Pe peretele din stânga mesei mele de lucru stau trei tablouri dăruite de creatorul lor, un vechi și bun prieten. Îmi sunt cele mai apropiate – și la propriu și la figurat – dintre toate cele vreo 20 ale altor pictori, care mă înconjoară și-mi bucură privirea, când mă relaxez. În seara asta, în fața celor trei am aprins o candelă și încerc să aștern câteva rânduri… Un mesaj scurt, de la celălalt capăt de Țară, mi-a adus vestea tristă a morții celui care, cu ani în urmă, le-a pictat și mi le-a dăruit cu generozitatea cu care se dăruia, se risipea în tot ce făcea, ca pictor și ca om.

Octavian Gavril Postolache s-a născut în toamna anului 1939 la Mălini, în satul lui Nicolae Labiș, cu care era și rudenie și al cărui tată i-a fost și învățător la școala din sat. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni și Institutul de Arte Plastice de la Iași, a fost repartizat profesor de desen la Săcel, de aici a fost transferat la Casa de cultură din Vișeul de Sus și de aici, în 1975, la Casa de cultură din Sighet, ca instructor la Teatrul popular de curând înființat.

L-am cunoscut ca instructor cu teatrul la Casa de cultură din Vișeu și, considerând că la Sighet ar avea alte posibilități de afirmare, l-am determinat să vină și nu m-am înșelat. O bună bucată de vreme, până când a obținut un apartament, i-am dat – fără știrea autorităților locale – o cameră chiar în incinta instituției al cărei director eram. A realizat în cadrul Teatrului popular câteva stagiuni cu spectacole deosebit de reușite (Ecaterina Teodoroiu de N. Tăutu, Goana după fluturi de Bogdan Amaru), la unele dintre ele fiind și interpret și scenograf și regizor. Teatrul și pictura, cele două pasiuni ale vieții sale, și-au găsit aici și atunci locul potrivit pentru a conlucra plenar.

O tentativă nereușită de a se întoarce la matcă, pe plaiurile copilăriei sale, a pus capăt acestei fructuoase perioade, dar după reîntoarcere și două scurte popasuri: la Muzeul Maramureșului și la conducerea unui club muncitoresc, a revenit la Casa de cultură ca director și a rămas aici până în anul 2002, când s-a pensionat și a luat decizia de a se „dedica total picturii”.

A încercat să se stabilească în Cipru, dar n-a reușit și a ales Delta Dunării, pentru soarele și culorile ei… și nu oriunde, ci tocmai la Sfiștofca, un sat de ruși lipoveni situat între canalele Sulina și Chilia, undeva în mijlocul unui pustiu de nisip. Și-a cumpărat acolo o casă înconjurată de arbuști, de ierburi și de flori. Priceput la toate și îndemânatic și-a rânduit gospodăria cu tot ce trebuiește, plus cățel, pisică și… câte un tăuraș care păștea proțăpit în grădină și care la primele înghețuri era transformat în pastramă pentru iarnă. Și-a amenajat căsuța în interior cum numai un suflet de artist putea să o facă: atelierul și o mică sală de expoziții permanente, dormitor, bucătărie, cămară și chiar o instalație sui-generis de încălzire centrală cu lemne. Și de-acolo pleca în fiecare dimineață, per pedes, câțiva kilometri, la C.A. Rosetti, centrul de comună, bea o cafea, fuma o țigară, stătea de vorbă cu localnicii, căci în foarte scurt timp „Domnul profesor”, cum i-au spus toți, a devenit un om de-al locului, respectat și stimat de toată lumea.

Vara era căutat de prieteni și cunoscuți, pictori și scriitori din toată țara și dinafară, dar mai ales din Maramureș. Am fost și eu pe la el, cu ani buni în urmă. Am stat sub nucul din fața casei, am băut din țuica dusă de mine, am mâncat pește la grătar și am băut vin din strugurii copți de soarele Dobrogei și, la un moment dat, au apărut la poartă câțiva muzicanți. Au auzit că domnul profesor are oaspeți și au venit să le cânte ce știu ei, oameni simpli, deschiși, cărora cântecul le locuiește mereu aproape de suflet.
M-a dus apoi în jurul satului și mi-a vorbit cu încântare despre pelinul argintiu, care crește numai acolo și care acoperea tot câmpul prin care treceam, despre proprietățile lui vindecătoare.

Nu cu mulți ani în urmă, după ce l-a vizit, poetul Lucian Vasilescu s-a întrebat scriind: „Ce îl poate face pe un om, pe un pictor să aleagă să trăiască în mijlocul pustiului cum se spune. Într-un sat care dispare, la propriu, pe zi ce trece, unde mai sunt 25 de locuitori, unde doar puține case se mai țin în picioare, unde nu este nimic altceva decât nisip și soare, unde la biserică nu mai are cine sluji, unde nu există copii, nu există școală, nu există magazin, e doar o liniște ca și când lumea fie că n-a început încă, fie că s-a sfârșit demult?”.
Și tot el credea că a găsit răspunsul: „Se poate ca pentru un artist vizual, pentru un pictor în special, să existe două feluri de „acasă”: un „acasă” al persoanei sale și un altfel de „acasă”, cel al artei sale. Cred că Octavian Postolache a găsit în Sfiștofca acel „acasă” al artei sale și a dat acesteia întâietate prin decizia pe care a luat-o, iar răsplata i-o oferă propriile sale lucrări”. Și rodul anilor trăiți la Sfiștofca a validat complet supoziția poetului. În anii aceia Octav Postolache a lucrat cu inpirație și spor, a deschis expoziții la C.A. Rosetti și acasă, câteva la Sulina și câteva la Tulcea și n-a uitat nici Maramureșul, organizând în Sighet expoziții în care a adus pe simeze, la poalele Solovanului, frumusețile Deltei și căldura sufletului său de artist.

