comună. Conducătorul raional a crezut, probabil, că s-a organizat și o altă propunere, doar pentru a evita banalitatea cu candidatul unic. În aceeași optică, supune la vot a doua propunere, mai întâi, tot formal. Doar că votul a fost unanim pentru aceasta și cealaltă propunere, prima, a căzut de la sine. Și-au strâns scriptele, deja făcute și au plecat înapoi, cu candidat cu tot, cu o înfrângere totală. Pare o victorie mică, banală, dar nu este așa. Este deosebit de semnificativă, pentru că s-a respins rolul conducător al partidului, de la centru. Oarecum, o fisură !

* La o sesiune de alegeri de deputați, la o circumscripție, pe lângă candidatul de bază, chiar Președintele CAP-ului, au mai trecut o persoană obscură, un bătrân, formal, tot pentru a evita candidatura unică, lucru care, de fapt, se manifesta în mod aproape exclusiv. Doar că la vot, marea majotitate a votului era pentru acea propunere obscură și aici se evidențiau două aspecte, dezastruoase: nu se suporta CAP-ul și nu se suporta aceeași unică hotărâre, a partidului, probabil nici candidatul acestuia. A fost o intenție de a falsifica alegerea, dar le era teamă de spiritul săliștenilor, sănătos, dovedit și cu alte ocazii. Aceasta a căzut chiar bine, prevestitor, pentru că în scurt timp, celălalt candidat a avut probleme grele cu Legea, cu o detenție de un an.

* Un alt eveniment, cu totul deosebit, s-a produs în Săliștea de Sus la care, indirect, am fost și eu prezent; o acțiune a săliștenilor, o revoltă, o răzmeriță mai neobișnuită, un „Brașov” mai mic, cu foarte largi ecouri în țara și în afara ei. Luni de zile s-a relatat despre aceasta la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Evenimentul a fost pe larg redat într-un înscris, redactat cu multe detalii în lucrările simpozionului, ce are loc anual în comună, în luna august, de mult timp, prin activitatea neobosit de fructuoasă a profesorului de istorie, Iuga Simion. Am să mă refer doar la unele aspecte ale acestei acțiuni, în măsura în care am fost și eu implicat, colateral.

S-a remarcat solidaritatea hotărâtă a întregii localități și atunci, la tragerea clopotelor celor două biserici „într-o dungă”, un anunț de mare pericol, de către fratele celui maltratat și lăsat în baltă de sânge, la postul de miliție. Șoseaua națională s-a umplut de oameni, de îndată, cu mic, cu mare, de la un capăt la altul al ei. Ulițele de pe lângă primărie erau înțesate de lume, care cereau pedepsirea „nemernicului”, a șefului de post al Miliției, plutonierul V. Gherghel, care a executat o ilegalitate, cu mare brutalitate, în spiritul lor de torționari. Lumea era gata să-l linșeze.

