Viețile sunt nouă, zice Crina Voinaghi în volumul de proză scurtă dăruit cititorilor genului în această vară¹, iar lumile sunt atâtea câte personaje. Multe și diferite, întrepătrunse și fascinatoare. Un multivers alcătuit din universurile personale elaborate sârguincios de fiecare și observate minuțios de cea care le consemnează și validează în scris existența. Din poveste în poveste, pelerinajul cititorului este unul gratifiant, presărat cu recompense pe măsura investiției în lectură. Întotdeauna este așa.

Femei, bărbați, tineri, tinere, copii și pisici, neapărat pisici, se pun în mișcare și fac să se întâmple bucăți de povești care n-au nevoie nici de început, nici de sfârșit, care par să iasă din pălăria neagră a demoazelei de pe copertă. În două momente distincte: cel al taifasului cu pisica (neagră, cu coadă lungă, băgăreață) și cel al numărului de magie pisicească, zicem noi. N-avem decât să ne luăm după coada pisicii și să urmărim pălăria.

Să nu omitem partea de avertisment, foarte important, din versurile Beatles-ilor puse pe post de motto: „Nothing is real and nothing to get hung about”. Și, anticipat, o mărturisire: după ce am citit cartea Crinei Voinaghi, mai că ne-a venit să răsturnăm acest vers și să conchidem: allistrueandallis real….

Să vedem, așadar, ce ne așteaptă îndărătul cuvintelor, pentru că ele sunt cheia de intrare în lumile și viețile promise. Ordinea este aleatorie.

Intrând în Vise(le) cu dinți ale Mălinei alături de Pițu, pisica cu coada „neobișnuit de lungă”, cititorul devine părtașul „vieții virtuale onirice” a naratoarei și își dă silința să deslușească formula alunecării dintr-o realitate într-alta. Protagonista trăiește succesiv în două lumi care și-o revendică din motive diferite. De la un punct încolo, viața ei este scenariul unui joc de ping-pong în care ea joacă rolul mingii, paletele fiind mânuite din umbră după o rânduială obscură care nu se lasă descoperită, nici înțeleasă. Rămâne certă tocmai confuzia, starea  subiacentă din care nici măcar ciupiturile repetate și dureroase nu o salvează întotdeauna. Lumea care o cheamă insistent întinzându-i mrejele somnului o ademenește într-un vis (sau ne-vis, vorba Mălinei, cine știe?) cu mulți copii, care se joacă liberi (vai, mult prea liberi!) și de foarte multă vreme (mult prea multă!). Copii cărora nu le lipsește nimic, cel puțin în aparență. În afară de…..părinți. O singură problemă au acești copii, altfel descurcăreți: nu cresc. „Suntem într-o capcană din care nu putem scăpa”, explică unul dintre ei. În numele cui o fi vorbind? Aceasta pare să fie întrebarea pe care o suscită textul în cauză, Vise cu dinți. Orice text care se respectă te pune, într-un fel sau altul, într-o postură interogativă. Unul dintre rosturile lecturii. Se naște o întrebare care ar aștepta un răspuns. Întrebarea apare în interacțiunea cu textul, dacă textul, după cum spuneam, este unul care se respectă. Răspunsul, pe de altă parte, este unul personal. Nu este rostul textului să-l formuleze. Răspunsul este de resortul cititorului. Naratoarea din Vise cu dinți are propriul răspuns: „Copiii se înghesuiau toți în jurul meu, voiau ceva de la mine, fiecare altceva și în esență toți cam același lucru. Aveau chipul meu și plângeau.” Detaliile din „vis” nu se lasă părăsite după revenirea forțată la așa-zisa realitate: „Eram cu capul pe birou, mă luptam cu niște copii disperați după puțină atenție, sătui de libertate, nimic de pe birou nu mai era în ordine și, ce e mai rău, eu mă simțeam exact ca ei.” Ne permitem să preluăm discursul naratoarei și să adăugăm: …deoarece eu eram toți acei copii…Și noi?…

