Vineri, 20 iulie 2018, ora 12:00, în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene “Petre Dulfu” din Baia Mare va avea loc lansarea volumului Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919). Cartea semnată de Nicolae Iuga, Ioan – Liviu Tăut, Magnolia Tilca și Laura-Rebeca Stiegelbauer a apărut la Editura Eurotip din Baia Mare (sub egida Academiei Române – Centrul de Cercetări Cultură și Civilizație Săliștea de Sus și Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad – Filiala Baia Mare) și va fi prezentată publicului de către prof. univ dr. Nicolae Iuga și lector. univ. dr. Ioan – Liviu Tăut.

Prezentăm în continuare un fragment din eseul – introductiv din volumul Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919), semnat de prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

*

Ziarul “Sfatul”, organ al Sfatului Național Român al Comitatului Maramureș (7 Decembrie 1918 – 31 Mai 1919)                                                                                                                                    

1. Ideea tipăririi primului ziar în limba română din Maramureș

În vâltoarea evenimentelor din Noiembrie – Decembrie 1918, în unitățile administrativ-teritoriale de atunci din Transilvania și Maramureș, acolo unde exista un procent semnificativ de populație românească s-au constituit organe de conducere provizorii numite „sfaturi”, la toate nivelurile: la nivel central (Marele Sfat Național Român de la Sibiu, condus de un Consiliu Dirigent prezidat de Iuliu Maniu), apoi la nivel de comitate, orașe și sate. Evident, nici Maramureșul nu a făcut excepție. După cum se știe, pe 3 noiembrie 1918 Austro–Ungaria a semnat armistiţiul. Ostaşii români întorşi acasă cu întregul echipament militar asupra lor au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie în capitala Comitatului, la Sighetu Marmației a fost organizată o mare Adunare Naţională românească, având aproximativ 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Adunarea de la Alba Iulia şi pe membrii Sfatului Naţional Român al Comitatului Maramureş. Sfatul a fost compus inițial din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş. Vasile Filipciuc, un avocat înstărit din Vișeu de Sus și frate cu marele istoric al Maramureșului Alexandru Filipașcu, s-a angajat să înfiinţeze la Sighet un ziar românesc care să se numească „Sfatul”, ca organ de presă al Sfatului Naţional Român Comitatens Maramureș.

Primul număr al acestui ziar a apărut în ziua de vineri 7 decembrie 1918, deci la mai puțin de o săptămână de la Proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Ziarul avea formatul numit mai târziu „tabloid” (27 x 40 cm), un număr de 4 pagini, periodicitatea săptămânală și a apărut, cu o singură întrerupere de o săptămână, timp de un an de zile, în total 51 de numere (2 numere în decembrie 1918 și celelalte în cursul anului 1919), până la 19 decembrie 1919. Era subintitulat „Organ oficios al Consiliului Național Român Comitatens Maramurăș”, în caseta tehnică din pagina 4 era scris: ”Editor și proprietar C.N.R.C. Maramurăș” și era redactat de doi „redactori responsabili”: dr. Vasile Kindriș și dr. Titu Doroș.

În ceea ce privește structura publicației, aceasta era una clasică. Încă de la întâiul număr, prima pagină era ocupată în întregime de un text nesemnat de genul editorial, iar în paginile 2 – 3 erau inserate comentarii, reportaje, analize pe diferite domenii, articole de atitudine sau cu caracter cultural, poezii. Pagina 4 era consacrată de regulă știrilor, grupate pe două coloane, locale și externe, știri „Din Maramurăș” și „Din lumea mare”.

Valoarea documentară a acestei publicații este cu adevărat excepțională, mai cu seamă dacă avem în vedere că în cursul vremurilor, respectiv în timpul celui de Al II-lea Război Mondial, în Maramureșul intrat atunci în Ungaria horthystă, multe arhive fie că au fost duse și puse la păstrare în Ungaria în locuri necunoscute sau inaccesibile, fie că parțial au fost distruse intenționat, fie că pur și simplu s-au pierdut. Așa se face că, pentru anumite evenimente, în lipsa unor documente de arhivă, paginile aceste foi devin o sursă primară de informare de cea mai mare importanță.

