„Noblețea marginii” și noblețea artei lui Ioan Borlean (autor, Ion Mariș)

În prezența unui public numeros, format din oameni de cultură și iubitori ai patrimoniului maramureșean, artistul vizual Ioan Borlean a oferit nu doar o expoziție de pictură, ci o incursiune într-o regiune care își revendică nobilitatea… Nordului (ne)marginal.

Organizată de Fundația „Ioan și Livia PISO”, Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene în parteneriat cu Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Satu Mare, expoziția aduce în atenția publicului un patrimoniu simbolic insuficient cunoscut, steme/ blazoane și steaguri identitare ale vechii nobilimi române maramureșene, reinterpretate într-un limbaj plastic inedit, deosebit de expresiv.

Deschiderea oficială a fost făcută de dr. Vlad Lazu, reprezentantul Centrului și co-curator al expoziției, care a subliniat importanța recuperării memoriei istorice prin cultură și a rolului instituției pe care o conduce în valorificarea moștenirii nobilimii române maramureșene. În intervențiile lor, editorul Ion Mariș, prof. univ. dr. Alexandru Leordean, arh. Dorel Cordoș  și prof. dr. Ioan Petrovai au evidențiat atât consistența documentară a proiectului, cât și dimensiunea artistică a unei creații care transformă heraldica într-un discurs vizual de importantă actualitate. Completările artistului vizual, Ioan Borlean, au „elucidat” pasiunea și căutările inerente demersului întreprins, expoziția oferită (și) publicului vișeuan fiind un altfel de „blazon” în biografia autorului lucrărilor. A fost transmis și un mesaj din partea părintelui Ioan Bizău, de către preotul paroh din Vișeu de Sus, Mihai Chira, care și-a completat intervenția cu bine receptate observații.

Pentru Ioan Borlean, simbolurile trecutului devin pretexte ale unei meditații plastice asupra identității, demnității și apartenenței. Pornind de la izvoare istorice, artistul reconstruiește un univers în care culoarea, textura și materia picturală conferă fiecărei lucrări autonomia unei opere contemporane, cu mesaj personalizat. Heraldica încetează să mai fie doar un exercițiu al erudiției și se convertește într-o emoție estetică.

Expoziția „Noblețea marginii” concentrează, de fapt, întreaga filosofie a proiectului pictural. „Marginea” nu se identifică cu periferia, dimpotrivă, este locul unde identitatea s-a păstrat cu o rară tenacitate, unde memoria nu a devenit muzeu, ci formă de viață. Maramureșul își revendică astfel noblețea nu doar prin documente și genealogii, ci prin oamenii care îi duc mai departe spiritul creator, iar Ioan Borlean este unul dintre ei.

Expoziția poate fi vizitată până la finalul lunii iulie și merită privită în liniște, fără grabă, chiar… „memorată”. Fiecare lucrare ascunde un fragment de istorie, o metaforă și o întrebare adresată privitorului. Într-o epocă dominată de efemer, Ioan Borlean propune un exercițiu de recuperare a memoriei prin artă, iar Vișeul de Sus confirmă încă o dată că rămâne unul dintre locurile în care cultura știe să-și onoreze trecutul fără a se desprinde de contemporaneitate.

Foto, Video & text: Ion Mariș




Poemul de duminică: Cosmin PERȚA

Fără titlu

Şi atunci: de ce oare m-aş apuca eu acum de tristeţe,
Când viaţa mea este plină de lucruri pe care nu mi le pot explica?
Am doi copii, pe care îi văd rar, când se cade,
Am un serviciu, pentru care nu pot face mai mult decât fac,
Am zeci de alte obligaţii pe care le onorez când şi cum pot.

Sunt un om rupt de realitate, realitatea nu mă poate conţine
Şi eu în ea nu pot exista, copiii mei sunt crescuţi de un vierme
Pe care îl ademenesc seară de seară să mă suplinească, să-i întreţină,
Pe spate mi-au crescut două aripi de rădaşcă, în cupa lor car apă
Pentru soţia mea iubitoare, care niciodată nu-şi dă, cu adevărat,
Seama de starea în care mă aflu.
În cangele mâinilor mele port găleţi cu nectar şi cu lapte
Cu care-i adăp în fiecare zi pe şefii, patronii, prietenii mei,
Explicându-le cât sunt de frumos şi cât aş putea fi de iubit.

