Un Turn gigantic „românesc” în centrul Parisului (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet

Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan