Florin Iuga este un tânăr foarte simpatic, deschis, serios. Ne-am cunoscut recent, la o întâlnire Rotary și… așa l-am perceput, chiar de la prima vedere. Florin s-a născut în Sighet pe 01 ianuarie 1996, prin urmare – dacă socotim rapid – are doar 26 de ani. A urmat Școala Generală numărul 3 și este absolvent al Colegiului Național „Dragoș – Vodă”. La vârsta lui are o poveste de viață interesantă, foarte… cool. Incontestabil, Florin este un tânăr om de afaceri care crede în visurile lui și iubește ceea ce face!

Ai început munca, de bună voie și nesilit de nimeni, la vârsta când alți copii se distrează!
De la vârsta de 14 ani am avut primul loc de muncă, la bunica mea (Veronica Iuga), unde puneam răsaduri în serele situate pe strada Nicolae Grigorescu, iar după aceea – doar pe timpul verii – mergeam și le vindeam la piață. Îmi plăcea foarte mult să muncesc alături de ea de unde cred ca am învățat cum să gestionez o afacere.

După absolvirea liceului ai ales…. teologia. De ce?
La vârsta de 18 ani am plecat la București la facultate la Institutul Teologic Baptist. Nu am mers pentru vocația de preot/ pastor, ci pentru oportunitatea de a lucra cu oamenii. Am fost voluntar la un orfelinat – sâmbăta – iar în fiecare joi am fost voluntar la penitenciarul Jilava unde îi învățam pe deținuți „reintegrarea în familie și societate”. Mereu am avut o iubire față de oameni, mi-am propus să încerc să-i înțeleg și mai ales să îi ajut.

„Înțelegerea” ta depășea Bucureștiul, România…
Pe tot parcursul anilor de facultate mi-am dorit să merg în Statele Unite pentru că am auzit de „visul american”. În anul doi de facultate am mers în statul Wyoming unde am avut joburi de la „camerist” la casier și chiar la făcut pizza. Lucram de la 5 dimineața până la 23 seara pentru că mi-am dat seama că, cu cât lucrezi mai mult, cu atât faci mai mult.

Și totuși, ai renunțat, relativ repede, la visul american.
În toamna anului 2016 m-am reîntors în România cu dorința de a face ceva acasă. Am revenit în România dar dorul de SUA era de neoprit. În 2017 am decis să mă reîntorc în SUA, iar în acel an am reușit să rămân un timp mai îndelungat și, după 6 luni, am primit și green cardul (rezidența permanentă). Am avut oportunitatea să lucrez la un restaurant de lux și să învăț de la milionari cum se fac cu adevărat afacerile. În acel an mi-am dat seama că persoanele din jurul tău au o influență majoră asupra ta. De la filme, plimbări și distracție am ajuns să fiu tot mai preocupat de afaceri. Din anul 2018 am început să îmi petrec iernile si primăverile în România iar restul anului în SUA.

Cum, de ce ai decis să te implici în afaceri?
În aprilie 2018 am avut ocazia să cumpăr Brisetto’s Coffee Corner din Sighetu Marmației de la Sergiu Trintalin și Mădălina. Am lăsat afacerea pe mâna mamei, afacere pe care am gestionat-o de la distanță, prin interemediul telefonului. M-am întors la restaurantul din SUA unde mi-am reînceput munca dar mă simțeam ciudat. Simțeam că locul meu nu mai este acolo și este timpul să lucrez la visul meu nu al altora. Am găsit un spațiu vacant chiar pe malul oceanului Atlantic unde a luat naștere Brisetto’s Second Cup în 2019. După ce am deschis această locație am decis să mă implic și în imobiliare.

„Astrele” s-au aliniat pentru tine. Ai devenit – la o vârstă nu foarte ridicată – Rotarian. Cum s-a întâmplat?
Am devenit membru Rotary prin intermediul avocatului meu. Acesta îmi spunea mereu că am foarte multă energie, inițiativă și că el și prietenii lui își doresc să fiu parte a acestui grup. În 2020 am devenit membru într-un Club Rotary unde am cunoscut oameni diferiți, din diferite părți ale lumii, dedicați acțiunilor caritabile.