În toamna 2019, de pildă, când a împlinit 80 de ani, Sala Radio din Sighet i-a găzduit expoziția „Zboruri peste Valea Verde”. L-au înconjurat oficialități locale și prieteni dragi din toate părțile și au rămas pe aceste meleaguri toate tablourile expuse. A fost ultima sa expoziție în Maramureș, o adevărată „RISIPĂ”.
Vorbeam destul de des la telefon, m-a sunat în urmă cu vreo două luni și, contrar obiceiului, mi-a spus doar că și-a schimbat telefonul și numărul… după care n-am mai reușit să dau de el decât mult prea târziu.
În 2006, într-una din scrierile mele (Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Scoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, 2006, Aska Grafika Sighetul Marmației, pag. 243 și 359), încheiam pagina pe care i-am dedicat-o cu cuvintele: „Și poate, peste ani, va rămâne acolo, la Sfiștofca, o Casă a Pictorului ticsită de tablouri, despre care cineva, poate, o să zică văzându-le: Domnule, dar omul ăsta a fost un pictor mare… și el n-a știut… Poate…”

Deocamdată, marți (12 septembrie 2023) la orele amiezii, Octavian Gavril Postolache va fi așezat, (poate) pentru veșnicie, în cimitirul din Sfiștofca. Tot ce urmează rămâne la latitudinea unui imprevizibil POATE.

Zbor lin și Odihnă veșnică, Prietene al nostru! Acolo unde te duci, vei picta numai cu albastrul din minunatele tale „Zboruri” împrăștiate generos prin Maramureș.

Ioan Ardeleanu-Pruncu și toți cei dragi

Și noi, echipa „Salut, Sighet!”, prietenii din redacție, îl însoțim pe drumul veșniciei cu gândurile, amintirile și stima noastră!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Familia Perța, Lucian – Tatăl și Cosmin – Fiul, a fost prezentă la Colocviul Național Zilele Poeziei „Iustin Panța”, ediția a XVIII – a, de la Sibiu. Cei doi scriitori – legați indestructibil de Vișeul de Sus, de Maramureș – s-au numărat printre actorii principali ai zilei de sâmbătă, 16 noiembrie 2019, dedicată prezentărilor de carte.

Lucian Perța, scriitor și poet, considerat cel mai mare parodist român, a oferit participanților la Colocviul de la Sibiu bineînțeles… parodii!

Cosmin Perța, a poposit la Sibiu cu ultimul său roman, „Arșița”, roman foarte bine primit de către critica literară „Arșița” încheie trilogia care cuprinde „Teofil și cîinele de lemn” (2012) și „În urmă nu mai e nimic” (2015).

Ce noroc că Maramureșul are valori și ce bine că sunt vizibile pe „eșichierul” cultural!

Salut, Sighet!

1. ”ȘCOALA MAI DEPARTE”

Am încheiat ciclul primar în comuna Săliștea de Sus, MM, în anul 1942, sub ocupație maghiară. Războiul era în plină desfășurare și se părea că nu mergea spre Răsărit, ci că el vine dinspre acolo și se apropie de noi; și nu încet. Consecințele lui erau profund simțite și de populația din spatele frontului, care era părtașă la acesta prin multiple „dări”, „cote”, predarea de animale pentru consum și rechiziționarea altor mijloace de muncă, într-un cuvânt, prin sărăcirea populației.

Urmarea „școlii mai departe” avea în mediul rural două semnificații. Prima era înțelegerea directă, ca fiind departe de casă, spre un oraș, acolo unde funcționau școli de pregătire peste cele ale cursului primar, așa cum era în acele vremi; era o problemă deosebit de importantă în aceste zone, deoarece pe aici se aflau puțini salariați, posibilitățile de venit, peste cele ale traiului zilnic, fiind extrem de reduse, mai ales pe timp de război. De aceea, accesul la astfel de școli, din aceste locuri, era foarte redusă. A doua semnificație a „școlii mai departe” era pregătirea superioară din acele școli, mai înaltă, cu alte perspective, de unde puteai deveni și „domn”, statut care impresiona gândirea țăranului simplu.

Am fost tot premiant întâi la „primară”, îmi plăcea mult școala, mama mă susținea mereu, dar tatăl meu voia să facă din mine un țăran destoinic, mai ales că manifestam multă pricepere și mult spor și în ale agriculturii, ale gospodăriei agricole, îi semănam. Am muncit primăvara la prășit, apoi la făcutul fânului, munceam toată ziua la polog, câte puțin și la cosit, la doar 11 ani; îmi și plăcea aceasta, dar voiam să-l înduplec și pe tata să mă trimită la școală, în continuare. În toamnă, în jur de întâi septembrie, tata a spus un nu (!) hotărât și așa a rămas, cu toată insistența mamei, a rugăminților mele, în timp senin, pe ploaie și printre lacrimi. Spunea: nu avem venituri, nu avem de unde și cu ce să ne descurcăm. Am rămas să privesc după alții, puțini, cum își iau ghiozanul și pleacă. Am încercat la fără frecvență, dar nu se putea, eram prea mic. Un an pierdut! Nu eram superstițios, dar parcă era ceva cu școala mea, de la început și au fost destule, mereu.