Nu fac nimic bine, pe nimeni nu mulţumesc.
Sunt un tată groaznic, un soţ odios, din cangele mîinilor mele
Se scurge pelin şi puroi cu fiecare somn în care mă adâncesc.
Nu lucrez pentru nimeni, decât pentru mine, şi cu toate acestea
Nimic nu-mi iese ca lumea, cum ar trebui, cum se face.

Lucrez la o sută de lucruri deodată,
Am o soţie absolut minunată,
Nimeni şi nimic nu ar putea înlocui pântecele ei,
Mâna ei caldă, vorba ei, cum numai ea o ştie şi eu.
Mi-e greu să mă concentrez, mă îngrijorez,
Am nişte copii ca o lamă de fierestrău.

Şi atunci mă îngrijorez, albesc, sunt neputincios,
Nimic din cele pe care le-aş putea explica nu vă mai sunt pe plac.
Bine, fie aşa, să fiu eu târfa voastră,
Să mă duceţi prin baruri şi să mă spurcaţi.
Un fagure de miere îmi iese din limbă ca un furuncul,
Limpede vin în faţa voastră ca un fagure plin de rahat.

Aripi, aripi de ţelină şi de pătrunjel peste aripile mele de carne
Se leagă şi se tot înăspresc.

Nu ştiu despre ce vă vorbesc.

* * *

COSMIN PERȚA, poet, prozator, eseist, editor și artist român multimedia, s-a născut la 05 decembrie 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș.
Absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, își continuă studiile la Universitatea din București, unde obține o diplomă de masterat în literatură și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. Debutează în 2002 cu placheta Zorovavel publicată la Editura Grinta, din Cluj, debut girat de o prefață a lui Victor Cubleșan și de un cuvânt al lui Ion Mureșan.
Urmează volumele de versuri Santinela de lut (Editura Vinea, 2005), Cântec pentru Maria (Editura Vinea, 2007), Bătrânul, o divină comedie (Editura Charmides, 2009), Fără titlu (Editura Paralela 45, 2011), Cântec de leagăn pentru generația mea (Editura Paralela 45, 2018).
Format ca poet, se afirmă ca prozator odată cu romanul Întâmplări la marginea lumii (Editura Cartea Românească, 2007), continuând cu volumul de proză Două povestiri (Editura Tracus Arte, 2010), Teofil și Câinele de lemn (Editura Herg Benet, 2012), Vizita (Editura Herg Benet, 2013), În urmă nu mai e nimic (Editura Polirom, 2015), Arșița (Editura Paralela 45, 2019), Dispariția (Polirom, 2021), Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, 2023).
În 2021 publică la editura Polirom volumul pentru copii Anisia și uneltele fermecate, urmat în 2022 de Anisia și manuscrisul mistic.
A publicat și o monografie romanțată a poetului Nicolae Labiș, Labiș. Jurnalul pierdut (Polirom, 2022)
În 2011 publică la Editura Tracus Arte eseul Introducere în fantasticul de interpretare, iar în 2012 monografia Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție, la Editura MNLR.
În 2022 a vernisat prima instalație poetică multimedia, intitulată Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Instalația a fost expusă la București (Galeria Galateca) și la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. În 2023 vernisează la ARCUB o a doua instalație imersivă, Voices of war, realizată în colaborare cu muzicianul ucrainean Denys Vasyliev.
Din decembrie 2022 este curator al SwordS  (Spoken Word Sessions), o scenă independentă de spoken word, performance poetic și experiment transartistic.

Printre alte premii relevante, pentru romanul Teofil și Câinele de lemn este desemnat Tânărul prozator al anului 2012, volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea obține premiul Observator cultural, iar romanul Arșița Premiul agentiadecarte.ro.