Acest individ era cunoscut pentru ticăloșiile lui; favoriza comerțul clandestin cu electronice din Banat, pentru unele țărănci. Se spunea că a batjocorit fete și femei, când veneau să-și schimbe buletinul; era bănuit și ca suspect în organizarea a două omoruri, a doi cetățeni cu care a avut conflicte; făcea „Pașa” ce voia! Unul dintre cei uciși a fost găsit mort în tunel, dar s-a constatat că murise mai înainte și avea o tăietură sub un genunchi, prin care i s-a scurs sângele. Al doilea, un tânăr ce urma să fie încorporat în câteva zile, a fost găsit mort, atârnat de un gard, aproape de casă, cu aceeași tăietura sub genunchi. Oamenii vorbeau că s-ar fi folosit de un personaj cu mintea puțină. Chiar și incidentul amintit l-a provocat tot el, în zilele de 5-6 mai 1981 . A vrut să încalce un obicei al locului, de a se servi un „aldămaș”, într-un târg cu valoare mai semnificativă. În cazul de față, a vrut să scoată afară din localul de consum de la gară un țigan, care a cumpărat un cal de la un țăran, spunând: ce cauți aici, „cioroiule”! Se spune că avea probleme cu el mai dinainte, l-a plesnit și a întins mâna să-l înșface; vânzătorul a pus mâna în față, în care avea și biciul de la cai, pentru a-l proteja și a spus: „este cu mine, la un aldămaș”, servim o țuică! Milițianul, ca om al Legii, trebuia să pedepsească discriminarea rasială și nu să o practice. Enervat de înfruntare, a chemat în ajutor un milițian din comuna Săcel, mai aproape de conflict, dar i-a venit în ajutor un milițian dintr-o altă comună, care se afla acolo, la Săcel. I-au urmărit cu mașina pe cei cu caii, a săltat vânzătorul și l-a transportat cu mașina la postul de miliție, lăsând căruța în seama altora, cu țiganul dispărut și el. L-au dus „la post”, la 3 km de gară, iar acolo l-a zdrobit în bătaie și l-a lăsat pe jos, în sânge și cu fracturi. Au rupt un scaun de capul omului. Milițianul venit îl lovea cu bastonul, acolo jos unde era, sărindu-i și părul de pe cap, iar celălalt ștergea cu un cearceaf sângele de pe jos. Auzind soția și fetița lui au intrat în post și strigau să nu-l omoare (!), dar au fost scoase pe hol. Fratele lui auzind, a mers la biserici și a tras clopotele într-o dungă, semn de mare pericol și șoseaua, ulițele s-au umplut de lume, cu miile. Simțind pericolul, el a început să amenințe cu arma, cu miliția, cu securitatea cu armata, apoi s-a ascuns în dulapul de fier, văzând pericolul iminent. Lumea s-a întărâtat și mai tare și autoritățile n-o mai puteau stăpâni. Au spart becurile și, pe întuneric, au forțat ușa și au pătruns în sediu, unde nu-și vedea decât fratele pe jos și „calaul” era lipsă. Celălalt milițian s-a lungit sus, pe soba de teracota, pitit și el. Un copil de la geam, „Gavroche” al revoltei din Săliștea, îi arătă dulapul unde s-a ascuns milițianul și, forțând ușa, i-a aplicat o singură lovitură peste cap, cu „hanfaul” greu de la căruță, lăsându-l jos, în comă. După ce și-a scos fratele afară, milițianul de pe sobă a coborât și, profitând de neatenție, a ieșit în curte, a trecut râul Iza, ud înainte de a intra în apă, trecând dealul speriat, spre Vișeu.

Aveai impresia că toată comuna era prezentă (mii de oameni!) și stătea nemișcata, pe poziții, având „armele agricole” cu ei, furci, bâte, securi. Șoseaua națională era înțesată de lume, de la un capat la altul al ei. „Trupele”, de la margine de comună, verificau mașinile și nu lăsau să treacă milițieni; cei găsiți erau dați jos, cu cale întoarsă, pe jos sau cu mașina. Nu puteau forța lucrurile, pentru că lumea multă dezlănțuită, era de neoprit, îi călca în picioare, chiar cu unele victime. Pe ulițele din jurul Primăriei era atâta lume, că nu puteai pune „nici acul”, cum se spune! Printre aceștia, în mulțime, s-a întâmplat să fie și un maior de miliție, cu misiune de reconciliere probabil, rătăcit pe acolo. Se spune că o femeie i-a dat cu traista peste cap și a căzut jos. Dar, se pare că femeia avea în traistă și un „ceaon”! (o oală rotundă din fier cromat, în care se făcea mămăligă, mai ales).

Lumea a refuzat salvarea ce venea să-l duca pe milițian, care s-a întors la Vișeu și a permis doar doctorului Vlad Ioan, din localitate, directorul Spitalului Vișeu, la o revenire, să treacă și să ducă sălișteanul rănit. Pe milițian l-au scos cu pături, strecurându-se pe lângă pereți și l-au dus într-un birou spunând că e mort și l-au transportat mai apoi la Spital la Dragomirești, pe ferite. Mai multe femei voiau să intre și să vadă dacă e mort, pentru că acel nemerrnic nu merita să trăiasacă; probabil erau din acelea batjocorite de el. Au intrat și l-au vazut plin de sânge, leșinat, ieșind apoi împăcate. A rămas inapt, cu oasele capului sparte și a fost încadrat în Baia Mare, la ceva munci ușoare, după recuperare.