Bucuriile tale americane nu s-au oprit doar la integrarea rotariană!
Sigur că nu, am avut parte și de o altă integrare! Într-un final, cu puțin timp în urmă, în 12 Octombrie 2021, chiar de Columbus Day, statul american a decis să mă numească cetățean american și, pe 15 Octombrie, am depus jurământul. Da, un vis devenit realitate și începutul unei călătorii!

Ce le transmiți tu tinerilor, celor de vârsta ta?
Ceea ce vreau să transmit tuturor celor de vârsta mea, și nu numai, este ca mereu să își urmeze visul și că niciodată nu este prea târziu să obții ceea ce îți dorești. Cineva mi-a spus cândva – și nu am să uit niciodată: „dream Big because you have a Big God”/ țintește sus pentru că ai un Dumnezeu mare.

Mult succes în continuare, Florin Iuga!
Mulțumesc, vă aștept la o cafea pentru că… „Good Coffee, good vibes”!

Ion MARIȘ

M-am întors de mai bine de două luni… Am tot lăsat timpul să curgă și nu m-am putut hotărî să scriu, să mai scriu despre lumea pe care am lăsat-o în urmă. O lume pe care mulți ar vrea s-o cunoască, s-o priceapă, pentru care, poate, ar fi ultimul vis s-o vadă în realitate.

Există și-o vorbă: „viața bate filmul”. Câteodată da, câteodată nu. În cazul de față, și în cele ce voi relata, eu zic că „filmul bate viața”. Dacă viața e doar o înșiruire de zile și nopți în așteptarea acelui ceva ce parcă nu mai vine, filmul a fost un surogat perfect pentru a susține o lume mohorâtă, fără perspective, fără vreo licărire de speranță că, odată, de undeva, va erupe ceva punând capăt coșmarului (comunist) de dinainte de ’89, ce părea nesfârșit.

În tot acest coșmar și întuneric, din griul predominant, mai săreau și câteva scântei prin anii aceia, ’75-’78, sub forma unor seriale ieșite din tipare, de genul „Dallas”. Au fost, poate, printre puținele momente de respiro în atmosfera sufocantă a acelor ani, când, la ora difuzării serialului, lumea era conectată la „visul american”.

Se respira o altfel de lume. Iluzia unei societăți evoluate de tip american, era visul (fie el și iluzoriu)  oricărui român, care, după o oră de vizionare, se trezea brusc, trezirea fiind și mai crudă în adevărata realitate pe care trebuia s-o îndurăm fiecare dintre noi.

Poate că și atât cât ni se dădea cu pipeta, această falsă iluzie a unei lumi civilizate, a contribuit la alienarea de moment sau, a contribuit la acumularea de noi tare, de frustrări și care, într-un final, au adus „mămăliga” la o așa presiune că, la un moment dat, a explodat. A fost una din acele picături care tot s-au adunat formând un ocean de revoltă care, în ’89, a inundat aproape toată Europa.

Aveam pe atunci cam 20 de ani și cuvântul America era asociat cu Fata Morgana. Cum puteam să bănuiesc că după 40 de ani voi avea privilegiul de a-i călca pământul, de a intra în această Lume Nouă, de a face constatări, comparații, critici… (toate astea prin prisma unei „novice” scăpate de sub „ciuperca” otrăvită a 40 de ani de comunism)?!

Să nu vă așteptați, însă, ca în cele ce vor urma să găsiți doar elogii la adresa acestei societăți „edenice”. Dacă derulez filmul celor 40 de ani scurși de la primele episoade, ar trebui să constat cu un gust amar că deziluzia și amărăciunea sunt două sentimente care mă încearcă. De ce spun asta? Deaoarece, anul acesta, am avut oportunitatea de a vizita Southfork-ul Dallas, unde s-a turnat mare parte din serialul Dallas.