Opera: Zorovavel (Editura Grinta, 2002), Santinela de lut (Editura Vinea, 2005), Cântec pentru Maria (Editura Vinea, 2007), Întâmplări la marginea lumii (Editura Cartea Românească, 2007), Bătrânul, o divină comedie (Editura Charmides, 2009), Două povestiri (Editura Tracus Arte, 2010), Fără titlu (Editura Paralela 45, 2011), Introducere în fantasticul de interpretare (Editura Tracus Arte, 2011), Teofil și Câinele de lemn (Editura Herg Benet, 2012), Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție (Editura MNLR, 2012), Vizita (Editura Herg Benet, 2013), În urmă nu mai e nimic (Editura Polirom, 2015), Cântec de leagăn pentru generația mea (Editura Paralela 45, 2018), Arșița (Editura Paralela 45, 2019), Anisia și uneltele fermecate, (Editura Polirom, 2021), Dispariția (Editura Polirom, 2021), Anisia și manuscrisul mistic, (Editura Polirom, 2022), Labiș. Jurnalul pierdut (Editura Polirom, 2022), Ca să nu aleagă praful de toate (Editura Polirom, 2023), Anisia și oceanul de uitare, (Editura Polirom, 2024), Trilogia lui Teofil: În urmă nu mai e nimic, Arșița, Teofil și Câinele de lemn (Editura Polirom, 2024), Un loc îndepărtat, numai al lor (Editura Polirom, 2025).

Salut, Sighet!

 

Nota redacției: „suplimentar”, echipa noastră îi urează maramureșeanului nostru Cosmin Perța… LA MULȚI ANI!




Poemul de duminică: Gavril CIUBAN

Acolo

Poemul acesta umblă pe jos
Nici un căruțaș nu mai are
Ci mult întuneric la îndemână
Carul de altădată se-apropie singur
Loitrele-l poartă peste hârtoape.

Până la ceruri
E fânul dintr-însul.
Copiii nu pică de-acolo,
nu.
Doar îngerii clatină
Stelele-n leagăn –
ținutul de neatins
al lui Dumnezeu.

Mirare: cum nu se-mburdă
carul străbun?

Poemul acesta umblă pe jos
Și oarecând va ajunge acolo.

* * *

Gavril Ciuban născut la 10 iulie 1951 în Vișeu de Mijloc, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Istorie din București. A lucrat 32 de ani la Ocolul Silvic Vișeu de Sus și 11 ani la Biblioteca Orășenească Vișeu de Sus de unde s-a și pensionat. Nu a fost membru al Partidului Comunist iar, după 1990, dezgustat de mascarada politică, nu s-a înscris în nici un partid. Grație „binevoitorilor”, al căror nume nu este curios să le afle din măsluitele dosare, i-au fost confiscate de către miliție și securitate manuscrise și mașina de scris.
Debutează în Cronica (1975). Ulterior a publicat în majoritatea revistelor literare din țară, precum și în presa județeană unde îi apar versuri, proză, eseuri și reflecții pe teme sociale.
Debut editorial cu volumul de versuri Cultivatorul de pietre și tandra dihanie (Ed. Dacia, 1992). Este membru al Uniunii Scriitorilor Filiala București din anul 1998. A mai tipărit un număr de 18 cărți, unele dintre ele au fost traduse în italiană (de Gabriela Lungu), în franceză (de Ioana Trică), în engleză (de Alex Pop). De asemenea versuri de ale sale au fost traduse în ucrainieană, germană și albaneză.
În decursul anilor a primit nenumărate premii literare, inclusiv al Uniunii Scriitorilor din România.
Echipa „Salut, Sighet!” îi urează mulți ani inspiraționali poetului Gavril CIUBAN!

Salut, Sighet!

 Foto: Ion Mariș




Singurătatea… (Gheorghe Bărcan)

O stare psihică nepalpabilă, pe care oricine o simte, mai mult sau mai puțin, într-o formă sau alta, specifică fiecăruia. Este o realitate pe traseele vieții, cred greu de așezat într-un contur și dacă specialiștii ar prezenta-o, aș vrea mult să văd cum se manifestă ea.

Nu voi face referiri la aspectul ei general și nici nu aș avea dreptul și competența să o fac, ci voi  „dezbate” doar unele stări despre cum am simțit-o eu în zilele și anii timpului, pe unde am fost, pe unde am umblat. Ca motivație amintesc doar cele 10 luni de anchetă, tot timpul singur, în celulele mai mari sau mai mici, mai calde sau cu aerul „înghețat”, în semiobscuritate sau întuneric beznă, cu mulțime de șobolani în jur, urmată de împlinirea celor 29 de luni de detenție, cumplite, în nevinovăție, fără condamnare, doar pentru refuzul de a colabora cu securitatea.

