Actualitate Cultură Diaspora

Temerile dintr-o zonă pustie (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Puteai solicita o zi liberă atunci când se făcea orarul școlii, toate catedrele nefiind încărcate cu orele. Eu aveam vinerea liber și o foloseam pentru activități gospodărești, piață, pescuit, mici deplasări, s. a. Odată, într-o astfel de zi, m-am gândit să merg la pescuit la lacul Khemisset, de unul singur, negăsind parteneri: Mitică Mândruleanu avea ore, Visu Vaida era programat în tura pentru copii la școală, pentru amiază, eu făcând tura de dimineață; aceasta era echipa. Măriuca a rămas acasă pentru copii.

Distanța fiind mică, după programul de acasă și pregătirea cu cele necesare, am ajuns pe malul lacului devreme, pe la orele 10. Curios, nu am văzut pe nimeni pe acolo, totul era pustiu. Nici zburătoare nu vedeam și apa era atât de liniștită, neîncrețită, „plată” și calmă, ca în preajma unui cutremur. Sper că peștii în apă sunt la locul lor și n-au plecat și ei pe undeva, pentru ca pustiul să fie total. Simțeam o neliniște în pustiul sinistru, doar eu și lacul cu ale lui din adâncuri și mediul gol din jur. Aveam o stare pesimistă, care a fost alungată discret, de la sine, de pasiunea pentru pescuit și dorința de a vedea dacă lacul are pește, ori au plecat și ei. Să se fi dat o restricție la lac pentru aceea zi și eu nu știam ? Supraveghetorii lacului să fie la vreo convocare ? Oricum, eu aveam permis, peștele de acolo nu era clasificat și nu de mult timp se făceau activități la malul lacului. Vinerea acolo era ca un fel de sărbătoare de săptămână, dar se lucra în timpul zilei. Am trecut peste aceste stări psihice de prim moment, care au fost depășite de dorința și plăcerea pescuitului.

Am mers cu mașina cât de departe am putut, spre cealaltă parte a lacului, pe porțiuni denivelate, unde găseam locuri mai bune, mai accesibile de la mal și mașina să fie aproape de mine. Mi-am luat dinăuntru tot ce-mi trebuia, toate ustensilele, pregătindu-mă pentru un pescuit mai de durată, poate până spre seară, așa cum obișnuiam: „zi lumină”, cât se mai vedea pluta; am început astfel „distracția” pentru că distracție a fost!

Am prins bibani unul după altul, mulți și mari, am umplut plasa mare ce o aveam și am făcut apel la o cutie de plastic, aflată întâmplător în port-bagaj, pentru piață, adusă din țară cu ceva conținut; acolo era umplută cu 25 kg brânză telemea. Neavând unde mai pune peștele, am folosit-o pe aceasta. Cu un briceag i-am făcut câteva găuri mici în laterale, pentru a împrospăta apa și punând un bolovan, potrivit pentru stabilitate, am scufundat-o în apă și mai aveam loc suficient pentru pește; cutia avea și capac. Dar am umplut-o și pe aceasta, destul de repede. Nu cred să fi avut o aruncătură a montajului și să nu-l fi recuperat cu pește la capătul firului. Mă puteam eventual distra, practicând pescuitul sportiv: prinzând peștele și apoi să-l fi aruncat în apă, sau să-l fi selectat și înlocuit pe cei mai mici, pentru că depozitele erau pline. Însă, după ce am făcut plinul, m-am deplasat spre mașină, cu toată povara ce o aveam și am lăsat lacul cu mai puțin pește, cu siguranță. Privind însă în jur, cu ochii desprinși de apă și starea de pasiunea pescuitului, am constatat că sunt tot singur, că locurile sunt tot pustii; fară nici o altă suflare! Un sentiment de neliniște a început să mă cuprindă. Mă aflam în locuri străine și, accidental sau printr-o întâmplare, puteam să nu fiu singur, speriat de atâtea întâmplări nefericite, auzite, unele fiind cu certitudine adevărate, ca oriunde. Se vorbea de blocarea mașinii pe șosea cu pietre, noaptea, în locuri prăpăstioase în jur, sau de blocarea ei cu doi arbori doborâți, în față și în spate, cum era pe malul Atlanticului, cu mașini izolate, care se trădau prin lumină și zgomot. Așa cum nouă nu ni s-a întâmplat, în drumul spre Essaouira, când colegul ne-a făcut inconștienți, de acel drum de noapte. În astfel de cazuri, cel mai fericit lucru era scăparea cu viață. Pe oriunde, drumurile noaptea sunt periculoase, de întuneric și vizibilitate slabă, limitata și de multe altele.

