Titanicul zădărniciei noastre (autor, Ileana Pisuc)
Izolarea din aceste zile dă idei multora dintre noi, ceea ce (încă) e un semn bun, punînd mintea la lucru și nedîndu-i timp să „zburde” pe coclauri, în afara normalului.
Chiar m-a amuzat recent o glumă, cînd un pacient își sună psihologul și îi spune că a început să vorbească cu animăluțele de casă. „Periculos e atunci cînd acestea chiar vă răspund! De abia atunci să mă sunați!”
Nu degeaba se spune că omul este un animal social și ar face orice să scape de singurătate, inventînd fel și fel de tertipuri, riscînd chiar să spargă anumite „embargouri” instituite în societate, mai ales în situații de criză.
Aici, izolarea s-a înțeles încă de la început. Nu e nevoie de poliție, de filtre, de declarații, de armată, care să-ți amintească de acest fapt. „Izolarea voluntară” e fără poliție la poartă. O ai în cap!
În schimb, autostrăzile au același trafic normal, poți s-o iei de-a nebunul unde vrei, benzina a ajuns la pragul cel mai de jos. Așa că, o fugă pînă în centrul Dallasului, a fost ca o provocare. Am vrut să simt pulsul unui oraș emblematic, practic centrul reprezentativ al Texasului, inima care pompează pînă la urmă toate rețelele economice și de afaceri ale acestui vast teritoriu.
Am vrut să-l văd și dintr-o altă perspectivă, fără spectatori, în această „acalmie – pandemie”.
E drept că, în următoarele nopți am cam avut ceva de furcă cînd, în fața ochilor, mi se derulau imaginile „înregistrate” în urma vizitei.
Primul meu contact cu Dallasul a fost în timpurile bune, cu vitrine luminate, mașini somptuoase ce umpleau bulevardele, terase înțesate de lume, zănganit de pahare, muzică, ce acoperea rumoarea din jur. Peste tot, detașare, alergare, opulență, lux.
Acum, același oraș! Zgîrie-nori, ce-și înfig semeți vîrfurile într-un cer plumburiu, străzi pustii, oameni rari la vedere, mașini ici-colo, la intersecții. Oraș fantomă, grandios, dar umilit, capitulat, în fața unui dușman nevăzut. Localuri goale, lumini de camuflaj, reclame depășite, birouri cu geamuri întunecate. Dar peste toate, muzică! O muzică sinistră ce venea parcă din tenebrele pămîntului, de sub coloșii de oțel și beton! Muzică ce se revărsa de la localurile închise, care-ți băga frica în oase.
Suna ciudat, ca o scenă fără spectatori, în disperare parcă, de a mai anima părăseala din jur…
Brusc mi-a venit o imagine în minte, rămasă cu mulți ani în urmă, după vizionarea filmului Titanic. Mi-a rămas așa ca o sechelă, imaginea oceanului negru și rece în care s-a scufundat elita tehnicii maritime din aceea vreme, ducînd cu ea, o parte a elitei societății engleze și nu numai, din aceea perioadă. Cabine luxoase, scări somptuoase, candelabre de cristal din care țîșneau jerbe de lumini multicolore, protipendada acelor timpuri în ținute de gală, mese încărcate cu cele mai alese bucate și cele mai fine băuturi și pentru a întreține atmosfera, orchestra cu cei mai renumiti instrumentiști ai vremii.
Am asemănat Titanicul cu Dallasul. Unul eșuat în ocean, iar celălalt pe uscat. Unul eșuat din cauza unui aisberg, celălalt din cauza unui virus. Imaginile suprapuse dădeau cam la fel. Doi coloși, mîndria tehnologiei, învinși de două forțe ale naturii, apa și aerul! Stăteau mamuții în lumina înserării, întunecați, prăfuiți, dezolanți, fără însuflețirea gălăgioasă a Omului…
Mă gîndeam: Doamne, pentru cine atîtea birouri, atîtea geamuri, atîtea artere de circulație, dacă acum totul este părăsit? Unde sunt oamenii? Cum pot să dispară la o clipire de ochi?
Exact cum Titanicul era eșuat și predat oceanului, așa și Dallasul intra peste noapte în stăpînirea singurilor muritori pe care-i mai zăreai pe străzile pustii, oamenii străzii, homless. Pentru mine era ceva inedit. Ziua, în vacarm, nu-i vezi, stau ascunși prin ,,grotele” urbane știute numai de ei, dar acum, sunt singurele “vietăți” care bîntuie pe străzi, prin parcuri, prin scuare, pe sub poduri.
Apariții sinistre, pășind în transă, fără vreun țel, cu priviri pierdute, avînd asupra lor clasicul rucsac în care-și poartă tot capitalul. Trec ca niște zombi, majoritatea sunt negri, eșuați și ei într-o lume meschină… Daca atunci ar fi trebuit să cobor din mașină în stradă, în plin centru, n-aș fi făcut-o cu nici un preț! Am simțit o insecuritate și o nevoie acută de a pleca de acolo, mai ales că pe tot parcursul, n-am văzut vreo mașină de poliție. Orașul era abandonat, în seama acestor nefericiți ai soartei, care în sfîrșit nu mai trebuiau să-și împartă teritoriul cu nimeni. Visul american, a început să pălească, concluzia e că oriunde în lume, în timpuri de criză, cam fiecare e pe cont propriu…
Și peste tot Muzica ! Muzica, care se încăpățîna să răsune din megafoane, a fost de S.F.
Cîteodată Viața bate filmul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca provincială incurabilă ce sunt, am avut un moment, cînd am comparat senzația mea de securitate, atunci cînd seara, închideam poarta de la stradă. Cheia aceea brută, țărănească, pentru mine reprezenta o mai mare siguranță decît toate blocurile militare de apărare, deoarece, niciodată nu poți fi sigur pe reacția oamenilor în situații extreme, într-o țară străină.
Sunt convinsă că muzica continuă, exact ca și orchestra de pe Titanic, care era îndemnată să cînte neîntrerupt, pînă ce instrumentele le-au fost luate de apă.
Agonia în ambele cazuri nu se poate măsura. Frica și panica, fac în aceeași măsură victime, indiferent că sunt ancorate pe Titanic sau Zgîrie-nori!
Omul, totuși, are și el limiteie lui!
(Martie, 2020)
Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)