Omul este o ființă socială și numai în nesingurătate poate face față provocărilor pe care viața i le pune în față. Dar acest aspect general se referă  doar la prezența fizică a altora din jurul tău, neglijând cu totul aspectul foarte important al simțirii tale interioare, a eului tău, în trăirea moralității creștine și spirituale, profunde, al nesingularității proprii. Poți avea în jurul tău mulțime de persoane, dar dacă nu sunt în empatie cu tine, nu ai cu ei interferențe, rămai singur fizic, de parcă ceilalți ți-ar instala acest fel de singurătate și atunci faci apel la bogăția moralității tale interioare, care te scoate din aceasta. Dacă ești în empatie cu ei, se adaugă și aceasta, nesingurătatea se întărește și sporul este mai mare, uneori peste așteptări.

Pe de altă parte eram singur fizic în spațiile celulelor, dar în realitate nu eram singur, ci în rugăciuni și în dialog cu mine însumi, trecând prin față pelicula amintirior, cu multele izbânzi și aveam în preocupare analiza „dialogului” cu anchetatorii: ce mă vor mai întreba, ce trebuia să le răspund pentru a-i „bate” în toate situațiile? Eram cu  preocupări continue și nu eram singur, ci mă luptam cu mulțimea torționarilor și în lipsa lor. Într-o posibilă variantă, ca cea amintită, are loc un paradox: „Când nu eram singur, eram singur și când eram singur, nu eram singur.”

În spațiul muncilor de exterminare, eram tot singur fizic și tot cu mine însumi, în nesingurătate. Excepție făceau doar mersul în turmă spre vagoanele marfă, cu care ne duceau spre „odihnă” în barăcile cu atmosfera sufocantă de spațiul extrem de redus, cu  lipsa condițiilor igienice minime, fără aerisire și iluminate palid. Acolo, în acea strâmtorare, ne odihneam pe cele două rânduri de priciuri, etajate, „într-o dungă” și ne trezeam dimineața devreme, amețiți.

Aveam ca obiectiv de muncă grămezi de piatră, din care să sparg zilnic 4 mc, pentru a realiza „norma”, imposibil de realizat (în viața civilă era de 1 mc). Lângă grămada de piatră eram tot singur între torționari și nesingur, cu mine însumi, cu uneltele ce-mi produceau greul, zile la rând. Pe lângă realizările normei, vedeam în piatră un dușman ce atentează la viață și o zdrobeam cu sârguință și furie, așa cum te lupți cu dușmanii ce te agresează. În felul acesta schimbam obiectivul, orientarea cu norma, în cel cu înfrângerea unui inamic și dorința de victorie mă proteja, mă încuraja, îmi alunga tristețea și pesimismul.

Cum a ajuns criminalul Borcea, de la Capul Midia, să stabilească o astfel de normă aberantă? A adus în acest scop un personaj masiv, de formație herculeană, l-a hrănit bine și l-a pus să spargă piatră zi lumină. Când dădea cu barosul într-un pietroi, acesta se făcea bucăți, bucăți, de multe ori neavând nevoie și de ciocan. S-a stabilt că a zdrobit 4 mc, cu aproximație și Borcea a declarat: „Aceasta este norma pentru fiecare bandit!” Ne-a pus atâta greutate în spate! Dar, începând cu a doua zi, a intrat și el în normele, regimul și meniul deținuților, iar hrana puțină nu era suficientă pentru masivitatea lui. A decăzut zi de zi  și după 2-3 luni s-a stins sub propria-i normă, din păcate ducând cu el mulțime de victime.

Privind în retrospectiva timpului, la zilele, lunile și anii petrecuți în singurătățile cu alții și nesingurătățile mele, cu dorința și hotărârea puternică de a-mi realiza idealurile frumoase, mai de mult gândite, afirm cu mulțumire, împăcare și bucurie, că peste toate relele, am fost într-una învingător, chiar dacă uneori eram culcat la pamânt, sub cizma călăilor. Astfel, în timp, am biruit anchetele, muncile de exterminare, detenția și am ieșit biruitor peste acestea, escaladând toate „zidurile” ce mi se tot ridicau în față, reușind să ies în „libertate” pe una din puținele uși de ieșire, față de cele multe de „intrare” pe acolo.