Am grăbit pașii spre mașină și abia când m-am văzut înăuntrul ei am început să mă liniștesc, dar nu de tot. M-a prins un fel de frică, pentru că terenul era denivelat pe o bună porțiune și mă obliga să merg foarte încet. Am făcut înconjurul lacului și m-am mai liniștit atunci când am refăcut ocolul și am ajuns pe teren mai solid și puteam accelera, dacă cineva încerca să mă oprească. Mă aflam deja pe străduța ce ducea spre șosea, pe lângă locuința lui Săsărman. M-am șters de transpirație, care a fost din abundență, amplificată și de griji, de teamă, pe lângă căldură.

Mi-am imaginat tot felul de scenarii ce se puteau produce. Cum am spus, eram străin printre străini și peste tot sunt oameni buni și oameni răi. Astfel de oameni răi puteau fi și acolo, în acel pustiu, tineri sau mai vârstnici, care mă puteau lovi și arunca la malul lacului și să-mi ia mașina; pentu mașină și nu pentru pește! Cine-i vedea? Și dacă-i vedea cineva, îi mai vedea apoi? S- au întâmplat astfel de incidente chiar în prezența umană. Se întâmplă ca uneori sau deseori să comiți astfel de imprudențe, fără să vrei, fără să-ți dai seama, așa cum mi s-a întâmplat și mie și nu o singură dată. Dar am scapăt! Allah!

S-a făcut foarte cald și mă simțeam obosit. Bibanii! Îmi ziceam să nu mai dau crezare atâtor spuse: „atunci când prinzi mult pește, ceva nu-ți va merge bine”. De la lac am plecat cu bine și am să rulez cu grijă, să ajung sănătos acasă.

M- am oprit în centru și am parcat mașina alături de spațiul unde se preparau renumitele brosete: carne de oaie pusă pe frigărui, prăjită pe cărbune aprins, jăratec. Aveau cuve speciale pentru cărbune și totul se făcea repede și cu multă pricepere, aproape ca un ritual. Pâinea se prepara anume pentru acestea: ca un disc, mai subțire, care se tăia în două, se despicau părțile la taietutră și prin acea deschidere se strunjeau și se lăsau înăuntru frigărui, de pe 4-6 frigări (cum se comandau), pe care se stropea cu puțină sare și un condiment ce le dădea un gust deosebit. De câte ori mergeam la Rabat și mergeam destul de des, cu treburi la Ministerul Învățământului, sau pe la ambasada noastră , cu birul lunar stabilit, ne opream mereu să gustăm plăcutele brosete. Carnea de oaie avea acolo cu totul alt gust decât la noi și se consuma ca ceva delicios. Probabil din cauza vegetației mult diferită și era ceva deosebit, chiar și pentru aceia ce n-au mai consumat sau cărora nu le plăcea carnea de oaie.

Îmi era foame și, până să-mi prepare brosetele, am servit un pepsi răcoros, care m-a mai liniștit și întremat. Refăcut cu totul și cu toate, m-am urcat în mașină și am pornit cu deviza: „să am grijă”! Am ajuns acasă înainte de orele 3 dimineața, pescuitul la lac terminându-se mereu pe înserate; o altă premieră. Mi-a fost destul de greu să urc cu prada la etaj, greutatea lor fiind bine peste 25 kg. Am intrat în casă și Măriuca a făcut ochi mari de hărnicia mea, evidentă; am adus o mulțime mare de bibani. A venit pe la noi și Visu Vaida mai apoi și s-a speriat văzând recolta, probabil nemaivăzută; i-am pus într-o plasă mai mulți pești și a fugit repede cu ei la Nuta, să-i povestească despre pescuială realizată, uitând să mă mai întrebe cum am procedat.

Am dat multor prieteni și cooperanți pești, la fel și d-nei Spadoni și altora, păstrând pentru noi doar câteva exemplare, în rezervă. În cele ce au urmat, pe scara blocului s-a simțit un persistent miros de pește. Erau foarte gustoși. Nu-mi amintesc dacă de atunci am mai mers să pescuiesc la lac; am lăsat să se păstreze recordul, ori mă gândeam că acolo nu mai este mult pește! În mod sigur, la râul de la pod am mers de mai multe ori și în anii ce au urmat, din a doua cooperare.

Mai târziu, echipa de pescari s-a destrămat și singur nu mai doream să merg, amintirile riscului posibil de atunci m-au lecuit.