Un alt soi de întâlnire cu sine este relatată (la persoana a treia, de data aceasta) de către Sofia. Întâlnirea este un text amețitor, în care ai sentimentul că intri de mai multe ori, pe mai multe uși, un text în care au loc mai multe întâlniri, cea mai cea fiind întâlnirea cu „o parte din ea lăsată în urmă, îngropată undeva, […], fără de care spera că poate să trăiască”. Peste care, adăugăm noi, s-au așezat, îndărătnic, niște măști confecționate cu grijă, animate pe criterii de „așa se face”, mesagere ale morții într-o lume din care se scapă tot prin somn, sau prin vis „sau ce o fi fost”, gândește personajul. Nu prea contează, întrucât „unele lucruri mai bine le lași așa”, socotește Sofia. Dar, la un moment dat, măștile ajung să strângă. Și nu mai suporți, tu, eu, el, noi. Dincolo de măști, disponibilitatea pentru iubire.Pur și simplu.

Personajul feminin fără nume din Roz de martie iese din casă de trei ori, într-o dimineață, trântind ușa, ca să ducă gunoiul pe care tocmai i-l răscolise, cine alta decât pisica?Culmea! Odată dus, gunoiul se încăpățânează să se mai ceară o dată afară. Ca s-o ajute pe aruncătoare să înțeleagă că trăirile ei nu încap într-o singură lume.

Dacă lumea își declină virtuțile cu postulate bazate pe a avea, fericirea pe care o poți găsi acolo nu poate fi decât o Fericire de mohair. Tot ce vrea are Carla, alintată Charlotte, dar este oare fericită? Întrebare al cărui singur rost este să marcăm cele două verbe, „a avea” și „ a fi”. Carla are tot ce îi trebuie, o spune ea însăși de nouă ori pe patru pagini și jumătate de text. Textul începe și se sfârșește cu „am tot ce îmi trebuie”. Între început și sfârșit, argumente în favoarea fericirii. Cam șubrede, ce-i drept, din moment ce concluzia ne duce cu gândul la celebra așteptare din capodopera lui  Samuel Beckett. Carlei noastre i se pare că singurul lucru care-i rămâne de făcut, dincolo de abundența din viața ei, este să aștepte: „Așa că aștept, cu inima mea nouă într-o anumită proporție, să aibă iar soțul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când îi spun că am tot ce îmi trebuie.” Întrebarea noastră, născută din text, ar fi: ce ne (mai) trebuie?

O viață este doar un titlu, al primului text din volum, în realitate textul intră în mai multe vieți trăite, cum altfel decât în mai multe lumi? Irina, cu vârstă și cu statut de bunică, privește prin fereastra bucătăriei cu ochii (interiori?) modelatori ai „închipuirilor adolescentine”.  Amnezia anterogradă care s-a instalat, oarecum protector, într-o parte din ființa ei, partea aceea care se sustrage inacceptabilului, o repoziționează în contextul familial. Lumea pe care și-a creat-o nu poate fi ignorată de cei din jur, chiar dacă acestora le este greu s-o pătrundă. Interferențele generează tensiuni, tristeți și amărăciuni, chiar disperare, dar deschid uși nebănuite prin care răzbat, în cele din urmă, un pic de iubire, un pic de înțelegere și un pic de eliberare. Atât cât se poate.

Iubirea dă semne în cele mai neprevăzute momente. Ea își orchestrează evidența amplasând, în jocul de puzzle, piesa doveditoare care se ivește atunci când dorul este atât de puternic încât trece de barierele vieții prezente, reînviind secvențe neterminate dintr-un alt timp, pentru a le da deplinul înțeles. Amintire cu bunici este textul în care un furtun de scos vinul din butoi și un pachet de L&M roșu îl readuc în sufletul adolescentei, aflată în vizită la bunica, pe bunicul plecat de o vreme în lumea tuturor.