Am făcut un tur de orizont, în perspectivă și m-a clătinat puțin descurajerea; în toamnă eram încorporat pentru trei ani, evident tot la muncă și nu găseam calea de-a o elimina. Ar fi urmat un destin pe cine știe ce direcții, incerte… Eram într-o luptă și agitație interioară cumplită, între a accepta această situație, care părea reală, fără a găsi posibilitatea de a ieși din ea și a tinde spre reușită; mergeam și veneam într-una… Aceste zbateri ale mele se găseau în conceptul versurilor unui poet al cărui nume nu mi-l mai amintesc: „În jos atârnă în greutate lutul,/ În sus se înalță al insuflării foc./ Se rupe inima în tot minutul,/ Vrășmașii și-au ales același loc”.

Dar dorința, hotărârea pentru idealurile mele nu m-au părăsit și în singurătatea și nesingurătatea ce mă însoțeau și, în direcția acestor gânduri, am pornit bătălia, în liniște, cu hotărâre și muncă enormă, aproape fără somn și cu sprijinul Domnului am realizat succese, rând pe rând. În anul eliberării (martie 1954) am promovat cele două clase de liceu și maturitatea, în mod onorabil, reușind și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, pe locul 60 din peste 600 de candidați, cu 180 de locuri admise. Din octombrie același an eram student, audiind cursuri în aule și amfiteatre largi, într-o atmosferă de confort, respect nobil și competență, care mă entuzismau, făceau să mă văd mai crescut decât eram! Iadul și Raiul! N-o spun a laudă, dar rezultatele erau peste toate așteptările și mă pot felicita, deși modestia mă caracterizează. Seriozitatea și temeinicia acestei pregătiri se reflectă și în  rezultatele din primul an:  din zece examene, opt le-am promovat cu nota maximă, 10, și două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale. Aceasta dupa 5 ani de întreruperi, schingiuiri și uitări! Am urmat același trend până după prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, cu marea majoritate a notelor de 10, câțiva de 8, nici o notă sub 8, cu o medie generală în jur de 9,50, cu bursă de merit continuu.

Dar s-a oprit aici orologiul ce marchează lunile, anii, în derularea studiilor și securitatea a făcut o nouă solicitare de colaborare, urmată de un nou refuz, în recidivă și în scurt timp m-au „zburat” din facultate, de peste tot. Mă consideram biruitor și în acestă situație, cu marele câștig al necompromisului și am trecut biruitor peste exmatriculări, peste restricțiile domiciliare, cu umbletul pe drumuri și localități, în căutarea unui loc modest de muncă, din care eram mereu „exmatriculat”, singur, fără nicio mână de ajutor întinsă, doar cu mine însumi, în nesingurătate proprie. A durat această „alergare” 5 ani, intrând cu brio și la politehnica din București (1962), dar cu teama gândului că aș termina-o la aproape de 40 de ani. Am făcut o ultimă încercare la MI pentru reînmatriculare, unde domnul director general, Turcu, mi-a făcut cunoscute toate minciunile ordinare, toate ilegalitățile legate de condamnare, minciuni scrise de acei distrugători de destine, de vieți umane. Cu o inspirație salvatoare, m-am adresat domnului judecător Ioan Bartoc, care mi-a respins cererea de reabilitare, ca fiind „fără obiect”, eu nefiind condamnat, atașând Hotărârii și cazierul, ce mi-a fost mereu refuzat până atunci, la îndemnul securității.  Am trimis-o la București și din 2 octombrie eram din nou student, în continuarea studiilor, pe care le-am încheiat în același fel după 2 ani, în 1964, la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964 ! Mi-am cerut repartizarea la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, din Buzău, azi un renumit colegiu, de unde m-am transferat după un an la liceul din Vișeu de Sus, unde a apărut un post, mai aproape de ai mei și am funcționat aici până la pensionare, 1990.

