În temnița de la Bistrița (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Din «Iadul» de la Securitatea din Satu Mare, din acel beci de groază, încărcat de șobolani, ale căror mușcături m-au dus într-o stare febrilă de delir (febra mușcăturii de șobolan), am fost parcă «teleportat» la Închisoarea din Bistrița, în stare de inconștientă, fără să știu cum mi-au schimbat «uniforma» cu hainele de acasă și ce s-a mai petrecut până a ajunge la această nouă «locație».

Un alt mediu, opus celuiulalt, fiind întemnițat singur într-o celulă foarte mare, sub gerul puternic din iarna anului 1951/1952, locația fiind lipsită de orice sursă de încălzire, unde parcă îți îngheța și aerul ce-l inspirai; eram tot timpul cu hainele pe mine și ele insuficiente pentru protecție. Aerul rece infestat și de mirosul tinetei îmi îngheța și otrăvea și în interior organismul. În cele peste 5 luni de zile,  cât am stat acolo, nu m-au scos din celulă și mă spălam iarna cu apa rece ce o aveam într-o găleată, cu o cană. Nu eram o ființă periculoasă și am fost, totuși, ținut într-o izolare totală; unde erau mai mulți în celulă se încălzeau puțin și de la căldura corporală din acel mediu și prin vorbire. E adevărat că și eu puteam vorbi, dar îmi puteam păstra apoi obiceiul de a vorbi singur! Făceam uneori și câteva mișcări de gimnastică pentru a nu înțepeni sau pentru a mă desțepeni. Îmi aeriseam și creierul amintindu-mi unele romane, poezii, probleme și adevăruri matematice, revăzute sau care mi le puneam, fredonam și mici cântece, în surdină, pentru a nu atrage spectatori și «aplauze» (!), dar mai ales spuneam rugăciuni care încălzeau cel mai mult atmosfera înghețată și-mi țineau speranța caldă. Toate acestea umpleau trecerea timpului, uitând puțin și de teroarea gerului. Asociată aceasta și cu o mâncare extrem de puțină, inconsistentă și rea, cu trosnetul zăvoarelor, al vizetei metalice de la ușă, care te trezeau și când erai adormit, cu sunetul și ecoul sinistru al pașilor de cizmă, apăsat, pe un coridor de deplasare, cred metalizat cu tablă, îți puneai întrebarea: oare cum o fi în iad?! În timpul zilei, uneori și în noapte, mă plimbam prin celulă, într-un sens și altul, marcând câțiva kilometri, pentru a nu îngheța, pentru a mă mai încălzi, pentru a supraviețui. Era firesc și de așteptat ca aceste condiții atât de vitrege să genereze și alte necazuri.

Mă durea rău spatele și, după solicitări repetate, m-au dus la medicul penitenciarului. Acesta mi-a diagnosticat afecțiuni pulmonare grave, obligatoriu a fi tratate (fila 41 de la Dosar), exprimând diagnosticul și tratamentul cu revenire la control: administrarea unui tratament medicamentos, supraalimentație și scutirea de muncă.

Unul a fost respectat: scutirea de muncă, de acolo îmi era suprimată ieșirea la aer, la soare, la muncă. Pentru a doua, au aprobat un înlocuitor: subalimentația, iar primul l-au refuzat total.

În acest fel, evoluția bolii s-a accelerat și, după alte insistențe și un alt consult la același medic, însă cu alt diagnostic: TBC pulmonar (Raportul DGSS – Reg. Rodna, nr.81/3982 din 9 iulie 1952), cu indicații de urmat, cu alternative: punerea în libertate în supraveghere; trimiterea la penitenciarul TBC, TG. Ocna (același Raport).

Mă gândesc acuma că aceste propuneri nu aveau la bază sentimente umane, având în vedere modul bestial în care am fost tratat și adus în această stare, ci mai degrabă concluzia că «și-au făcut datoria», că mă aflam pe un traseu scurt de viață, oriunde m-ar trimite; așa poate-i scutea pe ei de cine știe ce formalități finale ce i-ar fi așteptat!

Aceste propuneri au fost trimise la DGSS București și ambele au fos respinse, încălcându-se art. nr. 25 din constituția RPR 1948 și altele din legislația vremii; ceva obișnuit, pentru că în acel regim opresiv Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând atâta suferință. Evident, mie nu mi s-a făcut cunoscută starea gravă în care mă aflam, în ambele cazuri; o tăcere vinovată și criminală. Eram cu ancheta finalizată și aveam dreptul la o comunicare cu familia, conform Legii, prin acea carte poștală, cu 10 rânduri scrise, prin care se puteau solicita medicamente și un pachet lunar de 5 kg; toate acestea au fost în mod repetat suprimate. Au dat însă aceștia verdictul și «tratamentul»: trimiterea în colonii de muncă (de exterminare), pentru 24 de luni! (fila nr.2 din Dosar), care s-au realizat în 29 de luni; o «bonificație!».

N-au reușit să mă extermine în bezna celulei cu șobolani de la Satu Mare și nici în tratamentul dibolic de la închisoarea din Bistrița și atunci m-au aruncat în custodia criminalului N. Borcea de la Capul Midia, în asociere cu medicul criminal Radu, unde să-mi fie consumată ultima picătură de energie prin muncă, pentru a fi cu folos patriei; puțin a lipsit pentru a reuși.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, din Sighet

08.02.2019. Minneapolis