Răzvan este un băiețel de cinci ani care dorește să ajungă mare întrucât se gândește, foarte serios!, la viitorul lui. Planete precum Saturn, Jupiter și Pluto fac parte din destinațiile prezumate. Între mine și cer, un albastru – textul care ne conduce într-un fel de sală de cinema în care vizionăm gândurile lui Răzvan, are accente candide, ingenuitatea personajului dovedindu-se de folospentru cititorul care ar putea crede, cu aroganța și atotștiința adultului, că lumea copiilor de cinci ani este una la îndemână, ușor de manipulat și lesne de cuprins cu mintea. Morala: cerul nu-i totuna cu albastrul!

Alte lumi și alte vieți defilează prin imaginația stârnită a cititorului în textele care le creionează și întregesc volumul dându-i o frumoasă consistență de – cum spuneam la început – multivers. O ademenitoare invitație la călătorie. Ça vaut le coup d’y aller!

¹Crina Voinaghi, Nouă vieți, Sighetu Marmației, ed. Valea Verde, 2017.

Articol preluat din Discobolul, nr. 235-237, 2017, cu acordul autoarei.

Sursă foto: Sandu Aldea

N.R.  Ultimele exemplare din volumul „Nouă vieți”, autor Crina Voinaghi, se găsesc la Coffee Factory și la Librăria „Luceafărul” din Sighet.

Miercuri, 17 mai, am ieșit din casă – contrar obiceiului meu – pentru ca să o revăd pe Crina, colega mea mai tânără, într-o altă ipostază: cea de scriitoare . Nu mă așteptam să văd atâta lume! De obicei vezi la astfel de evenimente aceleași chipuri, aceiasi oameni, de obicei puțini, un pic plictisiți, un pic grăbiți, și prea puțini dintre ei interesați să cumpere! Dar nu! Aici lumea venea în valuri mici, dar compacte, se așeza cuminte, fiecare pe un loc, nu înainte de a se opri să cumpere un exemplar din „Nouă vieți”. Oameni diferiți, de toate vârstele, de la elevi de liceu, la pensionari, dar cu toții curioși să cunoască lumea pe care Crina Voinaghi o creează între coperțile cărții vegheate de o fetiță și o pisică.

Pentru mine, a fost o adevarată încântare prezentarea cărții! Încă nu o citisem, dar am citit unele din creațiile sale anterioare și, de fiecare dată, m-au fascinat frazele care te poartă spre lumi cunoscute și totuși noi. Este ceva, dacă vreți, între lumea lui Antoine de Saint Exupéry din „Micul Prinț” și „Străinul” lui Albert Camus. O lume care pare a fi creată din joacă, dar totuși extrem de cuminte și de profundă. Crina este extrem de cuminte și foarte profundă în tot ceea ce face: la catedră, în familie, chiar și când face sport, dar aici, în cartea ei, este și copil și femeie, este și reală și imaginară. Între filele acestei cărți s-a destăinuit un suflet, s-a dezvăluit o minte, s-a descoperit un om în multitudinea sa de ipostaze.

Am vrut să vorbesc și eu, dar, de obicei sunt mai timidă atunci când sunt în mijlocul unei asemenea mulțimi și de aceea am vrut să vă scriu aceste rânduri.

Felicitări Crinei și o așteptăm cu o nouă carte, care sunt sigură că va fi la fel de reușită!

prof. ONA MARIANA

Miercuri, 17 mai 2017, un numeros public (sala a fost arhiplină) a participat la prima ediție a unui nou eveniment conceput de Editura „Valea Verde” și site-ul „Salut, Sighet!” – „Amfiteatrul Artelor” – găzduit, ca de obicei, de Universitatea „Babeș-Bolyai”, Extensiunea Sighet (director, conf. dr. Marin Ilieș). Evenimentul a fost focalizat pe lansarea unui nou scriitor sighetean, Crina Voinaghi. 

Credință, încredere, viziune, muncă susținută, determinare și dăruire – sunt cuvinte care caracterizează activitatea Crinei Voinaghi. Atât cea de la catedră cât și, iată, cea scriitoricească. Pentru că azi am fost invitați – familie, prieteni, colegi, elevi – să facem cunoștință cu o nouă „fațetă”, sensibilă, poetică, dar și extrem de realistă a Crinei, cea de scriitor.