Năsăudul. Am fost foarte silitor la muncă în continuare, s-au mai făcut și ceva economii și în toamna următoare, după multă insistență, tatăl meu a fost de acord să merg la „școală, mai departe”, mai mult o încercare (!). Mama mi-a făcut o stofă foarte fină, din lână, cu modele și mi-a confecționat un costum complet de haine, inclusiv un palton și pantaloni scurți; nu aveau bani să le cumpere, dar cele de casă erau și mai frumoase și mai călduroase. În data de 14.09.1943, eram cu căruța, în drum spre Năsăud, pentru a urma prima clasă gimnazială la liceul de acolo, un liceu cu limba de predare română, favor acordat acestui ținut grăniceresc. Ajunși acolo spre amiază, într-o zi frumoasă de toamnă și, în centrul orașului, în fața unei biserici cu un parc în apropiere, am coborât din căruță, mi-am făcut semnul crucii, rostind: ”Doamne ajută!” și până la urmă, cu toate la un loc, mi-a ajutat! Am părăsit pentru prima dată perimetrul de comună și mă aflam într-un oraș de provincie, un oraș „țărănesc”, de înaltă moralitate, cu mari reverberații în jur și la nivel național, cu o pleiadă de persoane cu studii superioare, în timp, profesori universitari, academicieni, un mare centru de cultură național, mult peste „micimea” lui. Fremătam de bucurie și eram extrem de fericit de tot ce vedeam, de tot ce întâlneam. S-au reglat repede cele legate de cazare, de taxe și părinții s-au întors spre casă, cu tatăl meu mai îngândurat și mama foarte bucuroasă. Fratele ei era director de școală în comună și năzuia și ea să aibă un copil situat așa, „mai sus”.

Cazarea și meditația erau la un internat lângă gară, cu un mare spațiu în jur, iar masa o serveam la liceul din centru, unde se țineau și cursurile. Chiar vecin cu liceul era și terenul de fotbal al orașului, unde puteam alerga și ne puteam juca în pauze, în timpul liber. Mi-a plăcut mult încă de la primele ore de curs; se preda totul în limba română, cu excepția a două ore de limba maghiară/săptămână și o oră de Honvedelmi Ismeretek (istorie), tot în limba maghiară. Directorul școlii, Palfi Endre, vorbea corect românește și era foarte cumsecade. Cea mai neplăcută oră era cea de limba română, obiect ce-l preda un român maghiarizat, domnul Mizgan, care jignea mereu elevii, de parcă erau de altă nație și era neplăcut și în predare. Programul era destul de încărcat, deoarece s-a decis predarea întregii materii în primele două trimestre, când se încheia și școala. Decizia s-a luat pentru că frontul se apropia și internatul, plin cu elevi, se afla lângă gară, obiectiv vizat de bombardamente. Am încheiat pima clasă de gimnaziu cu bine, cu toate calificativele de „jo” și „jeles” (bine și foarte bine), matematica fiind cu „jeles”, evident.

Astfel, spre sfârșit de aprilie 1943, eram acasă, cu prima clasă de gimnaziu promovată. Pentru copiii de funcționari urma o vacantă lungă, pentru mine au fost doar de 2-3 zile de odihnă. La școală programul a fost greu, masa nu întotdeauna destulă și eram slăbit, dar, sosit acasă, trebuia să particip la muncile de sezon. Era timpul de arătură și tatăl meu m-a luat de „pogonoci” cu el, pentru această muncă. Avea doi cai tineri și iuți, abia înhămați și parcă alergau cu plugul. Era un lucru deosebit de obositor, cu mult de lucru la fiecare capăt de brazdă, mai ales, ziua întreagă; făceam o pauză doar la amiază pentru masă și pentru hrană și puțină odihnă pentru cai și atât. Cailor li se mai dădea ceva ovăz pentru rezistență, pe care-l consumau din mers, dintr-o pungă de pânză, agățată de gât.

Umblam toată ziua și seara, ajuns acasă, cădeam de oboseală. În ultima zi, aram o moină la „Vârful Dealului”, o zonă în pantă și, ceva mai sus de ea, începea coborârea spre Valea Vișeului. Moina era aprope toată răscolită, arăta și avea lățimea de 50 de metri, lungimea de cca 150 de metri și pe fiecare metru lățime se așterneau cam 4 brazde. Un simplu calcul da: 4.50.150 m=30000 metri de lungime de brazde, deci 30 de km de alergare, de rulaj; zilnic! Atâtea zile!

Peste toate, acum la terminare, a venit de peste vârf și o ploaie rapidă, bogată și rece, care ne-a umplut de apă, până am ajuns la căruță; dar nu aveam nimic de protecție și udarea a continuat și în drum spre casă. Aveam de parcurs vreo 6 km; ploaia a mai încetat și, ajunși acasă, începeau să iasă aburi din haine, cum se uscau ele de la căldura corporală. Eram tot transpirat și ploaia rece care ne-a surprins, doar în camasa, parcă a pus un strat de gheață peste mine. Tatăl meu a trecut de îndată la îngrijirea vitelor, iar eu am mers la crăpat și tăiat ceva lemne, ce-i trebuiau pentru foc mamei, care ne pregătea o masă bună și meritată. Dar, m-am trezit culcat pe pat, cu mama lângă mine, în mână cu o cană de ceai și tot mișcându-mă să mă trezesc. Ce-i cu mine, ce s-a întâmplat?, am întrebat eu nedumerit, deschizând ochii. Te-am găsit jos lângă lemne, cu toporul lângă tine, fără cunoștință! Ai leșinat. Te-am adus în casă și acuma te-ai trezit. Bea puțin ceai, îmi spune dansa. Am baut, cred că l-am terminat, nu mai știu, dar am adormit repede și m-am trezit mai târziu, din nou, mișcat acum de tatăl meu, care-mi spune: hai, e târziu, ai dormit bine și mai avem de arat, la porumb, pentru că la ovăz am terminat!