„Corbii” însă m-au supravegheat mereu și au venit cu o nouă solicitare de colaborare, cu tupeul și „milogeala” lor și le-am administrat un nou refuz hotărât, când i-am și deconspirat. În această problemă eram un „fanatic”! Pentru batjocura ce le-am făcut-o, au cerut scoterea mea din  învățământ, dar edilul administrativ și politic al orașului Vișeu, Grigore Hontău, profesor de română, m-a apărat, m-a salvat, apreciindu-mă mult, dar tot am fost „pedepsit”, altfel… De acuma m-au lăsat în pace, recunoscându-și neputința. Câtă prigoană, câtă luptă, zbateri, pe câte ziduri m-am tot cățărat și le-am escaladat, le-am trecut, cu atâtea greutăți și suferință, dar mereu învingător. La baza lor a stat o nenorocită adunătură de călăi și criminali, care m-au impiedicat, copil și student, să-mi urmez studiile, atât de onorabil petrecute, doar pentru a fi ca ei, cu ei. M-au tot trântit la pământ, cu cizma pe mine, atâta timp, dar nu m-au putut opri.

Mi-am îndeplinit și idealul familial mult visat prin casătorie cu o colegă de an, din a doua perioadă de studii, care cu curaj nu a ținut seama de cele ce ar fi putut urma și nici nu au urmat. M-a părăsit astfel singurătatea din jur, la care am adăugat și nesingurătatea proprie,  realizând unul din cele mai importante idealuri de viață, oarecum la limită, determinat de o conjunctură, pe care eram aproape s-o elimin, având 37 de ani! Îmi era teamă de lumea în care trăiam, cu privire la sacralitatea acestui nobil eveniment. Imoralitatea și decăderea în care se trăia, în lipsa sentimentului moral creștin, a respectului familial, o priveam cu dezamăgire și dispreț și mă îndemnau să renunț. Dar am trecut peste ele și le-am lăsat la locul lor, la „știob”. Împreună cu soția, le-am lăsat în mizeria lor totală, am apărat toate „da”-urile rostite în fața ofițerului de stare civilă și jurământul făcut în fața preotului, la altar. Am avut preocupări continue pentru cei doi copii, cu care ne-a binecuvântat Domnul și le-am purtat mare grijă, i-am susținut pentru o pregătire solidă, pe care au realizat-o la nivel universitar, folosind-o acuma pe unde sunt, prin lume. Este una din cele mai mari realizări familiale, dacă nu cea mai mare, care ne bucură mult.

Urmare a atâtor necazuri, suferințe, nedreptăți, care-mi răsăreau mereu în cale și nu le puteam evita, inima a intrat și ea în mari suferințe, încă de timpuriu. Dar, după cum am constatat, cu bucurie, avea o rezistență deosebită, a fost călită, la cald, la rece și la atâtea altele, având două învelișuri de protecție puternice. Primul s-a format prin acele cumplite apăsări, abuzuri, nedreptăți și chinuri, unele scăldate în lacrimi, cât erau de dureroase. Al doilea s-a așternut prin bucuria enormă ce a produs-o ținuta mea în relație cu brutele iadului, prin respingerea fanatică a oricărui compromis. Era greu de perforat cele două învelișuri deodată. A rezistat deselor flatere de mare amplitudine, în fibrilațiile artriale cu secvențe ventriculare, trecând extrem de multe ori pe la spitatele din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca. Nu s-a împrăștiat inima nici la un puls de 300 bătăi, a ieșit și din cele doua internări la terapie intensivă, de 10 și respectiv 6 zile și a rezistat apoi la două operații pe cord, de lungă durată, în Franta (la noi au refuzat să mă opereze din cauza vârstei), fiecare cu scanare  magnetică, urmată de operație. De atunci, din 2010, inima s-a stabilizat, fără probleme, folosind doar o medicație de întreținere. Inima era călită, puternică și rezistentă.

Acuma suntem în America, la fiica noastră Rodica, cu rezidență și, privind în urmă peste atâtea greutăți, suferințe de lungă durată, cu tot atâtea victorii peste ele, aș putea spune că m-au întărit, că am fost mereu biruitor. Toate acestea le-am adus cu mine până la frumoasa vârstă de peste 91 de ani, vârstă ce poate nu o ajungeam în condiții „normale” de viață.

             Gheorghe Bărcan
(fost elev al Liceului „Dragoș – Voda” – Sighet)
Minneapolis – Minnesota, SUA

 

Foto: Ion Mariș (colaj din lucrările sculptorului Jerzy Fober: The Beloved Disciple și The Finished Sculpture)