Poate că pentru mulți dintre cititorii noștri această ipostază este surprinzătoare, însă Crina Voinaghi este prezentă de câțiva ani cu proză scurtă în revistele de profil: se numără printre câștigătorii celei de a V-a ediții a Concursului Național de Debut Literar „Incubatorul de condeie” (2014), fiind publicată în antologia cu același nume cu povestirea „Vise cu dinți”. De asemenea, „Revista de povestiri” îi publică „Amintire cu bunici” (povestire aleasă de poetul și scriitorul Teodor Dobrin) și „Roz de martie” (aleasă de un alt autor român, Dan Coman). Este prezentă cu proză scurtă și în publicația „Nord Literar”. Din decembrie 2016, Crina publică în mod constant pe site-ul „Salut, Sighet!”, nu doar proză scurtă, ci și articole pe diverse teme, făcând parte din echipa de redacție.

Volumul pe care Crina l-a lansat azi, „Nouă vieți”, nu este, așadar, unul ex abrupto, ieșit de nicăieri sau scris sub imboldul primului impuls, povestirile ei sunt îndelung gândite, muncite, scrise și rescrise, dovadă că „autoarea cunoaşte procedeele literare „la zi”, de succes: ştie să gradeze conflictul, construieşte povestea strategic şi minuţios, alternează iscusit planurile (monolog-dialog-relatare, real-imaginar-fantastic), face „tăieturi” decise – de unde caracterul captivant al textului.”, așa cum foarte frumos precizează semnatarul prefeței, poetul și profesorul Marin Slujeru.

Volumul de debut al Crinei Voinaghi a apărut la Editura “Valea Verde” din Sighet, editură care a oferit ocazia multor sigheteni să publice, la această apariție contribuind și Andrada Nedelcu, elevă în clasa a XII-a E, la C.N. „Dragoș Vodă”, cea care a conceput și realizat desenul copertei, designerul Istvan Matruk; de finisarea cărții, aranjarea în pagină și alte detalii tehnice s-a ocupat Florin David, iar Aska Grafikca l-a tipărit, în condiții excelente.

Au vorbit despre carte și autoare: Ion Mariș, coordonatorul Editurii „Valea Verde”, colegii și prietenii Crinei – profesorii Vasile Bornea și Valeria Rus, și eleva Patricia Horgia.

Momentul muzical – surpriză oferit participanților a fost susținut de elevii Augustin Pop (chitară), Mălina Pop (voce), Georgiana Roman (voce), Alexandru Hreniuc (chitară), acompaniați la contrabas de Andrei Ghilea.

Din creația autoarei au citit elevele Diana Deac și Nicoleta Bilcec.

Un cuvânt emoționant de mulțumire oferit celor care au sprijinit-o la apariția volumului de debut, a fost rostit de proaspăt intrata în „breasla” scriitorilor, Crina Voinaghi.

„Amfiteatrul artelor” s-a încheiat cu o sesiune prelungită de autografe și o avalanșă de flori pentru o nouă floare răsărită în „scriitorime”.

Mi-a făcut plăcere să moderez un eveniment de suflet, încărcat cu multă emoție pentru colega și prietena mea, Crina Voinaghi!

Felicitări colegei noastre de redacție și la cât mai multe volume la… Editura „Valea Verde”!

Autor, Brîndușa Oanță

Vă invităm la… „Amfiteatrul artelor” (ediția I) – Lansare de carte: „Nouă vieți”, autor, Crina Voinaghi.

Evenimentul este organizat de Editura „Valea Verde”, site-ul „Salut, Sighet!” și Universitatea „Babeș-Bolyai” – Extensia Sighet!

Miercuri, 17 mai 2017, de la ora 15:00, în Amfiteatrul „George Vâlsan” (str. Avram Iancu, nr.6, Sighet). 

Vă așteptăm!