M-am îmbrăcat, am mâncat ceva și am plecat de pogonici la alte arături, mai aproape de casă, printre case, pe unde ne puteam și proteja de ploaie, dacă venea. După cca 5-6 zile, mama îmi spune: ești palid și ai ochii „împăiengeniți”; cum te simți, nu te doare ceva? Nu mă doare nimic, i-am răspuns, doar că de-abia merg; acuma parcă mă trag caii după ei și nu-i conduc eu. Puțin după aceasta, am avut un vis de coșmar: părea că un tânăr m-a prins de mijloc, m-a trântit jos și-mi tot dădea cu un cuțit în spate, mă tot înjunghea, iar eu urlam; doar că m-am trezit și urlam în realitate, cu niște junghiuri în spate insuportabile. M-am silit să nu mai strig și să păstrez o anumită poziție, pentru a mai diminua durerile. Ploaia (!), am dedus imediat.

Trebuia să merg la medic, urgent, la Vișeu, la domnul doctor Dan, oarecum medicul familiei; a fost și acasă la noi, pentru tata, venind tot pe jos. Nu era cursă spre Vișeu, iar tata trebuia să termine o arătură, acuma, cu un pogonici de împrumut! Am plecat pe jos, peste deal, în urcare, peste Botoaia și Drăguiasa, pe o distanță de peste 8 km, abia mișcându-mă și, îngrozit, așteptându-mă la orice. Cu mama alături, cu sprijin, am plecat la 4 dimineața și am ajuns la orele 13, cu mulțime de opriri, dureri mari, cu răsuflarea tot mai grea; n-am făcut nici un km/oră! Când m-a văzut, domnul doctor mi-a spus: ai apă la plămâni (!); sa vedem cum e. Mi-a făcut o radioscopie, care a confirmat diagnosticul. O rețetă, medicamente și întoaecerea, cu o căruță din Dragomirești, întâlnită acolo și până acasă mai aveam doar 4 km, pe drum drept și cu rețeta în buzunar!

Au urmat 5 săptămâni la pat, cu două rânduri de medicamente și alimentație bună, după care am început din nou, alte activități, fiind refăcut. Noroc mare că pleurezia n-a fost bacilară, așa cum sunt acestea de obicei. Puțin timp la prășit, care era pe terminate, apoi împreună cu tata și cu Ion, cu 4 ani mai mare ca mine, având 17 ani, iar eu 13, atunci împliniți, am plecat pentru câteva zile pe la locurile de fânațe, pentru a le curăța, pentru cositul care va începe curând. Dar, așa cum s-a văzut și se va mai vedea, proiectele se schimbau prin decizii cine știe de unde venite, fără a fi consultat și fără putința vreunei intrvenții. Tata, în vârstă de peste 50 de ani, a primit ordin de încorporare pentru front! Exista, însă, posibilitatea de a fi concentrat cu căruța și caii pentru lucrările la „linia de apărare” de la Pasul Prislop, pentru a bloca înaintarea armatelor ruso-române. Evident, a ales a doua soluție.

Urma să facem tot fânul cei trei frați: Florica, 19 ani, eu și Ion. Pe celălat frate, pe Daniel, l-am lăsat acasă cu mama, să aibă grijă unul de altul, el neîmplinind încă vârsta de 2 ani! Am început devreme și, până spre toamnă, am cosit, eu și Ion, peste 20 de  hectare de teren, brazdă la brazdă și am umplut pământurile de clăi. Cositul este o muncă foarte grea, doar înotul îi poate sta alături, unde toate părțile componente ale organismului sunt solicitate. Cât de exagerat era el pentru un copil fraged, de doar 13 ani! Florica ne bătea coasele, ne ajuta la strâns pologul, făcutul clăilor și pregătea mâncarea. Aprovizionarea o făceam eu: plecam de la deal după terminarea cositului și alergam cu noaptea, până acasă. Pregăteam totul, dormeam puțin, apoi, la lumina stelelor, făceam returul, pe câmp, prin păduri, acuma nealergând, având greutate mare în spate. Niciodată nu i-am găsit treji pe cei doi, rămași acolo, când soseam și, deschizând coliba, le strigam: sculați-vă, că intră „musca” peste voi, iar ei răspundeau nesupărați: strigoiule! Erau săptămâni când coboram în comună, după provizii, și de două ori. Se mai întâmpla să răbdăm și puțină foame uneori, neputându-ne dezlipi de lucru, din cauza vremii turbulente și nu doream ca ploaia să ne ude pologul, să strice fânul și comasam cele trei mese, doar pe seara. A mers odată Ion acasă, dar s-a întors, liniștit, doar pe la amiază; distanța era în jur de 9 km. Până spre sfârșit de septembrie am terminat cu fânul și am coborât acasă, pentru strânsul câmpului. Cât de bine mi-au prins mai târziu aceste zile de foc, greutatea lucrului, rezistența, puțina foame cu distanțe mari între mese și altele.

Se umpleau și drumurile de trupe, care nu se mai terminau. Trupele germane maghiare au abandonat Pasul Prislop pentru a nu fi încercuiți și au luat-o „la vale”, venind imediat dupa ei rușii, românii. Tata s-a întors din fericire acasă, cu tot echipamentul și mulți alții, lăsându-i să plece spre case. S-a întâmplat însă oribilul act de bestialitate, tragedia de la Moisei, cu atâtea asasinate, prin care s-au semnat atrocitățile unor descreierați, înainte de plecare, așa cum au fost altele, la sosire; este cunoscută această urgie, pe aici și peste toate depărtările. Un grup statuar, realizat de Vida Geza, pe un platou din apropierea celor două case, în care au fost uciși, reprezintă un omagiu peste timp pentru acești eroi, martiri peste vreme, peste timpuri. Trupele germane din coada convoaielor, ultimele, au aruncat în aer podurile de peste râurile Iza și Buleasa, ca și mai departe, de pe Valea Izei, salutul plecarii!