2. Relatarea în ziarul „Sfatul” a deplasării la Adunarea de la Alba Iulia

În primele două numere, din 7 și respectiv 14 decembrie 1918, este publicat între altele reportajul călătoriei delegațiilor din Maramureș la Adunarea din 1 Decembrie de la Alba Iulia. În prealabil, pe 22 noiembrie 1918, avusese loc la Sighet o mare Adunare națională românească, la care au participat între 6.000 (după sursele oficiale maghiare) și 10.000 de români maramureșeni (după aprecierile organizatorilor). Sighetul nu era încă evacuat de către autoritățile austro-ungare, iar Adunarea s-a ținut în piața centrală a orașului sub supravegherea armatei austro-ungare, care avea militari cu mitraliere instalate pe acoperișurile clădirilor. În această atmosferă de amenințare, Adunarea a decurs „în bună rânduială, chiar și străinii recunoscând că românii s-au purtat cu toată cinstea” (Ziarul „Sfatul”, anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.). Preotul Simeon Balea din Săpânța l-a jurat pe președintele desemnat al Sfatului Comitatens dr. Vasile Kindriș „sub steag și pe steagul românesc” (Ziarul „Sfatul”, anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.) . (Dr. Vasile Kindriș era un avocat necăsătorit, iar acesta a fost lămurit de către comilitonii săi să accepte el această însărcinare, deoarece probabilitatea ca să fie asasinat era destul de mare și măcar nu ar fi rămas o familie neajutorată în urma sa). Apoi s-au ales membrii Sfatului Comitatens, au fost desemnați reprezentații care vor merge la Adunarea de la Alba Iulia și s-a cântat „Deșteaptă-te române!”

Cei șapte reprezentanți din Sighet, în frunte cu președintele dr. Vasile Kindriș, s-au deplasat cu carele 65 de km până la Baia Mare, pe Valea Marei, iar pe parcurs lor li s-au adăugat delegați din toate localitățile de pe această vale, Berbești, Giulești, Crăcești (vechea denumire a actualului sat Mara). Pe drum, prin toate satele pe care le-au străbătut, români îmbrăcați de sărbătoare, le-au „făcut ovații”.  Au prânzit la o cârciumă din Crăcești, apoi au trecut muntele Gutâi și au dormit la un hotel din Baia Mare, iar din Baia Mare au parcurs drumul până la Alba Iulia cu trenul, în vagoane anume rezervate pentru delegații. Pe vagonul cu delegațiile din Maramureș, oamenii au scris cu litere mari „MARMATIA„ și „TRAIASCĂ ROMÂNIA MARE”!

La plecarea din gara Teiuș, soldați unguri au tras asupra trenului, ochind pe un delegat care purta un steag tricolor românesc. Militarii români care constituiau garda trenului au ripostat, iar ungurii au fugit. Stegarul român rănit Ion Arion a murit în tren, a fost dus până la Alba Iulia și a fost înmormântat acolo cu onoruri militare.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga       

Centrul de cercetări “Cultură şi Civilizaţie” din Săliştea de Sus, de sub Egida Academiei Române, împreună cu filiala Baia Mare a Universităţii de Vest “Vasile Goldiş” – Arad, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş, în anul Centenarului Marii Uniri a Românilor, dăruiesc publicului larg colecţia ziarului “Sfatul”, organul de presă al Consiliului Naţional Român Central Maramureş.

Echipa de proiect a fost formată de universitarii: dr. Ioan Liviu Tăut, dr. Nicolae Iuga, dr. Magnolia Tilca, dr. Laura-Rebeca Stiegelbauer. Profesorul universitar Nicolae Iuga semnează studiul introductiv.