Cu toate că nu mai sunt așa de tânără, se pare că nu sunt vaccinată la impactul dintre ceea ce te aștepți să vezi și ceea ce ți se oferă. Încă de la intrare, a trebuit să-mi las marile speranțe în așteptare…

Ne-a întâmpinat un „car alegoric”, format dintr-un cap de tractor, pe capra căruia trona un fermier american, care făcea onorurile fermei, urmat de niște vagoane din tablă perforată, cu niște bănci reci pe care te așezai și făceai turul fermei, cu explicațiile de rigoare.

Ferma constă într-un teren imens întins pe hectare întregi, delimitată de garduri albe. Am zărit din mers două lame și doi ponei (de serviciu) care-și cunoșteau bine rolul de a se poza alături de vizitatori.

Primeam informații sporadic: acolo-i căsuța lui miss Ellie, aceasta-i sonda ce apărea în film (o machetă), acolo-s grajdurile și, în sfârșit, aici e reședința familiei Ewing, unde am și poposit. După o ședință de inițiere într-o anticameră a fermei, în care ni s-a explicat că, de fapt, ceea ce vedem este doar o copie a adevăratei proprietăți a celebrei familii după care s-a turnat serialul, am aflat că nu li s-a dat voie producătorilor să filmeze pe acea proprietate și, atunci, au încropit ad-hoc această fermă. Atmosfera generală era de blazare, o blazare care, după 40 de ani, mai producea bani. Avea un miros de închis, de praf de încremenire, care, pe mine, m-a făcut să mă simt tristă.

Da, ăsta era sentimentul când îți vezi iluzia tinereții din acel film sfărâmată. Peste tot, cordoane de pluș care-ți marcau culoarele pe unde ai voie să treci – oricum, nici nu te puteai abate de la traseu, deoarece spațiile erau minuscule, cât să introduci camera de filmat ca să vezi un cadru dorit. Ni s-a explicat că prin stilul adoptat în ceea ce privește filmările, toate încăperile păreau imense. Piscina apărea în film de dimensiuni olimpice. În realitate, era una normală, pe care orice american modest o are în curte. Toți pereții erau capitonați cu pozele protagoniștilor din film, în rame, prin camere, peste tot. Ba s-au montat și machete reprezentând anumite personaje, postate în anumite nișe iluminate, în așa fel încât, să pară adevărate. Parcă era o casă bântuită de umbrele trecutului care, încă, mai păstra ceva din anii aceia…Sub vitrine din sticlă, erau așezate diferite obiecte specifice fiecărui personaj. De exemplu, la J. R., erau expuse cizmele de cowboy, pistolul, pălăria și nelipsita sticlă de whisky. Stăteau acolo ca niște moaște.

Băile erau așa concepute din focuri de lumini și oglinzi, că păreau interminabile. Încercam să scormonesc prin cenușa amintirilor o asemănare cât de cât cu ceea ce vedeam de-adevăratelea, dar nu mi-a trezit nicio emoție. Doar un ușor sentiment de melancolie. Să fi fost oare timpul care a trecut, percepția diferită a acelor ani, sau nevoia de a vedea doar ce ți se oferă, numai să fie altceva? Mă uitam în jur, vedeam chipuri diferite, de naționalități diferite, venite să viziteze acest muzeu, dar n-am remarcat o prea mare decepție pe chipurile lor. Poate veneau din locuri unde nu au avut parte de „drogul” Dallas, n-au trecut prin niște ani în care, fie și datorită unui serial mai puteai „evada” și mai puteai spera…

Când am venit, ne-a adus cu tractorul, cu vagoneți. Când am plecat, ne-a lăsat pe jos. Probabil că în prețul biletului (destul de piperat), n-a intrat și plecarea. În America, și timpul și drumul costă bani.

Așa că, am luat-o la pas, având timp să ne facem câteva poze cu animalele din fermă. M-am uitat în urmă și mi-am zis: încă un vis spulberat dintre multele visuri ale tinereții…

Ileana Pisuc