Noi căutam să ne protejăm și de cei ce pleacau și de cei ce veneau. Tata cu Ion și Florica au plecat pe deal cu câteva animale rămase, iar mama cu mine și cu Dănuț am rămas acasă, să mai dosim ce puteam, prin livadă, prin turgeni, prin alte locuri ferite. N-am mai avut pierderi mari, s-a luat aproape tot până atunci; doi soldați nemți, trecând pe la noi, ne-au sărăcit de găinile de prin curte (găinarii!), iar pe 3 ruși i-am servit cu mămăligă și lapte de oi, pe care l-au sorbit cu farfuria, fără a folosi lingura; le-am mai dat și niște alune adunate vara de pe câmp și s-au dus. Pe pustii!

În câteva zile, trupele, de toate felurile, în retragere sau înaintare, cu mulțime de mijloace de luptă după ele, cu toate în obosire, s-au rărit, se tot împuținau, unii se retrăgeau, ceilalalți urmându-i de aproape, pentru a-i „rări” sau prinde. Toate au lăsat după ele un pustiu, dar ne simțeam mult mai bine fără de ei.

Ne-am adunat și noi pe acasă, iar pentru mine se punea iar întrebarea: mă mai trimit la școală, sau voi mai marca încă un an „gol” ? Timpul era înaintat și hotărârea trebuia luată; nici mama, care mă susținea mereu și nici eu nu îndrăzneam să ridicăm problema către tata, de teama răspunsului. Acesta a venit însă din partea lui, într-o discuție care se voia întâmplătoare, pentru că nici el nu era pregătit să se ia la lupta cu noi. Într-o zi, făcând o analiză a situației ramase „după război”, a început să spună, ca într-o doară: ne-au sărăcit și unii și alții și am rămas aproape fără nimic și va trebui să strângem cureaua, un timp. Vite aproape că nu ne-au rămas, nici bani nu avem, nici cereale și nici ce vinde. Trebuie să lăsăm și școala copilului deoparte, cel puțin deocamdată. Ne vom reface și o să avem ce ne trebuie, ceva mai târziu, pe aici, pe la noi și fără atâtea școli! Un fior rece m-a cuprins, dar nu am avut curajul de a riposta, nici eu, nici mama, dar lupta nu era încheiată. Au urmat însă multe peripeții, apoi și mai multe, după aceea.

Doamne ajută!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 04.07.2019

Sursă foto: http://www.primarianasaud.ro/

În numai doi ani de la eliberarea celor 800 de comuniști ilegaliști, aceștia au și devenit forța conducătoare în România, cu sprijin masiv al sovieticilor, trecându-și în cont cele mai masive fraude electorale cunoscute până atunci; s-a furat cu urna, nu cu votul, sau alte mărunțișuri. Consilierii sovietici și armata roșie fiind pe baricade, spatele le-a fost asigurat.

Sub acoperirea sintagmei «lupta de clasă» s-au produs transformări forțate, rapide, de mare cruzime, cu sacrificii de libertăți, întemnițări, cu multe vieți stinse și altele pe rol; lupta de clasă a avut un caracter profund ucigaș și de durată: s-au naționalizat pământurile, micile ateliere și întreprinderile industriale prin Decret de Stat, iar țărănimea s-a aflat în scurt timp la porțile colectivizării. Pentru colectivizare s-a enunțat principiul «liberului consimțământ», dar s-a folosit pentru lămurire și «kalajnicovul» și, mai ales, metoda inumană aplicată asupra elevilor de școală: aceștia erau trimiși acasă și nu mai erau primiți la cursuri, până nu aduceau adeverință din localitate, care preciza că părinții lor s-au înscris în CAP, suprimându-se astfel dreptul lor la învățătură, prevăzut de lege.

În această «năvală» spre socialism, au avut de îndurat suferințe grele deținuții politici, sau foști deținuți politici, care au reușit să-și salveze viețile din cumplitele persecuții. Am putea spune că ei formau o clasă a societății aparte, fiind extrași din toate clasele și păturile sociale, cu milioanele, dintre care au fost sacrificați cu sutele de mii. Au fost cei mai prezenți în vederile și prevedrile lor criminale, asupra lor vărsându-și toată ura cu care erau înzestrați, în mare bogăție.

Au intrat cu brutalitate în multe intimități familiale, mai ales acolo unde partenerul de viață era închis. Soțiile erau date afară din serviciu, li se schimba locul de muncă, cu mari greutăți în ingrijirea copiilor. Pentru a lăsa copiii să-și urmeze școala, ori pentru a-și păstra serviciul, se cerea soțiilor să divorțeze de «bandit». Astfel, soția colegului meu, Mitrofan Traian, cu care am fost deodată exmatriculați din Facultate, profesoară de matematică, a fost obligată să divorțeze, pentru a-și păstra serviciul și a avea posibilitatea de întreținere și școlarizare a celor două fetițe ce le avea; soțiile altor doi colegi de liceu au îndurat aceleași cruzimi sălbatice, ca și în numeroase alte cazuri; o luptă de clasă diabolică, ticaloasă și abjectă.

Mulțimea de elevi arestați era scoasă din sânul familiilor, copii la o vârstă fragedă și s-au întors, care s-au întors, după mulți ani de temniță, maturi, cu moralul călit, dar cu o stare fizică fragilă, în cel mai bun caz, majoritatea cu traume fizice recuperate târziu, sau niciodată. După mulți ani s-a acordat o oarecare relaxare și ea controlată de torționari.