S-a stat toată noaptea pe șosea și pe ulițe și a doua zi plină, strigând schimbarea conducerii Miliției, a Primăriei, a CAP-ului și Cooperației. S-au tras și a doua zi clopotele în dungă și centrul comunei, drumurile, erau în stăpânirea răzvrătiților. Dar, după acalmie, doar la miliție s-a adus un alt șef, mai mare în grad. Pe omul bătut l-au dus și pe la Cluj, dar a rămas inapt pentru muncă, toată vara stând mai mult la pat (unul Șofrac, a lui „Ciopac”).

Practic, a fos o confruntare cu Miliția, o Instituție Opresoare a Statului și cât de multe exemple, mult mai grave ca acesta, s-au întâmplat în comună, ucideri destule, când a lipsit o astfel de reacție; erau alte vremi, partidul cu Instituțiile lui de forță, opresoare, era în ascensiune atunci, iar acuma se aflau în declin, lumea fiind saturată de rele, de impilare și nu mai putea ține capul tot plecat. A fost ca un fel de prevestire, pentru ce avea să vină.

A venit și procurorul șef regional pentru a potoli starea de agitație și evenimentul a avut răsunet și la cele mai înalte foruri, la București. Oamenii au spus că în cazul în care cineva va fi pedepsit pentru un ticălos, vor arde toată comuna, așa cum au și făcut-o, tot ei.

Nu s-a lua nicio măsură împotriva nimănui și au fost împăcați că nu s-au legat de însemnele Partidului, o motivație formală, că doar nu puteau încercui toată comuna cu garduri de sârmă ghimpată. Aceste însemne nu le făceau rău oamenilor și nu salvau nici partidul; erau niște lozinci, pe care milițienii le purtau și pe frunte. Dacă avea milițianul și chipiul pe cap, în mod sigur că și acestea erau aruncate pe jos, când l-a lovit, cu toate însemnele de partid. Au rămas oamenii pe locuri două zile și o noapte. Dacă se intervenea în forță, cu armata, era un carnagiu și, probabil, comuna era distrusă, nemulțumirea și opresiunea fiind prea mare, de neîndurat, de neoprit, ajunsă la un punct critic. Mai mult, începeau să se agite și comunele învecinate, în spirit de solidaritate, sau pentru problemele lor, situația, dacă se ambala, putând deveni extrem de periculoasă. Mi s-au relatat evenimentele mai apoi, eu nefiind prezent și le-am rezumat.

În a doua zi a răzmeriței am fost plecat la Sighet, cu soția și la întoarcere am trecut pe la Săliște, să vedem pe mama și să-i mai aducem câte ceva, așa cum făceam de regulă. Mirarea m-a cuprins când, în drum spre Săliște, după comuna Vad, tot ieșeau 2-3 milițieni în stradă și, când treceam, tot notau ceva pe un carnet. Cum gestul se tot repeta, am coborât de câteva ori din mașină și am vericat semnalizările, tot ce trebuia și n-am găsit nimic în neregulă. În Bogdan Vodă și Dragomirești, aproape au sărit pe mașină, să mă vadă; nu știam ce, dar ceva era. Când m-am apropiat de Săliște, drumul era blocat de lume, cu bâte, cu furci și-mi fac semn să opresc. Se vedea că cetățenii comunei făceau controlul circulației, în locul milițienilor, care erau alungați! S-au apropiat de mașină și, cunoscându-ne, au dat verdictul: lăsați-i să treacă, e dl. profesor Bărcan cu soția. Înaintam și masa de oameni se tot despica și ne făceau loc. Nu ne-au spus despre ce-i vorba și nici n-am întrebat, dar bănuiam că ceva nu e bine, sau e bine, speram. Spre primărie și mai departe mergeam încet, încet de tot, oamenii fiind foarte înghesuiți. Am ajuns acasă, unde ne-au relatat de revoltă și am plecat repede, pentru a nu fi învinuit ca instigator, cu pericol, în situația mea.