Marin SLUJERU

Cu vreo doi ani în urmă, am văzut pe un site de informații editat la Sighetu Marmației, o fotografie veche, „de la începutul secolului XX”, înfățișînd centrul orașului. Dar, fără nici o „legendă”. Pe fotografia sepia se putea citi „semnătura de firmă” a fotografului: M. – Sziget Főtér și „titlul” tematic al instantaneului: Kisnagyember. Mi-am spus că această fotografie spune mai mult decît evocă, trebuie să existe și o „istorie” mai lungă decît doar de „o zi”  de acum o sută de ani disimulată în ea. Recent, după mai multe „evenimente” ale căror doar ecouri au ajuns pînă la mine provocîndu-mi sentimente intens contradictorii, sau altele la care am participat, ca invitat „de onoare”, cu o emoție de care nu mă mai credeam capabil,  m-au ajutat să reconstitui, pe cît s-a putut veridic, „istoria” ascunsă sub imaginea îngălbenită de timp a acestei „képeslap” ( post kart, ilustrată ). Iat-o, în continuare:

„ Micii oameni mari ”, de la începutul secolului trecut, surprinşi în Centrul Sighetului de un fotograf la începutul secolului trecut, foarte probabil, judecînd după îmbrăcăminte și după umbrele lor, la primele ore ale dimineții, sunt copii de prăvălie, ucenici la atelierele meşteşugăreşti sau școlari în drum spre locurile lor de muncă sau de învățătură. În 1901, la Sighet tocmai se  construise un local nou pentru Școala superioară de fete (care în 1919 va devein Liceul Domnița Ileana). Liceul, actualmente Colegiul Național „Dragoș Vodă” se înființează în 1919, ca urmare a deciziei Consiliului  Dirigent al Transilvaniei prezidat de Iuliu Maniu. În Capitala Comitatului lucrau (la anul 1903) – conform Istoriei Maramureşului istoric în date, lucrare realizată de regretatul profesor, istoric, prozator şi poet Marian Nicolae Tomi (născut în 6 mai 1950, la Braşov şi trecut la cele veşnice, în 13 aprilie 2013, la Vişeu de Sus) –  111 cismari şi pantofari, 59 croitori, 26 tăbăcari şi 7 cojocari, 24 tîmplari şi 9 rotari, 30 tinichigii, 9 fierari ş.a. Conform aceluiași monografist citat mai sus, la 1898, „Revizoratul școlar de stat din Maramureș preciza că aici au funcționat 28 de școli primare de stat. La Sighet erau înscriși 759 elevi (48 români și 593 evrei).”

Dar, tot la începutul secolului trecut, se produceau cel puțin alte două evenimente culturale de mare semnificaţie pentru cultura poporului român: se inaugura (în 1913)   Palatul Cultural  – ASTRA din Sighet, realizat prin contribuţia în bani, materiale şi muncă a românilor din oraş dar şi din satele de pe Văile Izei, Marei şi Vişeului, şi se stingea din viaţă (la 14 octombrie 1914) marele cărturar Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, „colecţionarul” şi arhivarul Diplomelor nobiliare ale românilor maramureşeni din sec. XIV şi XV, lucrare apărută la Sighet în 1900 şi premiată, în anul următor de Academia Română din Bucureşti cu Marele Premiu „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Unii dintre copiii din vederea  îngălbenită de trecerea timpului, au ajuns „carne de tun” după ce au „primit carte de la Împărat” și au plecat în Marele Război, devenind mulți „trădători” și executați precum Emil, fratele marelui scriitor Liviu Rebreanu, ori, ajunși prizonieri ai Armatei Țariste și prin Italia, s-au constituit, după 1917, în legiunea română de voluntari și, „dezlegați” de jurămîntul depus față de Împărat, au jurat credință Regelui Ferdinand și au luptat pentru Reîntregirea României, sub flamurile drapelului Regatului României Mari, cei mai mulți în Rusia, traversînd Siberia cu celebrul tren blindat „Mărășești” și angajîndu-se în lupte sîngeroase cu Armata Roșie, care îl urmărea pe Amiralul Kolceac, șeful încurajat și apoi abandonat de occidentali al ultimei rezistențe împotriva instaurării statului bolșevic. Iată cum descrie istoricul Const. Kirițescu, în lucrarea sa fundamentală, Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, acest moment de glorie:

 „În primăvara anului 1920, legionarii români au isbutit să atingă Vladiwostok, ţărmul acelei veşnice Thalassa , mîntuirea tuturor pribegilor dornici de vatra de atâta timp părăsită. Ei puteau să fie mândri de ceeace săvârşiseră în lunga şi penibila lor retragere prin Rusia şi Siberia. Căci mulţumită disciplinei, vigoarei şi vitejiei arătate, au salvat existenţa şi demnitatea corpului lor, şi au înălţat în ochii streinilor reputaţia armatei şi a naţiunei româneşti.