Deși eram cu totul izolați de cunoscuți sau prieteni, din «prudență», eram niște «paria», «proscriși», totuși, toți dintre cei eliberați din detenții și-au întemeiat familii, mai devreme sau mai târziu, cu foarte rare excepții, iar partenerele lor de viață au fost fără «delicte politice», iarăși cu foarte mici excepții. A fost pentru noi, această comuniune, o adevărată vindecare de răni, un optimism moral de mare profunzime, care, pe lângă faptul că eram situați în condiții firești de viață, ne dădea și sentimentul de împăcare și măreție, prin faptul că opțiunile pentru care am îndurat suferințe atât de grele erau împărtășite și de alții.

Aceste Doamne, Doamne adevărate, puteau avea parte de riscuri prin decizia luată, în multe situații acestea fiind și prezente în diferite perioade, deoarece torționarii făceau tot felul de șantaje pentru dezmembrarea acestor familii și nu pentru constituirea lor. «Bandiții» îi voiau distruși nu numai pentru prezent și viitor, ci și în devenirea, în viitorimea lor, să le distrugă «vița». Pentru dânsele, prezint un omagiu, o adâncă plecăciune, cu admirație și tot respectul, pentru gestul lor eroic, de libertate, de demnitate umană expresivă, de credință, de viață, cu bunele și greutățile ei, în această luptă fiind acuma două ființe, unite printr-un frumos ideal. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât gestul curajos a lor a fost nu atât pentru ce am fost sau eram noi, ci, mai ales, pentru dânsele, pentru simțirea și decizia proprie, de libertate, de dreptate, prin care, de fapt, au dat palme celor ce persecutau, opresorilor. Aceste uniri de destine nu au avut în vedere nici reabilitări de viață ale unora și nici asumarea de greutăți ale altora, pe care torționarii le puteau impune și le-au și impus în multe cazuri, în ticăloșia lor persistentă, ci au avut la bază sentimentele spirituale cerute de acest înălțător eveniment: iubirea, caracterul, onestitatea și demnitatea familială, o viață liberă, lăsând cu totul deoparte abjectul nărav socialist, care includea până și aici «principiul de clasă socială», sau mizeria de «nobleță politică»!

Viața este formată dintr-un număr de momente, care în derularea lor formează etapele precum: copilăria, adolescența, tinerețea, etapa profesională, familia și pensionarea, atât cât se pot acestea împlini. Dar fiecare moment este a lui și nu al altui moment din viață și nu poți spune că faci ceva în loc de altceva. Dacă unele din aceste aspirații îți sunt suprimate, frânte, ești lipsit de ele din diverse motive, uneori nici nu le mai poți recupera, ești ieșit din termen cu ele, din cerințele vieții. Sunt totuși momente, activități care se petrec cândva și ele trebuiau făcute, petrecute anterior. Aceste trăiri ce le petreci mai apoi, în locul altora din trecut, atunci când ele puteau avea o altă destinație, reprezintă recuperări, recuperări în serie, ceva în loc de altceva și viața apare astfel peticită, pentru că o recuperare este un petic peste un gol; timpul în trecerea și petrecerea lui este ireversibil. Nu poți aduce, de exemplu, adolescența și tinerețea, pierdute, peste timpul când ești adult; nu se potrivește, nu au loc aici și acolo unde trebuiau să fie a rămas un gol definitiv! Au fost suprimate din viață și înlocuite cu un pustiu! Acestea sunt, probabil, și gândurile poetului G. Coșbuc, când se exprima:

«Viața este un bun pierdut./Când n-o trăiești cum ai fi vrut!».

În toamna anului 1965, îmi începeam activitatea la Liceul din Vișeu de Sus, la 34 de ani, după mulți ani de peregrinări și alergări pentru această activitate. Un orășel de munte, în partea de N-E a țării, situat între cele două râuri, Wasser și Vișeu, sub poalele de foioase și conifere. O zonă mirifică în acest spațiu mărginaș, cu ape cristaline, cu o faună și floră bogate, într-o atmosferă de prospețime și frumusețe. Pe aici doream să mă stabilesc, printre prieteni, printre oameni cunoscuți și statornici, în apropiere de mediul familial în care am crescut și m-am format, cu sprijin, ajutor și afecțiuni reciproce, cu trăirile și bucuriile copilăriei de pe acolo, care tonificau.

Sosit în aceste locuri, am început să-mi pun probleme de perspectivă, de organizare a vieții și în afara activităților profesionale. Înaintam în vârstă cu fiecare an, stabilitatea atât de mult căutată, calificarea profesională, venind la peste 33 de ani. Întemeierea unei familii se urmărește prioritar, atunci când profesional ești împlinit, sau chiar mai devreme, de către oricine, în mod firesc, în condiții normale; eu am avut însă tot felul de blocaje până la această împlinire și nici acuma situația nu-mi părea prea sigură, intervenția din nou a securității crea iarăși incertitudini, ticăloșia acesteia manifestând o permanență. Familia implica o stabilitate, iar aceasta îmi era amenințată ca dascăl, de ilegalitățile vremii.

Ca și ceilalți, aveam și eu niște idealuri de viață în acest sens, încă din tinerețe, care nu au suferit modificări majore, legate de cinste și dăruire, de sinceritate, onestitate și demnitate familială. Aveam o ezitare când mă gândeam la acest pas important din viață, cu desfășurarea ei în evoluția și moralitatea acelor vremi și mă gândeam că o înșelare a acestor așteptări în trăire ar fi enorm de greu de îndurat, o altă «pedepsire» ar duce la o deprimare totală și definitivă. Toate la un loc mă avertizau că mă aflu într-un moment critic de viață, că mă aflu pe punctul de a considera că era deja prea târziu, că situațiile nu se vor putea acomoda, realiza și atunci am să renunț, am să devin un robot social, un simplu consumator de viață. Aveam 37 de ani, care mă puneau într-un punct de răscruce, având pe lângă acestea și altele în spate de purtat.