Am ajuns cu bine la Vișeu și dimineața, înainte de orele opt, mergând spre școală, întâlnesc pe drum pe căpitanul de Securitate, Dunca, fost elev de al nostru, care mă întreabă: ași fost ieri la Săliștea, d-le profesor? Am fost la Sighet și m-am întors pe la Săliștea, să văd pe mama și să-i aduc câte ceva. Am auzit, mi-a raspuns el, puțin zâmbind. Deci asta era: am fost urmărit pe tot traseul, cu timpii parcurși.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „DragoȘ- Vodă”, Sighet




„Jocul” de-a Șantajul („Șantajul Roșu”) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA




Viața bunicului meu în anii Războiului – partea a III -a (autor, Andreea Pop)

Într-o zi frumoasă de toamnă, din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, bunicul meu a plecat împreună cu mama și frații săi la cules de porumb. Bunicul meu avea o soră mică de două luni, iar aceștia o luaseră cu ei la cules, pentru că nu aveau cu cine să o lase acasă. Bunicul plecase înainte după căruța cu cai, își cumpăraseră alți cai mai puternici, din târg, la schimb pe porumb.

Ajungând la locul unde era terenul lor, bunicul cu mama și frații lui au început să culeagă porumb și-l încărcau în căruță pentru a-l duce acasă. După ce au strâns recolta au pornit pe drumul spre casă. Pe drum s-au întâlnit cu un rus care i-a oprit și le-a cerut caii, adică rusul i-a dat caii lui slabi și i-a luat caii buni și sănătoși ai bunicului. Bunicul și familia n-au ripostat.

În mai multe zile din acea toamnă au strâns toată recolta de pe câmp și s-au pregătit pentru iarnă. Bunicul, pe vremea aceea, avea vârsta de 15 ani și se îngrijea împreună cu sora lui mai mare de întreaga familie, deoarece tatăl lor era plecat în război. Ei trebuiau să aibă grijă de mama lor și de frații mai mici. Bunicul împreună cu sora lui mergeau chiar și după lemne în pădure; ei fiind mai mari, erau puși de mama lor de la lucrul câmpului până la culesul roadelor, toamna.

Tatăl lor, bietul de el, se întorsese din război aproape de Crăciun. El venise din război cu hainele rupte, ponosite și cu un sac plin de țigări ungurești. Era bucuros că ajunsese acasă și și-a revăzut și regăsit familia și, mai ales, că bunicul împreună cu sora sa se îngrijiseră de gospodăria pe care a lăsat-o în urma lui. L-au așteptat acasă cu șoproanele pline de porumb și cu lemne strânse pentru iarnă. Copiii erau foarte bucuroși că și-au văzut tatăl de Sărbători, acasă. Pentru ei, acesta a fost cadoul de Crăciun. Mama lor, fiind și ea fericită că soțul s-a-ntors sănătos acasă, l-a așteptat cu mâncare obișnuită: pâine de mălai, azimă de mălai, lapte de vacă, cartofi, varză etc. În anii Războiului lumea era foarte săracă, nu prea avea din ce să facă atâta mâncare cum se face de Sărbători, în zilele noastre.

După ce au trecut Sărbătorile de iarnă, străbunicul l-a dus pe bunicul cu oile și câinii la o casă pe un deal și l-a lăsat singur cu ele. Seara, în jurul stânii, se adunau câte douăzeci de lupi. Oile, pentru că era iarnă, au fost băgate în grajd ca să nu le mănânce lupii. Bunicul rămăsese acolo câteva luni de zile dar s-a mutat din primul loc pe alt deal, mai aproape de sat, când oile au început să fete. El a plecat din primul loc din cauza lupilor, deoarece îi era frică să mai stea. Prin luna iunie, bunicul a luat toată stâna și a plecat la munte împreună cu ciobanii.

Andreea POP
clasa a IX-a F,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”