 La 10 Maiu 1921, în faţa tuturor reprezentanţilor streini, a fost sărbătorită vitejia legionarilor români din Siberia, cărora li s’a încredinţat de şeful misiunei militare române drapelul legiunei, subt flamura căruia ei au depus din nou jurământul de credinţă regelui Ferdinand şi patriei lor întregite. Numeroase distincţiuni au fost acordardate legionarilor de reprezentanţii militari streini.”

(în Vol. III, Cap. 3.- O Anabassis românescă, pp. 128-129, în Ediția II-a Refăcută în întregime și mult adăugită, Editura Casa Școalelor, București, f.a.)

Între timp, cei care ajunseseră mai repede acasă, în Maramureșul și Țara lor reîntregite au avut de dat și ei bătăliile lor. Celebră rămâne „Bătălia de la Cămara” și eliberarea Sighetului de sub ocuparea vremelnică a trupelor ucrainiene conduse de  Lt. Vorobeț, cu scopul nedeclarat dar evident (așa cum s-a întîmplat mai apoi în Ungaria, unde între 21 martie și 6 august 1919 a fost instaurată Republica Ungară a Sovietelor, căreia i-a pus capăt Armata regală Română, care a ocupat Budapesta în 4 august același an) de a proclama „independența” Maramureșului și a-l alipi în întregime la Ucraina bolșevizată. Vor fi fost și aici, în primele rînduri, unii din copiii surprinși în centrul Sighetului de fotograful din 1903. (Trebuie să mulțumesc pentru documentarea acestei bătălii, care a avut mai multe lupte: la Vad, la Intrarea în Sighet și cea decisivă, de la Cămara, preotului profesor Marius Vișovan care mi-a pus la dispoziție o copie din SFATUL – organul oficios a C.(onsiliul)N.(ațional)R.(omân) din Maramurăș, Anul II, Sighet, 11(24) Ian. 1919.)

Cîțiva dintre aceiași „copii”, dar cu siguranță mulți fii și multe fiice de-ai lor, au trecut, în 1940, printr-o altă „anabassis” – refugiindu-se, care pe unde au putut, pentru a nu fi împușcați de nagy reményeket  (grănicerii) lui Horthy ca „trădători” din W.W.I.. Și, a venit din nou un moment de speranță și de revenire acasă. Anul 1944 i-a adunat din nou, după august, la rosturile lor milenare. N-a fost să fie!

Încă o dată, „copiii” de la începutul secolului acela blestemat, copiii lor și nepoții lor au fost siliți să se împotrivească, să-și apere libertatea și demnitatea, a lor și a țării. A trebuit să iasă la rezistență armată, în anul 1948, după trucarea alegerilor din 1946 și abdicarea dictată a Regelui Mihai, cu preoții în frunte, împotriva tentativei de „sovietizare” a Maramureșului, condusă de „celebrele”, dar, vai!, deja aproape uitate, „bande ale lui Odoviciuc”, impus de ocupanții-eliberatori (!) „prefect” de Maramureș. Datorită tăriei de caracter, patriotismului fierbinte și vechi, spiritului de sacrificiu, mîndriei de nobili români și liberi, chiar așa (cum nu tocmai complet și exact i-a numit acad. Ștefan Pascu) – „în opinci”! Și au salvat, încă o dată integritatea și libertatea Țării. Și, din nou, „copiii” și copiii și nepoții celor de la începutul secolului XX. De fapt, cea mai mare parte a lor, „coconi domnești”,  in illo tempore, urmași ai voievozilor descălecători de țară. Acum însă, profesori și elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Străduindu-se să adauge nobilității lor istorice, moștenite, noblețea învățăturii, aspirația spre orizonturile înalte ale culturii.  Din păcate, de această dată, nu onoruri, decorații, recunoașteri au primit!