Înainte cu 50 de ani!

Bacalaureat, iunie 1968. Puțin înainte de începerea scrisului, se prezintă o tânără la d-na prof. L. Boldor, prof. la Liceul din Vișeu, care-i spune:

– D-na profesoară, vă rog să-mi împrumutați manualele de matematică, pentru puțin timp;
– Vai, domnișoară, dar examenul începe și nu aveți timp să mai învățați!
– Îmi sunt necesare pentru întocmirea biletelor de examen;
– Scuză-mă, dragă, dar eu credeam că ești o absolventă, așa pari de tânără!
– Vă mulțumesc, sunt ceva mai mare.

Așa a fost prezentarea la acest liceu a d-rei Tăut Maria, fosta mea colegă de an din a doua studenție. Eu am picat chiar pe acest «conflict» și, spre surprinderea d-nei Boldor, ne salutăm:

– Servus, Măriuca, bine ai venit la noi;
– Servus, Ghiță, bine te-am găsit; nu știam că ești profesor aici!
– Am fost colegi de an la Cluj, îi precizez eu d-nei Boldor; îi aduc eu manualele de matematică solicitate.

Așa s-au întâlnit la 4 ani de la absolvire doi colegi de facultate, de an, care-și adresau același salut și în întâlnirile de la Cluj, fiind un simplu raport de colegialitate. Eu eram acolo un intrus printre acei colegi, fiind cu 10 ani mai mare decât majoritatea lor și aveam multă rezervă pentru altfel de relații, mă vedeam cumva la marginea grupului mare a celorlalți, relații mai comunicative având mai ales cu colegii și colegele de grupă. Ca gazdă și coleg, am căutat să-i fac o ședere cât mai plăcuta în acest orășel de munte, ea venind tot de sub «înălțimi», de la Liceul din Cavnic; ne întâlneam în pauzele dintre diferitele activități, rolul localnicilor fiind și în organizarea timpului dinafara programului, pentru profesori. Masa o serveau la cantina internatului, evident cu ceva mai multă atenție; mi-am însoțit colega la cantină și am fost și la restaurant de câteva ori, mai rar singuri, pentru a nu se interpreta altfel aceste prezențe.

Dar totuși, faptul că am fost colegi, că eram cunoștințe «vechi», a determinat discuții parcă de cunoaștere, de viață, în diferite interpretări, mai mult decât cele «protocolare». Am dedus oarecum, amândoi cred, că eram «liberi», că fiecare își aștepta partenerul, eu fiind aici mult dezavantajat, motiv pentru care trebuia să fiu mai reținut în acest demers (și am fost). Am început să ne spunem secvențe de viață, mai prietenos și sincer, mărturisiri, concepte, din ce în ce mai mult, într-o largă desfășurare, dar de fapt, toate adunându-se într-un contur firesc de prietenie, tacit solicitată și acceptată de amandoi. Printre altele, eu având multe experiențe diferite de cele firești, le-am făcut cunoscute cu discreția necesară, dar și cu plinătate și consecințele manifestate și care nu excludeau repetarea lor, o obsesie a mea foarte târzie (motivată). M-a impresionat sinceritatea ei și excluderea oricărei rezerve față de cele aflate, mai ales că întreaga ei prezență și situație nu o presau deloc să accepte situații incomode, având mare detașare sub acest aspect. În acest mod, am ajuns în câteva zile să ne cunoaștem în trăirile noastre și să ne declarăm o prietenie durabilă. Mi s-a subțiat sau poate a dispărut acea stare de psihoză negativistă, care mă ducea spre renunțarea la unul din cele mai importante comandamente ale vieții, a împlinirii ei.

Prietenia mărturisită și instalată a continuat și după un curs de perfecționare de la Cluj și am decis să ne unim destinele, celebrând la scurtă vreme după aceasta actul ce stă la baza întemeierii unei familii, căsătoria din 28 iulie 1968, cu o prezență mai restrânsă (în jur de 120 de persoane), cu nași din familie și prieteni. S-a aranjat și cu transferul și, începând cu 01 septembrie 1968, am funcționat amândoi ca titulari la Liceul din Vișeu, până la pensionare.

A fost ca o așezare în matca lui a unui râuleț învolburat, ce apărea și dispărea prin scorburile nisipoase ale vremii, urmându-și apoi cursul potolit, direcționat spre împlinirea unor idealuri de mult visate ale vieții, în răsplata unor lungi și grele pătimiri, pentru care aduc mulțumiri Domnului. Am fost binecuvântați cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, pe care i-am ținut tot timpul pe lângă noi și i-am crescut cu toată grija și dragostea. Amândoi au realizat o pregătire solidă universitară și postuniversitară, pregătire ce le folosește acuma la locurile de muncă, unde sunt foarte bine apreciați și ne aduc mari bucurii și nouă. Ei sunt plecați de mult timp din țară, încă înainte de intrarea României în UE. Au funcționat în jur de 10 ani la Paris; în prezent Rodica este stabilită în America, prin căsătorie, iar Victor a plecat în Anglia, tot prin căsătorie.

Ana ne-a bucurat cu un nepoțel, iar Victor cu două nepoțele, care ne umplu inima de bucurie; minunăție de copii! Ei au plecat din țară din motive cunoscute de toată lumea, pe care doar guvernanții nu vor să le cunoască. Suntem mai mult plecați pe la ei, care ne îngijesc foarte bine și ne bucura cu de toate; nu ne-au despărțit nici depărtările și nici apele întinse și multe.

După 50 de ani!