În timp, mi-au rămas în minte apele de pe acolo, cu malurile și tufișurile lor, cu acel acvarium în care peștii executau mișcări browniene, drumurile, lacul și el cu mult pește, pescuitul și sporturile de pe el, prietenii părtași la acele ieșiri, cu diminețile și serile încântătoare, momente de libertate, liniște și confort, detașate din acel spațiu imens, cu toate bucuriile și nebucuriile lor, care au fost și nu se pot uita nici unele, nici altele, rămânând stratificate pe locul lor, unde s-au petrecut, cu toată lauda sau reproșul ce li se cuvin.

BĂRCAN Gheorghe, fost elev al Liceului ,,Dragoș-Vodă” – Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 02.01.2022

sursă foto: https://www.bing.com/

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Dă-i un răspuns lui Barcan Gheorghe Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.

  • Descopăr prin povestea scrisa de domnul profesor Gheorghe Barcan, ca pasiunea pentru pescuit se poate considera una din plăcerile vieții dansului, ca pataniile suferite si povestite sunt atractive, au un haz a lor, ca plăcerea uneori poate fi însoțită si de riscul unor posibile întâmplări nedorite.
    Descrierea lacului inainte de-a i se „increti” apele prin aruncarea carligului cu momeala, este una deosebit de frumoasa, îmbrăcată în o haină glumeață, cu detalii si temeri că peștii au fugit, când pescarul priceput s-a apropiat de lac!
    Pescuitul in sine, cantitatea mare prinsă, părăsirea locului cu noroc la nadă, drumul denivelat, broboanele de transpirație provenite din teama sau oboseala, încetineala deplasării, delectarea cu frigarui din carne de oaie mai speciala ca de pe la noi, sosirea acasa, împărțirea prazii, mirosul de peste persistent, dorinta de-a repeta ispravă, destrămarea grupului de pescari, constituie aspecte desprinse din talentul cu care, domnul profesor, cuprinde o partidă bună de pescuit în care „firul intins” nu a dat rateuri, saracind lacul de peste, umplandu-si portbagajul mașinii cu bibanii prinsi!
    Acesta este omul Gheorghe Barcan, om simplu in timpul liber, serios si impunător la catedra, străin în altă țară, cu dor de-acasa!
    Ca de obicei mi-au placut cele citite, o povestire din afara indeletnicitilor profesionale, scrisă din amintiri, cu talent, în stilul de-acum cunoscut al domnului profesor! Felicitări!

  • Multumesc penrtu extinsul si frumosul comentariu, cu punctarea si aprecierea frumoasa a aceea ce se preta la aceasta. Pescuitul era o relaxare confortabila si o mai foloseam si in tara cate putin. In Maroc nu faceam vizite la marocani, cu exceptia a doua cazuri, pe care le-m relatat. Am dorit aceasta si pentru cunoasterea altor aspecte decat cele didactice, altfel nu-i deranjam in intimitatile lor. Ne faceam vizite intre romani, in timpuri disponibile, pentru ca erau activitati didactice si casnice pentru fiecare familie. Ne vizitam si cu doua familii franceze. Famila Biancard, colega cu mine la liceu, care au fost intr-o vara si la noi in Maramures si i-am cazat la internat, cu anuntarrea si aprobarea autoritatilor vremii. Au prins si „Hora la Prislop”, care le-a placut f. mult si au facut mii de diapozitive. O alta familie franceza cu care ne vizitam a fost Fam Guastadini, tot colega cu mine la liceu. Dansii ne-au facut si un mare serviciu. Miercurea era liber la gradinita, eu fiind la cursuri 2 ore si afland problemele ce le aveam, au luat-o pe Rodica la ei miercurea, unde se juca cu baiatul lor Laurant, tot de la gradinita, avand o bona acasa. Au dus-o cu ei si la piscina si au invatat-o sa inoate. Pana in luna mai, cand am avut masina, apartamentul nostru si o bona care o ingrijea miecurea. Ne-au invitat sa-i vizitam in Franta, dar n-am reusit. Ne-am revansat cu cadouri; le-am adus „ie”, care le-a placut f. mult.
    In Maroc mai faceam si mici excursii, mergeam si pe la Ceute si uneori si la pescuit, in locuri f. placute. Amintesc, totusi, ca recolta de atunci este recordul meu la pescuit. Am avut din ce fi si darnic.
    Inchei cu multumiri pentru frumosul comentariu, asa cum sunt ale tale mereu. Am scis un articol si pe Facbookul familial: „Marsul Verde”, destul de interesant; poate nu l-ai vazut, dar ne-a ingrijorat mult si am vrut sa placam acasa, dupa 3 ani, inainte de a incheia contractul.
    Cu salutari si ganduri bune, Gh. Barcan.

  • Cu scuze, Ovidiu, dar „Marsul Verde” este un art. tot pe Salut Sighet, in 4 decembrie.

oferta-wise