Acești „copii” ai curajului s-au trezit orfani de țară, proclamați  „criminali”, „trădători”, „vinovați de crime împotriva umanității”, de „uneltire” și ”înaltă trădare” de un stat, pe care pînă la urmă istoria l-a condamnat definitiv și irevocabil ca fiind „ilegitim și criminal”. Refuzînd, însă, în continuare, sub presiunea unei interpretări abuzive a unei legislații care în numele „corectitudinii politice”, falsifică adevărul istoric, și cea mai modestă, simbolică recompesă morală: fixarea în memoria colectivă a noilor „copii” a jertfelor înaintașilor. Vor trebui,  toată viața  (cîtă mai au de trăit, mulți sunt deja nonagenari), ei și strămoșii lor să poarte în „trăistuțele” lor, care mai mult, care mai puțin, dar povara unui total de 1099 (una mie nouă zeci și nouă) de ani de închisoare!

Pînă cînd? QUOUSQUE TANDEM… ?

Are dreptate prietenul meu, primul prefect țărănist al Maramureșului, după Revoluția din decembrie 1989, să avertizeze, cu vorbele lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria.”

Și, pentru că în anul școlar 1958-1959 am fost elev „auditor” – adică neînscris oficial, pentru că aveam doar cinci ani dar știam deja citi și scrie din care pricină tot fugeam de la grădiniță, drept pentru care învățătoarea Pop (trecută de mult la cele veșnice – fie-i luminoasă amintirea!) m-a dus cu ea zilnic la școală, în clasa I a cursului primar de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca „material didactic” viu, pentru a-i „face de minune” pe cei mai delăsători la carte, am să-i numesc aici pe cei care mi-ar fi putut fi colegi mai mari: Ioan Virag, Nistor Man, Constantin Rad, Ioan Dunca, Vasile Dunca, Gheorghe Andreica, Ioan Ilban, Petru Codrea, Găvrilă Coman, Petru Ulici, Grigore Hotico, Ștefan Deac, Mihai Vlad, Iuliu Vlad, Ioan Motrea, Gheorghe Bulacu, în „frunte” cu dascălul lor Aurel Vișovan.(Conform Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napoca Star, 2008.)

Pentru că ținem minte și aceste cuvinte scrise de Václav Havel, din închisoare, soției sale Olga: omul „lipsit de orizontul trecutului (…) se scufundă în <<atemporalitate>>.”

Apelez la ele pentru că, din păcate pentru marele nostru poet,  Lucian Blaga și-a anulat singur (se poate spune, în apărarea lui, că doar metaforic dar istoria unui popor nu e o „metaforă”!) celebrul vers „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat!”, atunci cînd a pus în circulație, cu autoritatea lui de filosof de această dată, teza „boicotului istoriei” ca „strategie” de supraviețuire a poporului român. În acest „punct” mă simt mai aproape de Coșbuc! Fie și numai geografic: Valea Sălăuței e despărțită de Valea Izei doar de Dealul Ștefăniței.

În ce mă priveşte, am renunțat cam de multișor să mai fac apel la teorii mai mult sau mai puţin postmoderne, libertariene ori neomarxiene ale conflictului dintre globalism şi identitate. Nici o „hermeneutică a globalizării” nu mi-ar fi de prea mare folos pentru a „traduce” în „cuvinte potrivite” sentimentele trezite de aceste „evenimente” şi „povestirea” lor denaturată tocmai de urmașii celor vinovați de comiterea lor. Dincolo de orice interpretare care transferă sau concentrează, uneori vinovății imaginare, doar într-o parte sau alta responsabilitatea, rămîne exemplară şi inepuizabilă bogăţia unei aspiraţii legitime. Îmi amintesc, pur şi simplu, de o vorbă a lui Montaigne, care pe româneşte ar suna cam aşa: „ Cel mai mare lucru din lume e ştiinţa de a fi la tine (acasă).”

Mai suntem noi, românii, toţi împreună sau unul cîte unul, uneori, totdeauna sau niciodată la noi  (acasă) ? Un adevăr este sigur: nu există acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie.

Vasile GOGEA

(Cluj-Napoca, octombrie 2017)

Foto: pagini din ziarul „Sfatul” (1919) – exemplar deținut de profesor-preot, Marius Vișovan

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com