28.07.2018. La această dată am aniversat împlinirea a 50 de ani de la căsătorie; am trecut o altă «frontieră!». Este un eveniment deosebit, unic în felul lui și fără reeditări, care ne-a bucurat în mod deosebit. Pentru oricine, această aniversare îi dă dreptul să spună că are o vârstă venerabilă, chiar dacă mai realizează un lung parcurs de viață. Se poate spune că acest contur de vârstă, această stabilitate familială, reprezintă «harta» cea mai completă, cuprinzătoare, normală și firească, a unei familii lărgite: părinți,copii, nepoți, strănepoți… Stabilitatea familială, în prezența copiilor, nu este un moft, ci o responsabilitate majoră, o obligație. Altfel, vlăstarele devin nedefinite, dezamăgite și pierdute chiar de cei ce le-au adus pe lume.

*

Mulțumesc Domnului pentru această împlinire, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o, în fața celor 50 de ani de familist stând tot o mulțime de ani, 37 împliniți! Cu mulțumiri și pentru bucuriile și satisfacțiile de viață familială, profesională, socială, care n-au putut fi oprite și s-au strecurat printre opresiuni, oricât ar fi fost de multe.

*

Mulțumesc soției mele Măriuca, din nou mireasa mea, pentru că m-a smuls din punctul critic în care mă aflam și mi-a dat posibilitatea împlinirii de viață, în firescul ei; mulțumesc apoi pentru cei doi copilași ce mi i-a dăruit, în voia Domnului, bucuria vieții noastre, pentru ei și pentru nepotții noștri; îi mulțumesc pentru că mi-a fost alături în viață, la bine și la greu, fiindu-mi sprijin în lunga perioadă de afecțiuni cardiace grave, acumulate în timpul persecuțiilor, suplinindu-mă și ducând ea singură toată responsabilitatea vieții familiale, atunci când mi-a protejat viața; a avut la fel de multă răbdare în a-mi suporta anumite rigidități, în anumite privințe, pe care cred că le-au avut toți care au îndurat suferințe grele, pentru «vinovății nevinovate».

*

Mulțumesc fiicei noastre, Ana- Rodica, pentru grija deosebită ce ne-o poartă, pentru modul deosebit în care ne-a organizat nunta «noastră de aur», în America, începând cu frumosul ceremonial religios, la orele 16, la care nepoțelul nostru, Samuel, a fost cavalerul de onoare, purtătorul verighetelor. A urmat recepția într-o sală împodobită, ca pentru «nuntă», tot de Samuel. S-a îngrjit de invitații, fiind în jur de 45 de persoane, printre care câteva familii americane, mai din vecini. Preparate de excepție, variate și suficiente, vin, bere, toate în organizare suedeză, la discreție. Lumea a fost foarte mulțumită, încântată și am plecat de acolo în jur de oreloe 20. Familia lui Victor din Anglia a fost cu inima și sufletul alături de noi; depărtările…

*

Mulțumiri calde nepoțelului Samuel, care a încântat pe cei prezenți cu trei cântece, unul românesc și două în engleză, în aplauzele tuturor; are o voce excepțional de frumoasă, plăcută și a fost în ținută festivă, de artist. Soția, cu un grup de doamne, au organizat și susținut și ele momente de cantece foarte frumoase de pe la noi, acompaniate și de bărbați, foarte bine primite.

*

Din cuvântul Miresei

Nu credeam să ajung ziua în care să sărbătorim «Nunta de Aur». Bunul Dumnezeu ne-a ajutat, pentru că nimic nu se poate fără voia Domnului. Nu e puțin lucru să sărbătorești această aniversare la 77 și respectiv 87 de ani, 50 de ani petrecuți alături de cel căruia i-ai jurat credință în fața lui Dumnezeu: «La bine și la greu, până când moartea ne va despărți».

Au fost multe nedreptăți și persecuții, pe vremea ce nu o putem uita, apoi greutăți, afecțiuni grave de sănătate și câte altele. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o familie minunată, care este bucuria și mândria noastră: doi copii, Ana- Rodica și Victor-Gheorghe, un nepoțel de la Ana și două nepoțele de la Victor; minunații de copii și nepoți, cara ne luminează bătrânețele și care fac mai mult ca toate îngrjirile, tratamentele și medicamentele prescrise de medici.

Mulțumim părintelui Poptelecan Ioan (rudă prin alianță), pentru rugăciunea de mulțumire și binecuvântare la cei 50 de ani de când formăm o familie fericită.

Vă mulțumim și D-voastră, tuturor care ne-ați onorat cu prezența de a fi cu noi la acest deosebit eveniment și dorim să vă simțiți cât mai bine.

Succes în toate și Doamne ajută!

Cuvântul Mirelui

Ne bucurăm și vă mulțumim mult tuturor, pentru ca ne-ați onorat cu prezența și dorim să vă simțiți foarte bine și să vă bucurați cu noi de acest fericit eveniment.

Mulțumesc partenerei mele de viață pentru lunga perioadă în care m-a sprijinit, protejat și ajutat, care a fost tot timpul alături de mine și la bine și la greu, pentru frumoșii copilași ce mi i-a dăruit, cu voia Domnului. Îi ofer pentru această frumoasă aniversare un modest cadou (un lănțisor de aur cu cruciuliță) și promit ca la următoarea ediție a acestei aniversări, cadoul va fi mai deosebit! Am să o iubesc, să o apăr și protejez, o să-i fiu alături la bine și la greu și, peste toate, am să-i fiu credincios! Semnez toate aceste promisiuni prin exprimarea: «Așa să-mi ajute Dumnezeu!»

Bărcan Maria și Bărcan Gheorghe, miri din «grupul celor 50!»